INITIERE LA DISTANTA – ADVANCED MAHATMA ASCENSION REIKI – – 31 AUGUST

INITIERE LA DISTANTA – ADVANCED MAHATMA ASCENSION REIKI – 31 AUGUST 2014 ORA 20:00

PRIMELE DOUA NIVELE (GRADE)

oferta bonusPRIMITI CA SUPORT PENTRU INITIERE SI O MEDITATIE GHIDATA

mahatma reiki craiova initieri karanna

Mahatma Reiki este o combinatie intre o banda energetica tip reiki și energia integrata a prezentei “EU SUNT”, numit Mahatma. Aceasta combinatie, vă oferă instrumentele pentru a face modificările necesare în noua energie. Mahatma este o frecvență foarte inalta de energie.

Sistemul are 4 grade. Gradul IV este gradul Master / Maestru.

Mahatma si cele nouă simboluri utilizate în acest sistem, creează legatura pentru vindecarea problemelor specifice, precum și împuternicirea necesara pentru schimbările profunde în evoluție, prin care trecem. Aceste modificări se referă nu numai la problemele noastre de integritate și de relație, dar cuprinde acum oportunități, cum ar fi Înălțarea.

Simbolurile Mahatma

Simbolurile Mahatma Ascension Reiki sunt utilizate fara pictograme, doar dupa denumirea lor: Mahatma Power, Mara, Zoh Vah, Jupiter, Christ Light, Trinity, Ah- Ra-Mose, Sekhmet, Sa-Ra-Aten. 

NOTA: Desi energia Mahatma este utilizata si in alte sisteme, de exemplu Shamballa  MDH – Reiki, modul de accesare al acestei energii difera fundamental, prin cheile de acces date de Mahatma Ascension, adica simbolurile sale si astfel, capacitatea de a lucra cu banda energetica Mahatma este mult diferita.

 Mai multe detalii despre sistem puteti citi AICI

Initierea va avea loc LA DISTANTA, in confortul si linistea casei dvs, la data si ora stabilite. (31 august ora 20:00). NU ESTE NECESAR SA FITI IN FATA CALCULATORULUI PENTRU A PRIMI INITIEREA.

Detalii despre modalitatea de initiere la distanta puteti citi AICI.

 

INFORMATII IMPORTANTE:

Dupa initiere veti primi un link catre o meditatie ghidata vocal, „Meditatia pentru conectare la energia Mahatma”, ca suport pentru calibrarea campurilor dupa initiere si pentru a beneficia la maxim de vibratia specifica sistemului, mai ales in perioada imediat urmatoare initierii, cand aceasta este mai puternic resimtita de toate corpurile (fizic, energetice, spirituale). Meditatia nu se poate downloada.

De asemeni, veti primi Manualul initierii, in format electronic, prin email. Nu se ofera Certificate pentru initieri pe gradele intermediare ale unui sistem. Va rugam sa cititi Termenii si Conditiile de Initiere si Certificare Karanna©AICI. (derulati pana in josul paginii)

 

Cand?

Data initierii este 31 august 2014, intre orele 20:00 – 21:00 ora Romaniei

 

Unde?

La Distanta – detalii despre modalitatea initierii la distanta gasiti AICI.

 

oferte reduceri bonus

Care sunt costurile?

300 lei ambele grade – REDUS DE LA 400 lei

ATENTIE! Pentru Membrii V.I.P. costul initierii este de 200 lei – 50% REDUCERE.

 

Unde platesc?

Veti primi detaliile necesare pentru efectuarea platii prin email, dupa inscriere.

 

Cine poate primi initierea?

Cerinte preliminare pentru a putea primi initiere in acest sistem: minim initiere gradul III Reiki Usui sau alte sisteme energetice / ezoterice, iar initierea sa fi avut loc in urma cu cel putin 3-4 luni de zile. In anumite situatii se poate face initiere si fara ca persoana sa mai fi primit alte initieri anterioare, dar acest lucru trebuie stabilit de la caz la caz, in functie de capacitatea energetica si de dezvoltarea spirituala a fiecarei persoane in parte. Daca sunteti in aceasta situatie ne puteti contacta la office@evolutiespirituala.ro .

 

Care sunt beneficiile initierii / de ce sa fac initierea? 

Cititi AICI detalii despre sistem.

 

Cine transmite initierea?

Anca Bogdan

Maestru Reiki Grand Master Teacher / Advanced Mahatma Reiki Master.

 

 

arkenaton nefertiti

AKHENATON & NEFERTITI

AKHENATON & NEFERTITI

arkenaton nefertiti

 

Egiptenii au pierdut ideea unui Dumnezeu si Spirit unic care se afla in tot si au inceput sa se inchine mai multor zei. Maestrii inaltati au incercat sa remedieze aceasta situatie si au trimis pe Pamant o fiinta care avea constiinta Christica.
Aceasta fiinta a fost Akhenaton, care nu avea origine pamanteasca. El venea de pe Sirius. El a dezvoltat o noua religie, religia soarelui. Soarele era venerat ca o imagine unitara.

Akhenaton avea numai 17 ani sijumatate in anul 1355 i.H, atunci cand s-a hotarat sa incepa aceasta actiune. Toti l-au urat in perioada aceea. El a distrus toate religiile, spunandu-le oamenilor ca preotii nu sunt necesari, ca Dumnezeu este inauntrul lor, si ca ceea ce au ei nevoie sa stie este cum sa respire si totul va fi in regula. Chiar daca Egiptul avea cea mai puternica armata din lume, Akhenaton, care era un pacifist, le-a spus sa ne se mai lupte deloc. El le-a ordonat supusilor sai sa stea in interiorul granitelor si sa raspunda numai daca sunt atacati. Oamenii l-au dispretuit pentru ca ei isi adorau religiile lor, chiar daca in acestea erau foarte multe contradictii. Akhenaton le-a spus ca de acum inainte in Egipt va fi o singura religie, dar nimeni nu vreoia sa auda asta.

Ahkenaton a acordat initieri in „cunoasterea pierduta” timp de 12 ani. Acest curs a produs aproape 300 de fiinte care aveau constiinta Christica.
Aceste fiinte nemuritoare erau aproape in totalitate femei. Pana in jurul anului 500 i.H, aceste fiinte s-au alaturat fratietatii lui Tat si au ramas in orasul subteran de sub Marea Piramida. Mai apoi au iesit de acolo si au migrat catre Masada unde au devenit cunoscuti sub numele de fraternitatea eseniana. Maria, mama lui Isus, a fost una din aceste fiinte nemuritoare.

Egiptenii l-au inlatura pe Akhenaton de la putere, dupa 17 ani si jumatate de domnie. Apoi au facut tot ce au putut pentru a sterge memoria lui. Totul s-a intors la vechea ordine. In ciuda acestui lucru, Actiunea lui Akhenaton a reprezentat in cele din urma, un succes. El a dorit sa lase exemplul sau in cronica akashica, in memoria vie a Pamantului. El a avut nevoie sa stabileasca fraternitatea eseniana, care ar fi fost suficienta pentru urmatorul stagiu in evolutia spirituala a omenirii. El a reusit sa faca ceea ce si-a propus in timpul care i-a fost acordat.

nefertiti 3

 

REGINA NEFERTITI DEZVALUITA

Timp de mai bine de un deceniu, Nefertiti a fost cea mai influenta femeie din Egipt. Venerata de supusii ei precum o zeitate, ea a domnit alaturi de Amenophis IV, un faraon din cea de-a 18-a dinastie a Noului Regat, care si-a schimbat numele in Akhenaton dupa ce a urcat pe tron, in jurul anului 1353 i.e.n. Totusi despre frumoasa regina nu se stie aproape nimic. In jurul anului 1336 i.e.n., a disparut pur si simplu din istorie. Pe atunci, ar fi avut aproximativ 30 de ani.
Nefertiti s-a casatorit cu faraonul Akhenaton, fiul lui Amenophis III, in cel de-al patrulea an al domniei acestuia. Se pare ca ea avea cam 15 ani la vremea respectiva, iar Akhenaton, cel putin 14. In urma acestei casatorii, frumoasa femeie a devenit una dintre cele mai puternice figuri feminine care au domnit vreodata in Egipt. Era iubita, onorata, venerata. Aparea alaturi de faraon in toate ocaziile importante, avand un statut apropiat de al acestuia. Apoi insa, absolut brusc, acest traseu se intrerupe. Pana in prezent nu a fost gasita nici o dovada care sa explice sfarsitul misterios al lui Nefertiti. Pana acum, trupul ei a fost considerat pierdut.
Originile frumoasei regine sunt necunoscute. Exista o teorie conform careia este posibil ca ea sa fi fost printesa mitanica Tadukhepa, menita a fi mireasa lui Amenophis III, dar care, in final, s-a casatorit cu fiul acestuia. O alta ipoteza sustine ca Nefertiti a fost nascuta din uniunea lui Amenophis III cu o concubina – ceea ce i-ar fi facut pe Akhenaton si Nefertiti sa fie frati vitregi. Dar si aceasta teorie este destul de putin probabila, caci, in acest caz, titlul de “Fiica a faraonului” i s-ar fi cuvenit de drept lui Nefertiti – insa nu i-a fost atribuit niciodata. O a treia ipoteza sustine ca Nefertiti era fiica lui Ti (scris si “Tiy”) si Ay (scris si “Aya”). Tatal ei ar fi fost un demnitar de rang inalt la Curtea lui Amenophis III si, in consecinta, un confident apropiat al lui Akhenaton. Conform acestei teorii, care castiga tot mai mult teren la ora actuala printre egiptologi, Nefertiti ar fi fost deci crescuta in inalta societate egipteana. Totusi se pare ca Ti nu a fost mama biologica a frumoasei regine, ci mai degraba, dupa cum arata dovezile descoperite, doica acesteia.Pentru gloria Zeului-Soare
Nefertiti si faraonul Akhenaton au introdus impreuna reforme majore, religioase si culturale. Cea mai radicala abatere a lor de la traditie a fost interzicerea zeitatilor venerate ale Egiptului, si inlocuirea lor cu Zeul Soarelui, Aton.In cel de-al cincilea an al domniei lui Akhenaton, cuplul regal si-a mutat resedinta oficiala de la Teba la Achetaton, „Locul Luminii lui Aton” – un oras cunoscut acum dupa numele sau arab: El-Amarna. Chiar si in Karnak, care fusese pana atunci centrul traditional al cultului lui Amun, se construiau noi temple in onoarea Zeului Soare. Acestea erau impodobite cu numeroase imagini ale lui Nefertiti, care avea, ca figura conducatoare, un titlu regal aditional: „Neferneferuaton” – „Perfecta este perfectiunea lui Aton”.Nefertiti a fost imortalizata in temple si pe monumente mai mult decat oricare alta regina egipteana. Se pare chiar ca frumoasa regina detinea si titlul de Mare Preot – o distinctie care se presupunea ca le este rezervata numai faraonilor. Totusi, in ultimii ani ai domniei lui Akhenaton, Nefertiti a disparut din fresce si sculpturi, fiind inlocuita de doua dintre cele sase fiice ale ei, Meritaton si Ankhesenpaaton.

nefertiti 2
Ce s-ar fi putut intampla cu regina ? Multa vreme, oamenii de stiinta au crezut ca Nefertiti cazuse in dizgratie si fusese alungata din familia regala de catre Akhenaton. Poate pentru ca devenise evident ca nu avea sa ii daruiasca niciodata un fiu? O alta teorie sustine ca perechea regala a fost rasturnata de la putere de o revolta a poporului, care considera venerarea lui Aton drept o erezie. Cert este ca, dupa urcarea pe tron a lui Tutankhamun, in 1333 i.e.n., tot ce mai putea aminti de Akhenaton si Nefertiti fusese deja distrus in mod sistematic. In mormantul lui Akhenaton au fost descoperite pana la ora actuala numai obiecte funerare asociate cu acesta – ceea ce sugereaza ca Nefertiti nu a fost niciodata inmormantata aici. Moartea reginei nu este mentionata in nici un document oficial al epocii.
Akhenaton a avut un fiu, Tutankhamun, cu concubina lui, Kia. Totusi, mostenitorul pe care l-a numit el a fost Smenkhkare. Cine era acest regent nu se stie inca. Exista egiptologi care sustin ca ar fi fost un alt fiu al lui Akhenaton, nascut tot de Kia. Altii considera ca Smenkhkare era fratele vitreg al lui Akhenaton sau un alt membru al familiei regale. Faptul ca Smenkhkare si Nefertiti au folosit acelasi nume aditional – Neferneferuaton – i-a determinat pe unii cercetatori sa sustina ca Nefertiti insasi a preluat puterea, in urma mortii faraonului Akhenaton, in 1336 i.e.n. Totusi, exista si dovezi care sugereaza ca Nefertiti ar fi murit in cel de-al 14-lea an de domnie al sotului ei, intr-o epoca in care in Egipt facea ravagii o epidemie de ciuma.
Oare disparitia brusca a lui Nefertiti va ramane pentru totdeauna un mister? Este foarte posibil. Si totusi, poate ca trupul fara nume – care, in opinia cercetatorilor britanici, este mumia splendidei regine – ne va dezvalui o parte din secretele sale.
Nu numai frumusetea ei este legendara, ci si extraordinara pozitie de forta pe care a ocupat-o. Impreuna cu sotul ei, faraonul Akhenaton, Nefertiti a declansat o revolutie religioasa. Cei doi au inlocuit panteonul traditional de zeitati al Egiptului Antic cu o singura zeitate, Zeul Soarelui – Aton. Se pare ca Nefertiti era o adepta ferventa a noii credinte. E posibil sa se fi folosit chiar de acest nou cult religios pentru a-si face statui asemanatoare celor ale unor zeitati. La ora actuala, egiptologii fac cercetari in templele din Karnak si Luxor, pentru a descoperi dovezi care sa sprijine aceasta teorie. In perioada domniei sale, la mijlocul secolului XIV i.e.n., Akhenaton avea deja numeroase temple inchinate lui Aton si construite in incinta sacra destinata lui Amun. Intrucat aceasta decizie era considerata o tradare a vechii religii, cladirile au fost distruse dupa incheierea domniei lui Akhenaton. Blocurile de piatra din care fusesera construite au fost refolosite pentru monumente ridicate de faraonii care au domnit ulterior.

nefertiti

Putin cate putin, oamenii de stiinta au inceput sa reconstituie scenele pictate pe aceste cladiri distruse, in speranta ca vor obtine o imagine mai clara asupra pozitiei sociale detinute de Nefertiti. Pe o piatra se pot descifra o parte din numele reginei si unul dintre titlurile sale onorifice – „Mare Consoarta Regala”. Exista imagini in care Nefertiti apare conducand un car de lupta si tinand in mana un sceptru, simbolul autoritatii supreme in stat. In alte imagini, ea este intruchipata tot ca un conducator, nimicindu-i pe dusmanii tarii cu maciuca sau sabia, calatorind in lectica regala sau impartind elitelor aurul si gloria victoriei. Nici o alta consoarta regala nu a mai fost vreodata infatisata in asemenea posturi.

Pe zidurile templulul din Karnak este gravata povestea mitica a creatiei Egiptului. Conform legendei, la inceput a fost Nimicul. Apoi, Zeul Creatiei si al Fertilitatii, Amun, a aparut din bezna, alaturi de insotitoarea sa divina Mut. Amun a cazut prada farmecelor seducatoare ale acesteia. Sursele stravechi spun: „Ea i-a aprins flacara in suflet si, in ardoarei patimii lui, a fost zamislit Universul. ”
Cei mai apropiati de zeul Amun erau faraonii – reprezentantii Zeului pe Pamant, care conduceau tara in numele acestuia. De asemenea, in stransa asociere cu zeul Amun erau femeile. Acestea puteau deveni chiar consoartele zeului, daca oficiau un anumit ritual.Pe baza dovezilor oferite de picturile ramase pana in zilele noastre, se considera ca anumite femei, alese cu grija, se duceau la altarul lui Amun, in templul din Karnak. Acolo, ele reconstituiau mitul Creatiei si ii confereau lui Amun o existenta pamanteana, pentru a respecta credinta care spunea ca, astfel, Universul nu se va reintoarce in Haos. Femeile care oficiau acest ritual deveneau “Sotii si consoarte ale lui Amun”. Orice femeie din aristocratia Egiptului putea obtine acest titlu onorific si prestigiul pe care il aducea cu sine.
In timpul domniei lui Nefertiti si Akhenaton, templul din Karnak avea la intrare un portal urias, in partea de est. In aceasta zona a fost posibila reconstituirea a aproximativ 100 de scene care descriu acte ritualice. Majoritatea o prezinta pe Nefertiti in centrul unor ritualuri sacre cum ar fi ceremonia in care aduce ofrande – daruri si sacrificii in cinstea zeului. De fapt, traditia cerea ca sacrificiile religioase sa fie aduse numai de faraon insusi sau de catre o „sotie si consoarta a zeului”. Ca urmare, aceste fresce atesta faptul ca Nefertiti era egala in rang si putere cu faraonul. Desi in noua religie abia introdusa nu mai exista statutul de „sotie si consoarta a zeului”, Nefertiti il venera pe zeul Aton cu ritualuri similare celor practicate de consoartele pamantene ale lui Amun. Se pare ca Nefertiti folosea traditia religioasa a „consoartelor” zeului pentru a se ridica pe sine la rangul de zeitate. Timp de mai bine de un deceniu, ea a fost, de fapt, cea mai influenta femeie din lumea antica.
O privire mandra, o fata cu proportii perfect echilibrate, cu pometi inalti si sprancene delicat arcuite, un nas fin, buze pline si un gat lung, aristocratic – Nefertiti trebuie sa fi fost o femeie de o frumusete extraordianra. Numele ei, care probabil se pronunta „Naftayta”, insemna „A sosit cea frumoasa”.Frumusete vesnicaFrumusetea extraordinara a lui Nefertiti este demonstrata de multe portrete, unele dintre ele descoperite in El-Amarna, fosta resedinta a curtii regale a lui Akhenaton.Cel mai fascinant este un bust pictat, sculptat in calcar si ghips, expus la Muzeul de Egiptologie din Berlin inca din 1924. Aceasta sculptura, nu mai inalta de 50 cm, una dintre cele mai faimoase opere de arta ale epocii faraonilor egipteni, a fost descoperita de arheologul german Ludwig Borchardt. El a facut aceasta descoperire pe 6 decembrie 1912, in timpul sapaturilor efectuate in fostul Achetaton, in atelierul sculptorului Thutmosis.
Inca nu s-a stabilit cu certitudine daca acest bust poate fi considerat opera lui Thutmosis. Numai unul dintre ochii reginei este pictat integral, ceea ce sugereaza ca bustul era, probabil, doar un model, o “schita” de care sculptorul se folosea pentru proiectul final. Un alt bust care o intruchipeaza pe frumoasa regina a fost descoperit de un cercetator britanic, John Pendlebury, in jurul anului 1932, in timpul sapaturilor efectuate la El-Amarna. Acest cap, pe care se pare ca sculptorul intentiona sa il aseze pe o statuie, nu poarta nici o inscriptie. dar seamana atat de mult cu alte portrete ale lui Nefertiti, incat a fost acceptat ca fiind o reprezentare a aceleiasi regine. In prezent, poate fi admirat in Muzeul Egiptean National din Cairo.

Arkenaton

Arkenaton

Sotie adorata
Faraonul Akhenaton trebuie sa isi fi adorat sotia si consoarta, nutrind pentru ea sentimente cu totul deosebite. El a cerut ca in capitala sa fie ridicate coloane pe care sunt sapate cuvinte care incearca sa surprinda frumusetea acesteia: „Chip fara cusur, liman al fericirii, daruita cu talentul de a asculta. Voce care aduce bucuria. Regina tuturor gratiilor, daruita din belsug cu iubire, aducatoarea fericirii conducatorului celor doua Tinuturi”.
In primii ani ai domniei sale, se pare ca Nefertiti s-a impodobit cu insemnele traditionale ale reginelor. Ea este zugravita purtand coroane si peruci decorate cu coarne de vaca, pene si un disc al soarelui – elemente asociate cultului zeitei Hathor. Mai tarziu, in Amarna, noua capitala regala, ea poarta o coroana inalta, albastra, cu partea de sus plata, care seamana cu coroana de razboi a lui Akhenaton. Este coroana pe care faimosul bust din Berlin a facut-o celebra in intreaga lume. Uneori, ea este reprezentata purtand si o coroana lipita de cap, ca o casca. Alteori, frumoasa regina apare purtand pe cap fel de esarfa, cunoscuta sub numele de „khat”.
In alte reprezentari antice, Nefertiti apare cu parul aranjat intr-un stil cunoscut sub numele de „peruca nubiana conica”. Aceasta este alcatuita din mai multe straturi de bucle si codite, adunate unele peste altele. Initial, era purtata numai de catre barbatii din armata regala. Fruntea reginei este adesea impodobita cu dublul sarpe simbolic, insemnul de regina a celor doua tinuturi, Egiptul Superior si Egiptul Inferior. Sculpturile de pe sarcofagul lui Akhenaton o prezinta pe consoarta regala purtand o tunica incretita, o peruca ondulata, simbolul sarpelui dublu si o coroana sofisticata, cu un disc solar, o friza cu cobre si doua pene inalte. Ca si alti membri ai castei aristocratice, Nefertiti nu purta numai bijuterii, peruci si haine stramte, ci folosea si produse cosmetice pentru a-si scoate in evidenta frumusetea naturala.
Femeile din acea epoca isi conturau pleoapele cu o linie neagra, groasa, care depasea mult ochiul. Pentru vechii egipteni, aceasta linie era asociata cu puritatea ritualica. Malahitul verde era pisat intr-o pudra fina, apoi amestecat cu grasime, pentru a forma o pasta cremoasa, care se aplica pe pleoape. Femeile foloseau si fardul de obraz, dupa cum atesta diferite reprezentari ale vremii. Un alt produs cosmetic important era rujul de buze. Continea aceleasi substante derivate din ocru, ca si fardul de obraz, dar in ruj se amesteca si un ulei obtinut din seminte de laptuci.
Este posibil ca aceasta sa fie cea mai senzationala descoperire arheologica de la identificarea mormantului lui Tutankhamun. Egiptologul britanic dr. Joann Fletcher este convinsa ca a descoperit mumia legendarei Nefertiti, cea care a domnit candva alaturi de faraonul Akhenaton.
In prezent, cercetarile lui Fletcher incearca sa gaseasca dovezi care sa sustina ipoteza ca ar fi descoperit trupul imbalsamat al celei care, alaturi de Cleopatra, este probabil cea mai celebra regina a Egiptului Antic.
In iunie 2002, Joann Fletcher, profesor la Universitatea din York, si colegii sai au primit permisiunea de a xamina mormantul „KV35” din Valea Regilor, de langa Luxor. De fapt, acest mormant mai fusese deschis in anul 1898, dar zidul sau fusese ulterior reconstruit, in 1907. Una dintre mumiile din acest mormant starnise in mod deosebit interesul echipei de cercetatori, caci vechile fotografii aratau ca este vorba de o puternica asemanare cu celebrul bust din Berlin al lui Nefertiti.
Mumia inregistrata in catalog ca „Nr. 61072”, precum si alte doua trupuri mumificate, apartinand unui baiat si unei alte femei, se afla intr-o galerie laterala a camerei funerare a lui Amenophis II. Cele trei mumii fusesera descoperite acolo de catre un arheolog francez, Victor Loret, la sfarsitul secolului al XIX-lea. Cum insa cele trei trupuri nu se pastrasera intr-o stare prea buna, nu au starnit un interes prea mare nici la momentul respectiv, nici o indelungata perioada de timp dupa aceea. Acum insa – dupa verificari extrem de atente si minutioase – echipa britanica de cercetatori a ajuns la concluzia ca este foarte probabil ca „Mumia 61072” sa fie celebra regina Nefertiti.
Dupa parerea cercetatorilor britanici, printre dovezile care sugereaza ca aceasta “redescoperire” este cu adevarat trupul lui Nefertiti se numara: lobul urechii cu doua orificii pentru cercei – un insemn al statutului regal; urma lasata de o bentita de aur purtata pe frunte – o alta piesa purtata in exclusivitate de membrii familiei regale; si scalpul ras – o operatiune care, dupa parerea lui dr. Fletcher, era absolut esentiala pentru a putea purta o coroana de tipul celebrei piese albastre a lui Nefertiti.
Evaluarea preliminara a echipei de cercetatori britanici a stabilit ca este foarte probabil ca aceasta mumie – care a fost descoperita zacand sub un morman urias de fasii de panza – sa fie o membra a familiei regale din perioada Amarna.Gatul lung, ca de lebada, pometii inalti si barbia ferma amintesc de trasaturile fine ale chipului lui Nefertiti. In opinia dr. Fletcher, un alt element care sustine ipoteza ca aceasta este mumia frumoasei regine a regatului de pe Nil este o peruca, descoperita anterior in apropierea trupului mumificat. Este o mesa de par artificial, realizata in stilul nubian preferat de femeile din familia regala in ultima parte a dinastiei a 18-a.
In plus, procedurile de imbalsamare folosite in cazul celor trei corpuri neidentificate din mormantul KV35, materialele utilizate si tipul specific de mumificare sugereaza ca aceste mumii dateaza din perioada de mijloc spre final a dinastiei a 18-a, adica exact epoca in care au domnit faraonul Akhenaton si sotia sa. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns dr. Stephen Buckley, expert de renume mondial in acest domeniu, care a participat la examinarea detaliata a acestor descoperiri.
Trupul considerat a fi al lui Nefertiti poarta urmele unor atacuri foarte violente, in care se pare ca a fost folosit un topor sau un tip de maceta. Mumia si-a pierdut urechea dreapta si un brat – desi bratul a fost gasit in cursul unei a doua expeditii realizate de echipa britanica, in februarie 2003. Dr. Joann Fletcher afirma ca exista suficiente dovezi care sugereaza ca Nefertiti a fost maltratata si ucisa, deci aceste rani ar putea constitui un nou element in rationamentul care va duce, in final, la o identificare fara echivoc a cadavrului. Uciderea cu violenta a reginei ar fi putut fi o forma de razbunare a poporului, spune dr. Fletcher, pentru modul in care faraonul Akhenaton si sotia sa au respins vechea religie.
O examinare mai atenta a mumiei a aratat ca fata acesteia fusese atacata cu un obiect foarte ascutit – probabil un pumnal.
O data in plus, se confirma teoria ca regina urata de supusi fusese torturata sau ca trupul ei fusese desfigurat dupa moarte.
Bratul drept al mumiei – descoperit ulterior, separat de corp – fusese gasit indoit, cu mana indreptata in sus. Degetele pareau ca inca sustin un sceptru regal, desi obiectul in sine disparuse de mult. In cultura Egiptului Antic, numai faraonii puteau fi adusi in aceasta pozitie in locul de odihna vesnica. Unii cercetatori considera ca Nefertiti a domnit ca faraon cu drepturi depline, deci acesta ar putea fi un indiciu in plus.
O alta dovada este oferita de una dintre cele doua mumii descoperite in mormantul de langa „Mumia Nr. 61072”. Acea mumie pare sa fie trupul imbalsamat al reginei Ti. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns o echipa de cercetatori americani si egipteni, care, in anii 1970, a efectuat anumite analize asupra unor fire de par ale mumiei. Ti a fost consoarta regala a lui Amenhotep III si mama lui Akhenaton, deci o ruda apropiata a lui Nefertiti.
Anumiti experti si-au exprimat scepticismul. Acestia considera ca Fletcher si colegii sai isi bazeaza argumentatia pe un numar insuficient de dovezi si ca mumia redescoperita ar putea fi a altcuiva, de pilda a unei dintre fiicele lui Nefertiti, care se prespune ca ar fi devenit faraon.
Astfel, in pofida tuturor acestor cercetari amanuntite, mumia cu numarul de catalog 61072, veche de peste 3.000 de ani, continua sa fie o enigma. Va fi nevoie de analize comparative de ADN pentru a rezolva definitiv misterul acestui cadavru. Dar inca nu au fost descoperite nici un fel de ramasite ale copiilor lui Nefertiti sau ale altor rude apropiate ale reginei, ceea ce inseamna ca, pentru moment, testele genetice nu sunt posibile.
O echipa de cercetatori a descoperit in Valea Regilor, langa Luxor, in Egipt, ceea ce se considera ca ar putea fi mumia legendarei regine Nefertiti. Echipa de la Universitatea din York, condusa de egiptologul britanic dr. Joann Fletcher, a folosit echipamente radiografice portabile pentru a examina cadavrul, in februarie 2003. Este prima data cand autoritatile permit utilizarea unor asemenea echipamente in acest loc.
Trupul inscris in catalog ca „Mumia Nr. 61072” a fost gasit alaturi de alte doua mumii, apartinand unui baiat si unei alte femei. Cele trei trupuri se aflau intr-o incapere laterala a mormantului KV35. Cercetatorii au reusit sa examineze mumia in interiorul mormantului, evitand astfel orice deteriorari accidentale produse in timpul unei eventuale transportari. Operatiunea a fost posibila numai datorita sistemului Canon „CXDI-31” – primul echipament portabil din lume pentru efectuarea de radiografii digitale. Anterior, procedura obisnuita era ca mumiile recent descoperite sa fie ridicate din mormant si transportate la spital, pentru a li se face radiografii – o operatiune solicitanta si foarte costisitoare, care expunea mumiile unor riscuri foarte serioase. In cazul mumiei nr. 61072, echipamentele portabile de efectuare a radiografiilor digitale le-au permis oamenilor de stiinta sa lucreze in interiorul mormantului, obtinand instantaneu o imagine tridimensionala a trupului mumificat, fara a fi nevoiti sa il deplaseze.
La numai trei secunde dupa scanare, imaginile radiografice au aparut pe ecranul computerului. Functia de zoom a permis examinarea in detaliu a bijuteriilor, danturii sau scheletului – ca si vizualizarea integrala a corpului. Noua tehnologie a putut fi folosita si pentru a face un “tur virtual” al mumiei.
Imaginile radiografice realizate de echipa condusa de dr. Joann Fletcher prezinta corpul unei femei adulte, cu coloana vertebrala curbata in zona lombara. Imaginile prezinta, de asemenea, un numar de margele de aur aflate in cavitatea toracica, sectionata. Aceste margele au fost turnate cu insemnele regale si ar putea constitui o noua dovada ca mumia nr. 61072 este a frumoasei si puternicei regine. Cercetatorii britanici considera ca margelele de aur se afla in acest loc neobisnuit ca urmare a unui atac al jefuitorilor de morminte, care au intrat in camera funerara si au distrus mumiile.Oamenii de stiinta spera ca radiografiile ii vor ajuta sa reconstituie chipul celebru al lui Nefertiti. Diferitele imagini ale acestui trup mumificat vor oferi si indicii referitoare la starea de sanatate a subiectului, stabilind poate chiar si cauza mortii.
Cat despre cei care au realizat echipamentele mobile pentru efectuarea radiografiilor, si ei sunt incantati: „Nu ne-am imaginat niciodata ca tehnologiile pe care le-am pus la punct pentru a face fata cerintelor medicale ale secolului al XX-lea vor fi folosite intr-o buna zi pentru a identifica o mumie si a rezolva unul dintre misterele Egiptului Antic”, a declarat James Leipnik, Director de Comunicatii, Canon Europe.
Cu sprijinul guvernului egiptean, cele trei mumii neidentificate vor fi ridicate acum din mormantul KV35 si depozitate in conditii de maxima siguranta, pentru cercetari ulterioare.

 

 

sfinxul din egipt

Sfinx-ul din Egipt

Sfinx-ul din Egipt

 

Cine a construit Sfinxul şi în ce scop? Care este vechimea lui? Este el contemporan cu piramidele din platoul de la Gizeh? Ce simbolizează structura sa hibridă om-leu? Oficial se consideră că Sfinxul are o vechime de 4500 de ani şi datează din epoca faraonului Kephren (anul 2500 î.C.). Descoperirile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani contrazic concluziile egiptologiei clasice. Ştiinţe noi precum geologia, arheo-astrologia şi astro-biologia aruncă o lumină nouă asupra unei enigme care dăinuie de mai multe milenii.

În plin deşert, Sfinxul a fost erodat de ploi torenţiale

John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit că eroziunea Sfinxului s-a datorat nu nisipului şi vântului, aşa cum s-a considerat multă vreme, ci ploii. El a ajuns la această concluzie, pornind de la observaţia că eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Şi totuşi Sfinxul este situat în plin deşert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat.
Descoperirile şi concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociaţiei Americane pentru Promovarea Ştiinţelor, în faţa a 247 de cercetători. Prezentarea sa i-a convins pe geologi, dar a ridicat puternice rezistenţe din partea egiptologilor.

Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie şi geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuţioase l-au condus la aceleaşi concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului şi nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul datează dintr-o epocă mai înaintată, în care aceste ţinuturi aveau un climat temperat. Conform afirmaţiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranţă precede cu mai multe milenii civilizaţia egipteană.

Climatologie şi constelaţia Leului

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei şi apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaşte la ora actuală faptul că în urmă cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum şi într-o mare parte din Africa, ploua regulat şi erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe această informaţie climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr-o perioadă pre-egipteană. Pe de altă parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.C., în acea epocă, în faţa sa răsărea exact constelaţia Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecţia sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul să fi fost construit la acea vreme, după reguli şi cunoştinţe astronomice de o asemenea precizie, când civilizaţia umană era de-abia la începutul epocii fierului?

Capul şi corpul Sfinxului

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complică tot mai mult. Capul se află într-o stare mai bună decât corpul şi este mai mic din punct de vedere proporţional. Ţinând cont de mărimea labelor din faţă şi trasând proporţiile reale se obţine un monument mult mai mare (cf. foto). Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de-a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci.

Ce reprezintă atunci în realitate capul Sfinxului? Versiunea oficială susţine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliţia din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât şi pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele două morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura şi bărbia sunt diferite şi de morfologia rasei albe mediteraneene. Contrar aşteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră.

Această descoperire poate explica de ce nasul şi o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni aparţinând rasei albe, este posibil ca aceste elemente negroide din înfăţişarea Sfinxului să fi fost distruse. Era o manieră de a se asigura că nicio fiinţă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulţi conducători ai Egiptului s-au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându-l şi sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizaţia egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoşător, când urât, când admirat pentru că data dintr-o epocă ancestrală şi ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântăresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafaţa blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum a fost posibilă în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica şi a poziţiona cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci şi şase săptămâni de pregătire, utilizându-se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a aşeza un al doilea bloc de piatră de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci săptămâni de pregătire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziţiona 5000 de blocuri de acest gen.

500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii şi extracţiei unor asemenea mastodonţi. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conţin fiecare până la 2,5 milioane de blocuri de acest gen? Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă această caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, aşa cum putem constata şi în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum şi structurile din Insula Paştelui.

Previziunile lui Edgar Cayce

Cu 60 de ani în urmă, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizaţii antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatră exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavităţi, existând o adevărată reţea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într-un vast oraş antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenţei care are acces la mecanismele forţelor naturale şi cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoştinţelor care dezvăluie originea ancestrală a umanităţii. De unde provine însă această ştiinţă?

Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabileşte că Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepţie despre ultimii 100.000 de ani de civilizaţie umană. Cu ocazia unei conferinţe susţinute în 1992 la sediul Naţiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmaţii care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenţia asupra existenţei unui feţe pe suprafaţa acestei planete. Această imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenţionată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenţei şi al forţelor naturale. La fel stau lucrurile şi pe Marte. Hoagland a împărţit în două imaginea feţei de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obţine o imagine antropomorfă. Copiind simetric jumătatea din stânga se obţine un cap de leu. Avem de-a face din nou cu aceeaşi fiinţă hibrid om-leu. O oglindă cosmică, un ecou marţian al Sfinxului de la Gizeh? Hoagland susţine că faţa de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Să fie ea un alt mesaj al civilizaţiei antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizaţii atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferinţe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani.

Ce a mai rămas din acea epocă?

Dacă au existat tehnologii mai avansate decât cele din ziua de azi, de ce nu au fost găsite utilaje, maşini, planuri, obiecte zburătoare, sisteme antigravitaţionale sau de excavaţie ieşite din comun? Unii spun că din cauza unor calamităţi terestre care au distrus totul. Acest răspuns nu este totuşi plauzibil, pentru că au fost găsite schelete de dinozauri, care datează din perioade mult mai vechi. Alţii susţin că avem o concepţie limitată despre ce înseamnă tehnologie. Cu cât o civilizaţie este mai avansată, cu atât tehnologia de care dispune este mai puţin perceptibilă şi mai în acord cu legile şi principiile universale. Răspunsul ar trebui deci căutat într-o cunoaştere în care ştiinţa şi spiritualitatea fuzionează.

S-a vorbit despre utilizarea Merkaba-ului pentru a construi aceste monumente gigant. Etimologic, Merkaba înseamnă câmp luminos (Mer), Spirit (Ka) şi trup fizic (Ba). Unirea celor trei generează un sui-generis vehicul care poate transporta atât trupul fizic, cât şi mintea dintr-o lume în alta. Merkaba este alcătuit din două piramide suprapuse, una cu vârful în sus, alta cu vârful în jos, care se rotesc în jurul individului pe aceeaşi axă, dar în sensuri opuse. Activat şi accelerat până se atinge un prag luminos, Merkaba scoate individul de sub incidenţa constantelor fizice ale mediului înconjurător. Trupul nu se va mai supune legilor gravitaţionale, iar spiritul va „pilota” această navă spaţială individualizată, putând să călătorească la voinţă, de exemplu de pe Marte pe Terra.

Rasa descrisă de Richard Hoagland, a cărei imagine apare în jumătatea antropomorfă a Sfinxului de pe Marte şi în forma primară, „negroidă” a Sfinxului de la Gizeh, a putut utiliza acest tip de „transport” interplanetar. Aceasta ar fi cauza pentru care nu există urme ale acestui voiaj, nici rachete, nici farfurii zburătoare, nici baze pentru lansare sau centre de control. Dacă această „spiritualitate tehnică” sau „ştiinţă spirituală” nu se supune constantelor fizice spaţiu-timp pe care le cunoaştem, atunci excavaţia, transportarea blocurilor de sute de tone şi construcţiile gigantice au putut fi realizate cu ajutorul ei. Generarea unui câmp antigravitaţional sau modificarea structurii intime a materiei pentru a o ciopli după voie nu lasă deloc sau aproape deloc urme tehnologice. Singurele dovezi vizibile sunt operele titanice, precum Sfinxul.

Suntem atât de ataşaţi de realitatea materială, încât am uitat de potenţialul nostru infinit. Căutăm să facem cu ajutorul unor tehnologii materiale ceea ce spiritul nostru ar putea face cunoscând şi utilizând legile cosmice universale. În realitate „este uşor să ridici un munte cu degetul mare de la picior” spunea Buddha în Saddharma Pundarika Sutra.

Zamolxe / Hermes Trismegistos II

Zamolxe / Hermes Trismegistos II

 

Se spune în textele sacre egiptene, că după o lungă perioadă de timp a mai trăit un Thoth care a redescoperit vechea înţelepciune citind scrierile vechi pe care poporul nu le mai înţelegea şi le-a adus tuturor vechiul izvor de învăţătură. Acesta a mai fost numit Trismegistos sau ,,de două ori mare” iar scrierile lui cunoscute ca literatură trismegistă au ajuns la noi doar prin nişte rămăşite scăpate de urgia timpului sau de răutatea oamenilor.
Despre al doilea Thot sau Hermes cum i-au spus elenii, Clement din Alexandria spune în Stromate că ar fi scris un număr de 42 de tratate. ,,Ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesupt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Noi urmaşii adevăraţilor creştini – geţi – spunem în rugăciunea esenilor numită Tatăl Nostru ,,precum în cer aşa şi pe pământ” dar încă nu-i blestemăm pe mişeii care ne-au batjocorit credinţa străbună. Cred că se apropie vremea cînd ne vom socoti cu cele trei neamuri netrebnice şi criminale. Mai multe informaţii şi mai sigure despre al doilea Thoth ne dă preotul egiptean Manethon care a trăit în partea a doua a secolului lV şi prima parte a secolului lll î.e.n. El spune că acest al doilea Thoth a citit scrierile vechi ale egiptenilor rămase moştenire de la primul Thoth şi pe care nu le putea descifra nimeni şi le-a scris pe cîteva zeci de cărţi păstrate cu mare grijă în templele egiptene. El a restaurat ştiinţele vechi şi a ajutat la renaşterea culturii şi civilizaţie egiptene. Pentru a perpetua influenţa acestor valori spirituale în sînul poporului egiptean el a încredinţat preoţimii grija de a păstra interpretarea scrierilor vechi de pe coloane şi de pe pereţii templelor. Prin aceste informaţii, Manethon ne spune perioada istorică unde trebuie să-l căutăm pe al doilea Thoth cel plin de înţelepciune şi bunătate. În anul 1230 î.e.n. faraonul Merneptah înfrînge coaliţia ,,popoarelor mării” care veniseră la mare pradă în Egipt, dar alte nenorociri s-aua bătul asupra acestui stat. În timpul dinastiei a XXl-a 1085-950 î.e.n. Egiptul cunoaşte o perioadă puternică de declin şi duce la fărîmiţarea statului în două regate mai mici cu capitalele la Teba şi în nord la Tanis dar şi la o trece-rea a puterii faraonului către conducătorii nomelor. Aceasta a înlesnit cucerirea statelor egiptene de către libieni care au devenit stăpînii egiptenilor din anul 950 î.e.n pînă în anul 730 î.e.n. Regatul din nord între anii 730 î.e.n. – 715 î.e.n îşi cîştigă independenţa şi libienii sînt alungaţi pentru totdeauna. Faraonul Şabaka(701-689 î.e.n.) de neam cuşit, luptă împotriva egiptenilor din Deltă care urmăreau eliberarea întregului Egipt, dar şi împotriva invadatorilor asirieni. În anul 656 asirienii ocupă toată ţara dar după cîţiva ani începe revolta egiptenilor din Deltă care reuşesc cu ajutorul grecilor să-i alunge pe asirieni în anul 614.

Regatul din sud cu capitala la Teba este cucerit de către kuşiţii din regatul cu acelaşi nume – Sudanul de astăzi – cu capitala la Napata în anul 751 î.e.n. apoi şi cel din nord, ocupaţie care va dura pînă în anul 656 î.e.n. cînd va fi înlocuită cu cea asiriană mult mai cruntă şi care îşi propusese să distrugă civilizaţia egiptenilor. Şi înveninatul Isaia povestind acest eveniment pretinde că este proorocirea lui aşa cum au făcut toţi ivriţii care au bătut cîmpii falsificînd cu bună ştiinţă istoria: ,,19,4 Voi da Egiptul în mîinile unui stăpîn aspru şi un împărat fără milă va stăpîni peste ei”. Assurbanipal cucereşte întreg Egiptul şi numeşte conducători în fiecare nomă iar pentru noma din Deltă cu centrul în oraşul Saia, numeşte în anul 631 î.e.n. o persoană cu acelaşi nume şi care mai tîrziu va forma o dinastie ce va conduce întreaga ţară. În limba română saia este un gard improvizat în jurul adăpostului pentru vite sau o ţesătură fină de bumbac ori lînă dar şi veşmintele confecţionate din această ţesătură. Noi avem puţine informaţii despre acele vremuri din secolul Vl cînd a fost în vizită Zamolxe în Heliopolis, oraşul lui Trismegistos, dar de pe tăbliţă ştim că a fost în oraşul Mendes din Deltă.

În regatul din nord controlat de asirieni îşi începe domnia Psametic l în anul 663 cu capitala la Sais în Deltă, iar în anul 616, cu ajutorul mercenarilor greci începe lupta de alungare a asirienilor care vor pierde definitiv Egiptul doi ani mai tîrziu. În anul 614 grecii primesc dreptul de a se aşeza în Egipt fondînd colonia Naucratis. Acest faraon cît şi următorii pînă la ocuparea persană din anul 525 î.e.n., vor duce o amplă acţiune de renaştere a culturii şi civilizaţiei egiptene urmărind în primul rînd renaş-terea vechii spiritualităţi uitată în cea mai mare parte datorită celor 300 de ani de ocupaţie străină, una mai distrugătoare ca alta. Această renaştere egipteană este toată orientată spre modelele trecutului aşa cum ne spune şi Manethon. Amintesc faraonii care au domnit în această perioadă: Psamitec l 663-609 î.e.n., Necao 609-594 î.e.n, Psametic ll 594-588 î.e.n, Apries 588-568 î.e.n, Amasis 568-526 î.e.n., şi Psametic lll 526-525 î.e n. cînd Egiptul este cotropit de perşi şi nu va mai fi niciodată independent ca stat al poporului băştinaş.

Cambise(525-522 î.e.n.), rege aproape nebun, după ce a cucerit Egiptul, a avut intenţia să distrugă complet această cultură dar moartea i-a oprit gîndurile criminale. A distrus mai multe temple, omorînd mulţime de preoţi. Darius, urmaşul lui a încercat să repare actele de nebunie ale predecesorului, arîtînd mare toleranţă faţă de religia egiptenilor şi chiar punînd să fie copiate în persană, atît mitologia cît şi legile, texte pe care le-a dus la Persopolis. Egiptenii se răscoală în anul 480 î.e.n. şi cu sprijinul grecilor, luptă timp de 20 de ani reuşind alungarea invadatorilor din Egiptul de nord apoi continuă acţiunile militare pentru eliberarea Egiptului de sud care va avea loc în anul 404. Ivriţii veniţi în secolul Vl în Egipt de frica asirienilor după spusa din Tora lor plină de minciuni, participă ca mercenari ai perşilor şi luptă îndrăcit împotriva celor care le-a dat sălaş la nevoie. Aşa au făcut ei totdeauna cu cei care i-au ajutat, le-au răspuns numai cu rău şi ură. Dar libertatea egiptenilor a fost de scurtă durată pentru că regele persan Artaxerxes lll(358-338 î.e.n.) după ce a recucerit Egiptul a masacrat un mare număr din populaţie, a sugrumat taurul sacru Apis pe care apoi l-a mîncat împreună cu oştenii lui, a ars numeroase temple iar bogăţiile, care nu fuseseră prădate de asirieni şi de persanul Cambise, au fost jefuite şi duse în Persia. Herodot spune că această ispravă ar fi făcut-o Cambise, fiul lui Cirus. În scurt timp Egiptul va ajunge sub ocupaţia macedonenilor apoi sub cea a Romei.

Plutarh spune despre faraonii egipteni, dinaintea stabilirii grecilor în această ţară în anul 614 î.e.n., că aveau obligaţia de a fi instruiţi în înţelepciunea preoţilor, Thot fiind privit ca reprezentant al regelui şi Zeului Luminii Ra(Ammon). Şi Lactanţiu în scrierea Divinae Institutiones la ll,15 pomeneşte o ,,Predică desăvîrşită” adresată regelui Ammon şi face de asemenea referire la o bogată literatură veche a lui Asclepios ce se adresează aceluiaşi rege.

În scrierea Asclepios către Amon din grupul textelor trismegiste, în discursul adresat faraonului – făcut rege de către traducătorii grecii – oratorul spune că a stat de vorbă cu Hermes care i-a dat aceste scrieri pe care le consideră clare dar au şi un înţeles ascuns. ,,Şi a devenit încă şi mai obscură de cînd grecii s-au apucat să o traducă din limba noastră în limba lor. De aici au apărut dificultăţi de înţelegere şi deformări de sens. În limba ei de origine, predica păstrează limpede sensul cuvintelor. Dar numai calitatea sunetelor şi puterea numelor egiptene au în ele sens a ceea ce este spus. Prin urmare, atît cît îţi stă în putinţă, o, rege – şi tu le poţi face pe toate – împiedică traducerea acestei predici a noastre, pentru ca aceste mistere să nu ajungă la greci, al căror fel dispreţuitor de a vorbi, cu toată imprecizia şi frumuseţea sa de suprafaţă, ca să spunem aşa, slăbeşte vigoarea şi micşorează gravitatea solemnă şi forţa acestor cuvinte. Grecii, o, rege, au forme noi de limbaj pentru a dezvolta argumentaţia, iar filozofia lor face risipă de vorbe”. Ca să înţelegem informaţiile din text trebuie mai întîi să stabilim cu aproximaţie perioada de timp cînd au avut loc faptele. Oratorul îi cere regelui – faraonului – să îi împiedice pe greci de a traduce scrierile sfinte pentru că ele numai în egipteană îşi arată adevărata lor valoare spirituală. Dar şi mai important este folosirea expresiei ,,în limba ei de origine” şi nu egipteană ceea ce dovedeşete faptul că aceste scrieri sacre erau venite din altă cultură pe care egiptenii au adoptat-o dacă nu chiar cel care scrie textul nu era băştinaş ci din neamul cabirilor sau a geţilor pripăşiţi prin ţara lui Ra din vremurile uitate de istorie. Grecii s-au aşezat în Delta Nilului în anul 614 î.e.n. şi sigur au mai trecut 30-50 de ani pînă să-i intereseze pe ei scrierile religioase ale egiptenilor pentru că după anul 525 î.e.n. Egiptul era condus de către un satrap persan şi afirmaţia nu şi-ar mai avea sens.

Dar în timpul domniei faraonului Amasis(568 – 528 î.e.n.) care mai purta titlul de ,,acela ce instaurează pe Maat” – zeiţă a dreptăţii şi adevărului, au sosit pentru a se lumina cu înţelepciune egipteană, Zamolxe şi Pitagora. De multe ori această zeiţă era identificată cu cobra sau cu ochiul lui Ra. Preoţii egipteni l-au privit pe Pitagora cu suspiciune şi i-au făcut necazuri pînă să-l accepte la ritualuri cum spun unii scriitori eleni. Mai ştim că Pitagora a învăţat limba băştinaşilor şi deci era capabil să traducă în greacă scrierile sacre ale lui Thot. Ori vizita geţilor, sciţilor şi ionilor din Samos conduşi de către Zamolxe şi Pitagora s-a petrecut pe la anii 540 î.e.n. În scrierile grecilor Tehuti apare cu numele de Theuth, Thoth, Taut, Taantes de unde grecii l-au format pe teos al lor. Platon în scrierea sa, Philebos îl menţionează cu numele de Teut considerîndu-l un mare binefăcător şi primul cultivator al viţei de vie. tradiţie care era şi la nord de Istru! Mai spune el că Teut ar fi născocit scrierea, invenţie care îi este atribuită de asemenea şi grecului Hermes aşa că nu prea merge povestea. El era venerat şi la Petra unde în loc de statuie se găsea un stîlp pătrat de piatră neagră fără nici o urmă de simbol sau inscripţie pe ea cum ne spune şi Isaia că era un asemenea stîlp la ieşirea din Egipt dar ca loc de venerare al canaaniţilor.

Despre scrierile trismegiste avem informaţii şi din textele lui Manethon, preot egiptean la Heliopolis – Cetatea Soarelui – şi mare învăţat în timpul regelui macedonean Ptolomeu Filadelful(285-246 î.e.n.).care conducea Egiptul. Oraşul mai este cunoscut şi sub numele de On iar în limba tăbliţelor de plumb şi în eme-gi acest cuvînt are sensul de clan, neam, adunare. Pentru egipteni Tehuti – Toth sau Hermes pentru grecii elenişti – a fost din cele mai vechi timpuri cel care a adus toată înţelepciunea lor fiind autorul tuturor scrierilor sacre şi scribul zeilor. În textele egiptene apare un Tehuti în perioada de început a Egiptului şi care şi-a lăsat învăţăturile în limba sacră – scrierea hieratică – şi al doilea Tehuti, tatăl lui Taat din scrierile trismegiste, care a scris în limba demotică sau obişnuită. Scrierea demotică s-a folosit din secolul Vll î.e.n. odată cu renaşterea culturii egiptene sub dinastia saită şi pînă în secolul Vl al erei noastre. Toate aceste informaţii din textele scrise şi ajunse pînă la noi, concordă cu perioada cînd Zamolxe a fost în Egipt aşa cum este dovedit şi de tăbliţa 2 iar conţinutul multor scrieri trimegiste este identic sau asemănător cu scrierile esenilor sau cele atribuite lui Enoh dovedind originea lor comună, adică plaiurile mioritice. Sigur urmaşii celor cinci cetăţi canaanite amintite de Isaia că erau în Egipt, au fost cercetaţi cu grijă de Zamolxe iar urmaşii lor erau numiţi de eleni terapeuţi, fiind amintiţi încă din secolul lll î.e.n. iar unii locuiau pe malurile lacului Mareotis fiind consideraţi vindecători pricepuţi. Rabinul Filon din Alexandria care i-a cunoscut bine de unde şi-a luat mare parte din pretinsa lui înţelepciune cum singur o recunoaşte, îi aminteşte în acelaşi loc dar numindu-i eseni ca şi pe cei din Palestina sau Canaan în scrierea De vita contemplativa considerîndu-i oameni înţelepţi şi filozofi

După ce diadohul Ptolomeu, a ajuns rege al Egiptului în anul 323 î.e.n. întemeind dinastia lagidă urmaşul acestuia Ptolomeu Filadelful se gîndeşte să traducă pentru eleni mare parte din învăţătura egiptenilor şi a altor popoare pentru care înfiinţează în acesta scop şi dezvoltă Muzeul, Biblioteca şi alte şcoli.

Syncellos în Chronica unde copie mai multe pasaje din corespondenţa lui Manethon cu Filadelful, ce erau în Cartea lui Sothis azi dispărută ne spune următoarele: ,,Către marele rege Prolomeu Filadelful. Eu, Manethon, înalt preot şi scrib al sfintelor altare din Egipt, cetăţean al Heliopolisului, dar prin naştere sebenit, către stăpînul meu Ptolomeu trimit salutări.

Trebuie ca noi să facem socoteală în privinţa tuturor celor pe care ai dori să le cercetezi, să răspundem întrebărilor tale cu privire la ceea ce se va întîmpla cu lumea. După porunca ta, cărţile sacre scrise de strămoşul nostru Toth, de trei ori mare, pe care le studiez, îţi vor fi arătate. Cu bine, stăpîne şi rege al meu”. Informaţiile de mai sus arată că traducerea textelor trismegiste în greacă a început în prima parte a secolului lll î.e.n. Pentru stăpînul său a mai scris o istorie a Egiptului fiind principala sursă de informare a istoricilor şi cea mai corectă. Cred că după această scrisoare şi-au ticluit plăsmuitorii mozaici făcăturile lor să arate că singurul adevăr este în otrava numită Tora şi pretind că a fost tradusă în greacă la cererea aceluiaşi rege. Între primul Toth şi al doilea, istoria egiptenilor este marcată de un mare potop, amintit şi de scriitorii greci cum spune Solon care auzise de el de la preoţii din Sais. Chiar şi în Cartea morţilor este amintit un potop care a adus mare nenorocire în ţară. În Antichităţi iudaice 2, plăsmuitorul J. Flavius spune despre scrierile egiptene şi obiceiul acestora de a-şi lăsa înţelepciunea în textele de pe pereţii din piramide şi din temple, că i-a sfătuit să facă aceasta semitul ivrit Adam care i-a şi luminat cum să purceadă. Aşa au fabricat ei în secolele l şi ll al erei noastre fel de fel de ,,antichităţi iudaice şi adevăruri iudeo-creştine revelate”, dar fiindu-le hărăzite numai lor precum lacomul ce se îndoapă cu fasole şi păcatul îl scoate la fudulit.

Preoţii care îl slujeau pe Thot erau o parte vindecători ai sufletului iar o parte vindecători ai trupului, zeul fiind şi protector al medicinii. În teologia egipteană, iniţiaţii în misterele lui Thot numiţi şi făpturile de lumină erau împărţite în trei categorii: 1. Muritorii – neofiţii aflaţi în perioada de probă, care erau instruiţi în doctrină, dar care încă nu au realizat vederea interioară; 2 Inteligenţele – cei care au reuşit şi au devenit ,,oameni”, adică cei care au primit ,,Mintea”; 3. Fiii Luminii, cei care s-au unit cu Lumina, adică cei care au atins un nivel superior de conştiinţă. Scopul iniţierii era iluminarea şi ajungerea la Înţelepciune iar religia egiptenilor avea în esenţă acest scop. Aşa cum Lumina este Tatăl religiei iluminării, tot aşa şi Viaţa, perechea sa, Mama religiei bucuriei, adică să ne luminăm şi noi după puteri cu zicerile mioritice ale Tatălui Ceresc care aduce lumina şi Mama Pămîntească din trupul căreia se naşte viaţa în trup şi în moarte.

Şi aşa cum Toth a rînduit măsura, numărul şi ordinea în univers, tot aşa făceau şi maestrul arhitect în construcţia de temple şi a tuturor monumentelor religioase. Fiind considerat minte universală rînduitoare, un text i se adresează lui Toth astfel: ,,Tu eşti marele singurul Zeu, sufletul Devenirii”. Ca ajutor în lume Toth o are Nehe care este Natura. Perechea este iniţiatoarea întregii ordini, reguli şi legi din univers şi nu poate fi o dovadă mai clară asupra originii cultului lui Thot ajuns în Egipt odată cu urdiile prădalnice ale geţilor şi sciţilor. Asemănarea clară cu Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească nu poate fi tăgăduită. Dar vechimea cultului la locuitorii de pe malurile lui Hapi este chiar mai veche de acest eveniment consemnat de istorie ceea ce înseamnă că a mai existat o migraţie din nordul Istrului în această regiune, pe la sfîrşi- tul mileniului lV î.e.n. sau începutul mileniului lll î.e.n. Thot este reprezentantul spiritului, raţiunii interioare a tuturor lucrurilor, este protectorul tuturor legilor lumeşti şi a fiecărei reglementări din societatea omenească. Un text spune: ,,Legea lui este statornică temelie, precum cea a lui Toth”. Aşa i-a dat Sîntu lui Enoh o Lege care să le fie chezaş tuturor muritorilor de pe pământ.

El este Limba lui Ra, Mesagerul Voinţei lui Ra, şi Stăpînul Vorbirii Sfinte. ,,Ceea ce purcede din deschiderea gurii lui, acel lucru se va petrece, el vorbeşte, şi porunca este a lui; el este Izvorul Vorbirii, Vehiculul Cunoaşterii, Dezvăluitorul a ceea ce este ascuns”.

Crates, un scriitor grec ce a trăit în secolul lll al erei noastre, are o viziune de urcare la ceruri, ajunsă la noi prin intermediu arab şi spune: ,,În timp ce mă rugam m-am simţit purtat în văzduhuri, urmînd aceeaşi cale ca soarele şi luna. Şi în înaltul cerurilor l-am văzut pe Hermes de trei ori mare, bătrîn, cel mai frumos dintre oameni, aşezat pe un scaun; era îmbrăcat în veşminte albe şi în mînă ţinea o carte…Fă cartea ta potrivit învăţăturilor ce le-am dat; şi află că eu sînt cu tine şi nu te voi părăsi niciodată pînă ce nu vei îndeplini totul”. Descrierea este parcă luată din scrierile lui Enoh şi dacă l-a văzut pe Thot chiar aşa, înseamnă că aceste texte aveau o circulaţie mare şi mai ales erau apreciate şi folosite de mulţi învăţaţi. Dar şi în mitologia noastră, Dumnezeu este prezentat ca un bătrîn frumos şi plin de putere care conduce lumea cu toiagul său ceresc mînat de o iubire fără margini faţă de neamul omenesc.

Ioannes Lydus în scrierea Despre magistraturile romanilor amintind pe Messale care era consul în anul 53 î.e.n. spune că cei vechi celebrau sărbătoarea lui Ion/Eion pe data de 5 ianuarie sau după alte surse pe 6 ianuarie. Ion sau Eion/Eon la greci era lumina veşnică cu numele de ,,Singurul-născut” de către Fecioară. Dar şi egiptenii aveau această sărbătoare aşa cum am arătat mai sus. Aionos folosit de Platon în scrierea Timaios, are sensul de Veşnicie, termenul fiind folosit şi în mitologia ainu cu acelaşi sens. Ainu sînt o ramură a strămoşilor noştri plecaţi către soare răsare şi stabiliţi în Japonia. Ion este puterea Creatorului în timp ce Universul este creaţia sa. În literatura teurgică Cartea a opta a lui Moise avem următorul text interesant pentru noi: ,,Şi Dumnezeu, privind către pământ a zis IAO! Şi toate au încremenit, şi din Glasul Lui s-a născut un Dumnezeu Mare, cel mai măreţ, care este Domnul tuturor lucrurilor; care a făcut să se ridice lucrurile ce vor veni; şi nu a mai fost nimic neorînduit în tărîmurile din văzduh”. Expresia IAO este folosită şi de gnostici cu acelaşi sens şi pe tăbliţe apare scrisă sub forma IO iar naşterea lui Dumnezeu Mare din Glasul Ziditorului este cunoscută în mitologia noastră în două variante. Dar sălbatici şi tîmpiţi cum sîntem osîndiţi după vrednicele ,,capete luminate” ale neamului, nu se omoară nimeni să cerceteze vechea noastră creaţie spirituală să nu scoată pe nas pucioasă şi să crape de necaz de atîta adevăr!

Platon scrie pe la sfîrşitul secolului V î.e.n sau la începutul secolului lV î.e.n. lucrarea Viziunea lui Er din Republica care are multe concepte ce se vor regăsi mai tîrziu în iudeo-creştinism. În eme-gi cuvîntul ir înseamnă rugăciune, a conduce, a îndruma, a da naştere iar în limba română ir are sensul de alifie preparată de femeile de la ţară şi iră este o blană rasă de păr sau cureluşă din această blană. Er era fiul lui Armenios – Ariminios este strămoşul geţilor – din Pamphilia, regiune din centrul Asiei Mici locuită de neamul arimin al frigienilor, după cum scrie filozoful elen. Rabinul Filon din Alexandria pe la începutul secolului l al erei noastre îl acuză pe Platon că ar fi luat această poveste de la mozaici iar Numenios, tot ivrit şi cu mintea plină de invidie spune în secolul ll că Platon este ,,un Moşe care vorbeşte greceşte!!” Greu de tot să înghiţi asemenea obrăznicie dar ivriţii şi cazarii, datorită mozaismului, şi-au făcut din aceasta una din armele lor de asalt asupra goimilor cap de lut. Pe la începutul secolului lll, Clement, ţinut la mare cinste de iudeo-creştini pune şi el mîna pe ciomag şi iese la drumul mare să-l cotonogească rău pe răposatul elen. Fiind conştient de minciunile lui Filon şi ale lui Numenios, şi datorită faptului că Tora a fost desfiinţată de către Celsus care a dovedit că este o adunătură de poveşti pentru femei smintite, bănuindu-l pe grec de ceva vicleşug, schimbă direcţia şi spune că de fapt Er ar fi fost Zoroastru, pentru că ideile seamănă la cei doi autori. Eu cred că cei care au copiat din scrierile acestui alexandrin, au scris numele profetului persan în loc de Zamolxe pentru că religia geţilor era proscrisă de către iudeo-satanişti şi nu trebuia să apară nici urmă de ea pe undeva. Să continui cu povestea lui Platon care spune despre Er că, deşi a fost ucis în luptă a fost adus acasă dar trupul lui nu a suferit putreziciunea. Cînd l-au pus pe rug, acesta s-a trezit şi le-a povestit celor prezenţi viziunea sa din lumea cealaltă unde a fost cu sufletul în acest timp cît trupul era apa-rent mort. Viziunea lui Er, Platon o numeşte Ardiaios(ardia + i + os, adică a alerga şi a arde cu tărie). El spune că avea în faţa ochilor un loc de urcare şi de întoarcere a sufletelor de la cer. Mecanismul acestui drum de urcare sau coborîre este Vîrtejul destinului lumii format din şapte sfere înconjurate de o a opta sfera, a căror rotaţie armonioasă este supravegheată de Soartă. Mai spune despre suflete că după ce fac un popas de şapte zile într-o cîmpie, în a opta zi ele trebuie să plece, iar după alte patru zile spune că au ajuns într-un loc unde se vedea o lumină ce se întindea de sus, şi era ca o coloană ce cuprindea întregul cer şi pământ cu o culoare asemănătoare cu cea a curcubeului dar mult mai strălucitoare şi mai pură. Sufletele ajungeau la această coloană după un drum de o zi şi cînd se întindeau în mijlocul ei vedeau legăturile ei cu cerul iar de aceste legături era prins fusul Destinului. Roata fusului este o roată în care sînt alte şapte roţi mai mici fixate toate pe fus sau osie. Fusul cu roata din exterior se învîrtea într-o rotire armonioasă iar cele şapte roţi din interiorul celei din exterior, se învîrteau în sens invers. Pe fiecare dintre aceste cercuri sau roţi era cîte o sirenă care cîntau cîte un sunet dar toate cîntau împreună o melodie. Asemănarea este foarte evidentă cu religia numită a orficilor de la neamul tracilor pe care grecii o îmbrăţişaseră ca o religie particulară încă din secolul Vll î.e.n. Aici sufletele au fost poftite să-şi aleagă singure sorţii, privelişte care era demnă de plîns dar şi de rîs pentru că se amestecau laolaltă prostia cu înţelepciunea, sărăcia cu bogăţia şi cu bolile. Mai spune Er că unele suflete de oameni treceau în animale şi invers după păcatele sau faptele bune pe care le-au făcut în viaţa trecută. De aici Er a plecat în cîmpia Uitării – numită Lete, unde s-a culcat şi s-a trezit pe pământ pus pe rug. În limba română cuvîntul Lete are sensul de timp liber, tihnă, linişte de unde tot aceşti hoţo-mani au botezat insula şerpilor Letea, sălaş de veci pentru faimosul Ahile.

În Cronici 2,3 spune că Iuda a avut cu cananită/filisteană din clanul Şua, trei copii iar primul născut s-a numit Er, dar pentru că nu i-a plăcut lui Iahwe de mutra lui prea oacheşă, acesta l-a ucis. Cred că ivriţii au introdus povestea cu Er în ticluirea lor tîrziu în secolul l sau ll al erei noastre tocmai pentru a avea ,,dovada” pretinsului furtişag, ei care şi-au plesnit scriitura numai din furăciuni.

Diagrama orficilor ce a ajuns la noi datorită disputelor dintre Celsus şi Origene privind hoţia numită iudeo-creştinism şi adevăratele origini ale acestei dogme, prezintă ,,şapte sfere” ale naturii psihice inferioare aşa cum sînt la Platon cele şapte sfere şi care poartă nume unor animale: leu, taur, şarpe, vultur, urs, cîine, măgar. Primele patru animale se găsesc pe iconiţele geţilor spre a fi aducere aminte pentru cei ce caută adevărul despre strămoşii noştri.

În scrierile trismegiste Thot era mai cu seamă stăpîn al lunii iar din această calitate primeşte epitetul de domn al timpurilor iar la egipteni orice calendar era lunar şi începea cu luna consacrată acestui astru. El socotea anii, lunile şi zilele omului fiind judecătorul sorţii acestora Thot a dăruit lumii scrierea, dar şi vorbirea clară şi bine orînduită care este conţinută în ,,vasul scrierii” sub paza sa stînd şi limbile popoarelor străine. Acest vas – crater – este amintit în textul Poimandres dar se vede şi pe tăbliţa de plumb descoperită la Romula în apropierea Dunării şi care este din secolul ll î.e.n. Tot el este Domnul legilor după care se conduce viaţa oamenilor şi mai ales de la el vin ,,cuvintele divine’’ care exprimă ştiinţa secretă a înduplecării zeilor. Asemănarea cu Sîntu din religia strămoşească nu poate fi pusă la îndoială, numai dacă nu se va îndrăci vreun neîndoit în meşteşugul minciunii. El este protectorul ordinii în lume şi le rînduieşte pe toate după dreptate. Aşa este şi Sîntu din religia strămoşească cum bine se poate citi şi băga la cap din scrierile lui Enoh. Prinţii egipteni erau mari preoţi ai lui Thoth, el fiind important şi în cultul morţilor pentru că purifica pe mort şi îi vindeca rănile. Pentru că era stăpînul lumii de dincolo, în textele egiptene era numit şi taurul din Apus.

Cărţile lui Thot sau Hermes au tratat despre principiile universului, despre natura universului şi a sufletului omului, despre guvernarea lumii de către mişcarea stelelor, despre Lumina Divină şi despre umbra sa, despre modalitatea de a respira sau despre mijloacele de a fi în această lume, care, în comparaţie cu viaţa luminii neîntrupate, reprezintă întunericul. Se mai ocupă de ordinele fiinţelor cereşti, de mulţimea elementelor şi enunţă majoritatea noţiunilor care vor intra mai tîrziu în vocabularul cabaliştilor şi al rozacrucienilor. De aceea cabaliştii au înconjurat cu un zid de nepătruns făcătura lor astfel ca în veci să nu se ştie pe unde au mai cotrobăit şi au umblat cu şoalda!

În anul 1614, filologul elveţian Isaac Csaubon, analizînd lingvistic textele hermetice, spune că scrierile ce îi sînt atribuite Trismegistului nu sînt opera vreunui preot egiptean ci aparţin erei creştine. Afirmaţia este corectă numai în prima parte pentru că într-adevăr nu au fost creaţia culturii egiptene dar ele nu au aparţinut niciodată iudeo-creştinismului şi asta o spune chiar Clement din Alexandria. Faptul că această religie a crucii a existat cu mii de ani înainte de apariţia făcăturii sataniste a ivriţilor din secolul l al erei noastre, dar seamănă atît de mult prin hoţia făcută cu ceea ce nu-mim astăzi creştinism, l-a păcălit rău pe filolog. Multe din temele care fac obiectul cărţilor enumerate de Clement în Stromate 1, nu se găsesc în filozofia egipteană de început.

Atît Sanchuniathon cît şi autorul ,,Păstorului” au folosit aceeaşi sursă pentru relatarea cosmogoniilor lor, adică Cărţile lui Thot sau ca să fim mai aproape de adevăr Legea Sfîntă a lui Enoh şi scrierile esenilor sau alte scrieri ale culturii geţilor, astăzi dispărute şi despre care nu ştim nimic. Dar în aceste cărţi apare ceva ce nu este specific teologiilor egiptene – doctrina Omului. Omul Ceresc, Fiul Creatorului coboară pe pământ şi este robit de Soartă în slăbiciune şi trebuie să se cureţe de păcate şi de patimi pentru a-şi cîştiga starea iniţială de nemuritor şi Fiu al Luminii, concept care se găseşte în mitologia noastră prin Fiul Oiii sau prin cultul lui Mitra interzis de istorie şi care era o parte din marele cult al cabirilor. Tabla de Smarald este un text hermetic de origine alexandrină şi se mai numea Lucrarea Soarelui la fel cum Mitra era o divinitate solară. Grecii au folosit începînd cu secolul ll al erei noastre pentru Thot, mai mult Hermes Trismegistos ca autor al scrierilor.

Corpus Hermeticum este un corp de scrieri hermetice adunate în timpul imperiului bizantin şi ajuns în secolul XV la Roma. Prima lucrare este Poimandres, o poveste revelată transmisă lui Hermes de către Poimandre sau ,,Păstorul oamenilor’’, o întrupare a Minţii universale. Toţi cei care au încercat explicarea titlului scrierii au fost puşi în mare încurcătură pentru că în limbile vechi cunoscute nu se găseau cuvinte care să-i poată mulţumi sau să lămurească fonetic şi semantic cuvinţelul misterios. Poimandres este un cuvînt compus al limbii române şi vine din cuvîntul poi: mulţimea de pleavă de cînepă + mandre: stîne de oi; cu sensul de mulţimea neamurilor omeneşti sau neamurile pămîntului, aşa cum îl ştiau anticii. Şi aceasta este o dovadă de netăgăduit pentru originea mioritică a scrierilor trismegiste. Precizez că nu toate scrierile din cele atribuite lui Hermes Trismegistos vin din religia şi filozofia geţilor. Scrierea Poimandres este una din acelea ce se pune uşor în categoria scrierilor fundamentale, fiind o călăuză pentru orice minte isteaţă pe drumul cunoaşterii lumii şi omului. Toţi scriitorii antici greci susţin că scrierile hermetice au apărut pentru prima dată în limba egipteană de unde ei le-au preluat iar cuvîntul Poimandres nu aparţine limbii lor. Mead susţine că ideea Omul-Păstor nu poate aparţine culturii egiptene ci unui mediu pastorul străin de cultura din Egipt şi omul are dreptate pentru că îşi ţine glagoria acasă şi nu umblă zburdalnică şi nebună peste cîmpi aşa cum fac ,,doctorii” sau academicienii noştri. Rabinul iudeu Filon din Alexandria în De agricultura spune că păstorul este tratat ca un simbol al învăţătorului omenirii şi în ultimă instanţă ca un aspect al Nous-lui adică Zeului Soare şi al lui Dumnezeu. Dar trece sub tăcere acest neam de păstori unde a apărut Poimandres deşi îl cunoştea bine de la care a furat pe rupte puhoaie de înţelepciune. Atît Hippolit cît şi Epifaniu în secolul lll scriu că văd în termenul Poimandres ,,autoritatea supremă” sau ,,stăpînirea lui Dumnezeu’’. Hermetismul consideră conştiinţa fiind indispensabilă existenţei iar toate lucrurile iau naştere din Fiinţa Supremă, pură şi inefabilă, nemanisfestă şi ne-condiţionată. Ea este sursa universului şi a creaţiei acestuia fiind mereu o naştere din moarte şi o renaştere în diversitate a Unicului absolut. Din această Fiinţă unică şi divină se nasc toate şi se întorc toate aici, lumea şi omul cel creat ca Dumnezeu. În sensul de ,,oameni’’ sînt acele fiinţe înzestrate cu inteligenţă sau conştiinţă spirituală iar lipsindu-ţi aceasta, înseamnă că nu eşti ,,om’’. Termenul este identic cu limba română şi numai limba noastră cea străbună, eme-gi şi sanscrita avem acest cuvînt identic fonetic şi semantic pentru că toate acestea au o singură rădăcină; limba vorbită de populaţia carpatină din mileniile V-ll î.e.n.

Zice textul cu pricina ,,Căci Mintea-Zeu fiind bărbat şi femeie, existînd ca Viaţă şi Lumină, a creat prin cuvînt o altă minte ca să dea formă lucrurilor; care fiind zeu al focului şi al spiritului, a modelat şi a alcătuit alţi şapte guvernatori, ce cuprind între cercurile lor Lumea Sensibilă, şi a căror cîrmuire se numeşte Soartă”. Dacă s-ar ţine numai de ghiduşii am fi îngăduitori cu scriitorii antici dar trebuie să-i stropşim o leacă pentru că şi în mitologia noastră aceste elemente de teozofie au avut mare răspîndire pînă ce nişte răspîndaci satanişti au vrut să o distrugă complet.

,,Naşterea Celor Şapte s-a petrecut astfel; Pămîntul era ca femeia, iar Apa fiind dornică de împreunare, a luat coacerea de la Foc şi spiritul din Eter, şi astfel natura a creat trupuri după forma omului. Iar omul a fost făcut suflet şi minte din Viaţă şi Lu-mină; din Viaţă – sufletul, iar din Lumină – mintea. Şi astfel au fost făcute toate părţile lumii sensibile pînă la perioada sfîrşitului lor şi a noilor începuturi”. Ce să mai zici, frumos de ţi se clatină minţile de încîntare.

,,Iar eu am răspuns: Tatăl tuturor lucrurilor este Viaţă şi Lumină, iar din el s-a născut Omul”. Simplu şi luminos cum este adevărul, nu mai există altceva care să vină de-a curmezişul. Viaţă şi lumină din text este Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din scrierile lui Enoh şi iarăşi îmi vine cu of să duc povara făcăturii iudeo-sataniste. Iar cînd sufletul părăseşte cele lumeşti ale vieţii ne spune Poimandres ce drum alege partea noastră de lumină. ,,După aceea, dezgolit fiind de toate lucrările Armonie, ajunge la cea de-a Opta Natură îmbrăcat în propria sa Putere şi îl preamăreşte pe Tatăl împreună cu lucrurile care sînt. Şi toţi cei ce se află de faţă se bucură şi îi sărbătoresc sosirea, şi el, fiind alcătuit asemănător celor care locuiesc acolo, poate să audă şi Puterile aflate mai presus de cea de-a Opta Natură, cum îl preamăresc pe Zeu cu glasul lor neasemuit” A sosit timpul ca aceste neam urgisit care a dat atît de mult lumii, dar prin hoţie alţii se maimuţăresc cu înţelepciunea noastră, să preamărim adevărul care a venit peste noi să ne lumineze şi să ne bucure viaţa şi mintea. Cinstind adevărul vom cinsti amintirea acestui neam fabulos ce a fost tîlhărit pînă şi de identitate. Să mai continui cu scriitura străveche:

,,De ce mai zăboveşti? Nu s-ar cuveni, din moment ce ai primit totul, ca tu să arăţi calea celor vrednici, pentru ca, prin tine, neamul omenesc să poată fi izbăvit de către Zeu”. Asta spunea scrierea strămoşească, o religie universală dar asumată prin cunoaştere nu impusă prin minciună, viclenie şi crimă, şi toate acestea cu multe sute de ani înainte de apariţia plăsmuirilor ivrite care sînt toate furtişag. ,,Şi am început să predic oamenilor frumuseţea Evlaviei şi a Cunoaşterii”. Numai că furii şi-au găsit acoliţi şi timp de patru sute de ani au conspirat şi acţionat pentru distrugerea frumuseţii Credinţei şi a Cunoaşterii şi înstăpînirea Minciunii, Crimei şi Prădăciunii. ,,Iar cînd a venit seara şi strălucirea soarelui a început să pălească, le-am poruncit să îngenuncheze, le-am poruncit să aducă mulţumiri Zeului; şi cînd au isprăvit prinosul de laude fiecare s-a întors la casa lui’’. Aşa făcea tot neamul mioritic de mii de ani înainte de a pretinde întunecaţii că au luminat lumea.

Pe două pietre găsite în Transilvania apare inscripţia Turmasgada, pe care istoricii o consideră o divinitate locală fără a se cunoaşte mai multe. Cuvîntul este format din turma cu sensul de turmă sau mulţime; ’s de la verbul ,,a fi’ şi gada = găta: a se îmbrăca frumos, a se găti. Cuvîntul are acelaşi sens religios ca şi Poimandres, o dovadă arheologică de netăgăduit care arată circulaţia religiei şi filozofiei strămoşeşti din Carpaţi pînă în ţinuturile lui Ra.

Nefîrtaţilor! De mai bine de o sută de ani va plăcut să tot umblaţi numai cu părul în ochi, dar de data aceasta v-am făcut o tunsoare de o să vă vedeţi şi gaura din dos.

Dau cîteva bucăţele din Predica sfîntă a lui Hermes, o altă scriere trismegistă care dovedeşte legăturile existente dar ,,nevăzute” pînă în prezent între diferite scrieri din antichitate şi pretinsa dogmă iudeo-creştină. O povestioară despre facerea lumii aşa cum o ştiau adepţii religiei geţilor: ,,Întunericul nesfîrşit era în Abis ca şi Apa şi un Suflu subtil inteligent; acestea erau prin puterea Zeului în Haos. Şi a ţîşnit Lumina Sfîntă, iar elementele s-au adunat din Substanţa umedă sub Locul Uscat. Şi toţi Zeii au separat lucrurile din natura fecundată”. Zicerea se găseşte în conţinut într-o bucată din mitologia noastră culeasă de Marcel Olinescu şi pusă în Mitologie românească. Să revin la scrierea trsimegistă: ,,Iar Cerul a fost văzut ca şapte ceruri; zeii acestora au fost văzuţi în formă de stele, cu toate semnele lor, iar astrele au fost numărate cu zeii din ele. Iar marginea Cerului se învîrtea mînată în cerc de către Suflul Zeului…Şi pe pământ vor fi amintiri măreţe ale meşteşugului lor, lăsînd o urmă slabă atunci cînd ciclurile vor fi reînnoite…Căci în timp ce lucrul divin este ca întreaga alcătuire cosmică să fie reînnoită de Natură, Natura însăşi sălăşluieşte de asemenea în ceea ce este divin”. Trebuie făcut un studiu comparat între scrierile trismegiste şi altele din aceeaşi perioadă şi zicerile noastre mitologice pentru că încă avem de dezgropat mult adevăr.

În scrierea trismegistă Craterul chiar de la început îi pune cu curul în spini pe ivriţi cu toate revelaţiile şi vedeniile lor zicînd: ,,Ziditorul nu a făurit această lume universală cu mîinile sale, ci prin Cuvîntul său”. Iar grecii spun că au luat aceste scrieri din templele egiptene, dar ei s-au aşezat în delta Nilului la anul 614 î.e.n. ceea ce dovedeşte că aceste dogme erau deja elaborate şi devenite subiect de regulă morală şi religioasă, existînd cu mult timp înaintea stabilirii elenilor în Egipt. Manethon, mare preot egiptean ce a trăit după mijlocul secolului lV î.e.n ne spune că aceste scrieri au fost elaborate de primul Thot ce a venit în Egipt în imperiul timpuriu, adică pe la începutul mileniului lll î.e.n. şi ele au fost redescoperite şi transcrise în demotică odată cu renaşterea culturii egiptene din perioada saită începînd cu sfîrşitul secolului Vll î.e.n. Să mai dau un tras care nouă mioriticilor cu glagorie şi dor de glie, ne unge su-fletul şi inima. ,,Şi astfel pe Pământ el a trimis Cosmosul acestui Trup divin – omul, fiinţă nemuritoare şi totodată muritoare”. Dogma Fiului Omului nu se găseşte în religia egiptenilor şi nici în Tora dar este în religia strămoşilor noştri una din fundamentele credinţei în puterea crucii şi a mîntuirii.

În scrierea Hermes aparţinînd aceluiaşi ciclu de texte găsim cu privire la taina botezului mioritic prin Cunoaşterea divină: ,,El a umplut un Vas mare cu ea, şi a făcut să fie purtat pe pământ, alăturînd acestuia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: Botează-te cu botezul acestui Vas, tu, cel ce crezi că te vei înălţa la cel care a trimis acest Vas; tu, cel ce ştii pentru ce te-ai născut”. Taina botezului era ceva sacru nu bălăceala cu turma în apă fără a înţelege cine şi de ce face asemenea gest cum era în primele secole ale iudeo-creştinismlui. Textul aminteşte de graal, în eme-gi gal înseamnă chiar cupă mare. De aici au luat aceştia ritualul botezului chiar dacă pretind că totul este revelaţie şi inspiraţie, noi ştim că şi hoţia este inspiraţie pentru cei ce o practică. ,,Cei ce au înţeles vestirea Trimisului şi au fost botezaţi în Minte, aceştia au fost făcuţi părtaşi la Cunoaştere şi cînd au primit Mintea au devenit oameni desăvîrşiţi. însă cei ce nu au înţeles vestirea…dedîndu-se cu totul plăcerilor şi dorinţelor trupului, ei cred că omul a fost făcut pentru aceasta”. Iudeo-creştinismul se bazează în totalitate pe ignoranţă şi necunoaştere iar îndobitocirea este cea mai fidelă formă de venerare a robiei şi tiraniei. ,,Căci văzînd că lucrurile existente sînt de două feluri: corpuri şi lucruri necorporale – în care se află ceea ce este muritor şi ceea ce este divin, omului, care are voinţa de a alege, îi este lăsat să aleagă între ele; căci nici un om nu poate să le aleagă pe amîndouă. Şi indiferent asupra căruia se îndreaptă alegerea, celălalt va fi micşorat sau covîrşit, făcînd să sporească lucrarea celuilalt”. Textul condamnă dogma destinului arătînd că numai omul prin cunoaştere şi fapte bune făcute pentru ceilalţi are posibilitatea să-şi croiască singur viaţa iar nenorocirile care vin peste noi sînt datorate necunoaşterii noastre sau a celor din jur.

În Hermes către fiul său Tat avem o zicere care face diferenţierea netă sub aspect social a conceptelor religiei strămoşeşti privind rolul Tatălui Ceresc. ,,El este mai mare decît toate numele, atît de mare este El, Tatăl tuturor, căci numai el este astfel; iar îndeletnicirea sa este să fie părinte”. Un părinte îşi ocroteşte şi îşi educă odraslele pentru a putea răzbate în viaţă iar neamul în tot să poată străbate istoria. La mozaici şi iudeo-creştini, Iahwe zice că nu poate fi decît stăpîn dar numai al ivriţilor iar pe Neamuri urmează să le nimicească sau să le robească pe vecie, deci oamenii sînt doar robii lui pe care trebuie să îi ţină sub sabie, pîrjol, cutremure şi alte asemenea binecuvîntări. Robia, înainte de a deveni o stare socială, este prima dată o stare morală şi de gîndire existenţială, şi care asumată, este chiar mai rea decît robia socială. Prin asta au urmărit ivriţii în antichitate să stăpînească lumea cu sminteala lor ce a fost preluată de romani şi greci şi pusă în practică peste capul atîtor suflete tirani- site ce nu au fost întrebate dacă doresc să bea apă chioară otrăvită cu minciună. Continui cu textul trismegist astfel: ,,Iar de mă stîrneşti să spun ceva şi mai îndrăzneţ, esenţa lui este zămislirea şi facerea tuturor lucrurilor…Căci nu există nimic din lumea întreagă care să nu fie el însuşi. El este lucrurile care sînt şi lucrurile care nu sînt…Toate lucrurile sînt în Tine, toate lucrurile sînt de la Tine; Tu care le dăruieşti pe toate şi nu ceri nimic; căci Tu le ai pe toate şi nu există nimic pe care să nu-l ai”. Iahwe cere totul ca să fie mulţumit, la porţile Ierusalimului trebuie să curgă rîuri de aur, argint, pietre preţioase şi ţesături fine iar toţi stăpînii lumii trebuie să vină şi să lingă urdorile ivriţilor pentru că numai ei sînt iubiţi şi scărpinaţi în freză de întunecatul Satana. Mare ticăloşie şi obrăznicie ne-a lăsat istoria pe cap!

Un alt text din aceste scrieri intitulat Cel mai mare rău pentru om este necunoaşterea Zeului ne dezvăluie ce nenorocire este ignoranţa pe capul fiecărui muritor. ,,Căci răutatea ignoranţei învăluie pămîntul întreg şi copleşeşte sufletul ferecat în trup, şi nu-l lasă să intre în portul mîntuirii”. Din acele vremuri fără istorie s-a văzut că ignoranţa şi prostia sînt cele mai mari nenorociri ale minţii noastre iar mozaismul şi iudeo-creştinismul tocmai pe aceste păcate fără seamăn şi-au clădit puterea şi tirania minciunii şi robiei. Pentru a scăpa de aceste nenorociri: ,,Însă mai întîi trebuie să sfîşii de pe tine veşmîntul pe care îl porţi – ţesătura ignoranţei, temeiul oricărui rău, lanţul slăbiciunii, vălul întunecat, mortul viu, stîrvul supus simţurilor, mormîntul ce-l tîrăşti după tine, hoţul din casa ta, care, prin ceea ce iubeşte, te urăşte, iar prin aceea ce urăşte, pe pizmuieşte”.

În bucata numită Despre gîndire şi simţire găsim ce păţeşte omul care trăieşte ca să cunoască, într-o societate bazată pe minciună, lăcomie, viclenie şi violenţă. ,,Şi de aceea care sînt cunoscători nu le este pe plac mulţimea, nici ei nu sînt pe placul mulţimii, ci sînt priviţi ca nebuni şi stîrnesc rîsul, sînt urîţi şi dispreţuiţi, şi de multe ori chiar omorîţi”. De aceea românii au parte în epoca modernă numai de secături şi lifte, mediul social a fost viciat atît de mult în perioada fanariotă şi în cea a ciocoismului liberal încît comunişti nu au făcut decît să culeagă roadele acţiunilor subversive ale manipulării mîlului din popor şi să îl dezvolte în direcţii uluitoare de îndobitocire absolută a majorităţii românilor.

În scrierea Cheia găsim o sinteză a conceptelor filozofiei şi religiei hermetice. ,,Lucrarea este voinţa sa, iar esenţa sa este de a voi ca toate lucrurile să fie. Căci ce altce- va este Zeul şi Tatăl şi Binele decît fiinţa tuturor lucrurilor care nu sînt încă şi existenţa însăşi a lucrurilor care sînt. Tatăl este cauza copiilor săi, el fiind cel care însămînţează şi hrăneşte, prin îndemnul Binelui ce se revarsă prin Soare”. Încă odată este afirmat fără echivoc în dogma hermetică ideea fundamentală a Tatălui Ceresc. ,,Căci Binele este cel care zămisleşte….Dintr-un Suflet al universului vin toate celelalte suflete, care sînt aruncate de acolo-acolo în lume şi sînt împărţite în mai multe categorii, iar sufletele omeneşti care dobîndesc nemurirea, sînt preschimbate în îngeri”. Şi în mitologia noastră se spune acelaşi lucru dar se completează că aceşti îngeri sînt sub forma unor hulubaşi care se aşează pe ramurilor Pomului Vieţii copacul minunat din rai. ,,Şi astfel ele trec în ceata zeilor nemişcători, căci există două cete de zei – cei ce rătăcesc şi cei care sînt nemişcători. Şi astfel este slava desăvîrşită a sufletului. Dar dacă un suflet intrînd în trupul unui om continuă în cele rele, nu va mai gusta ne-murirea, nici nu va fi părtaş la Bine, ci, fiind tras înapoi, se întoarce pe aceeaşi cale spre tîrîtoare, iar aceasta este pedeapsa pentru sufletul păcătos. Ori viciul sufletului este necunoaşterea…iar virtutea sufletului este cunoaşterea. ..iar ştiinţa este darul zeului” Şi încă odată sîntem puşi pe muchie ca să alegem ori cunoaşterea ori drumul ignoranţei care ne va duce în păcat şi nenorocire. Textul continuă cu conceptualizarea ideii de bază a hermetismului sau teozofiei strămoşeşti. ,,Toate lucrurile depind de un singur Principiu, care la rîndul lui depinde de Unul şi Singurul. Principiul este mişcat pentru a deveni Principiu din nou, iar Unu rămîne în loc perpetuu şi nemişcat. Există prin urmare aceştia trei: Zeul, Tatăl şi Binele, Lumea şi omul. Zeul conţine Lumea, Lumea conţine omul, Lumea este odrasla Zeului iar omul este pruncul Lumii… sufletul este veşmîntul minţii iar trupul – al sufletului. Însă mintea, fiind cea mai pătrunzătoare dintre toate cugetările divine şi mai pătrunzătoare chiar decît toate elementele, are ca trup focul” Nu-i rău dacă ne descoperit obîrşiile, chiar atît de tîrziu iar conceptul de mai sus se găseşte la noi sub forma populară de şarpele cunoaşterii. ,,Însă sufletul din om – dar nu orice suflet ci numai acela care este credincios – este un ceva îngeresc şi sfînt….Căci nici un alt trup nu poate primi un suflet omenesc, şi nici nu este legiuit ca sufletul unui om să decadă în trupul unei vietăţi lipsite de raţiune. Căci există Legea Zeului ca sufletul omenesc să fie ferit de o înjosire atît de mare” Grecii n-au prea înţeles cum vine cu zburdălnicia asta mioritică şi au tras-o după mintea lor în metempsihoză sau transmigraţie, adică tot un fel de transhumanţă carpatină şi nu de cele greceşti. ,,Sufletul unui om păcătos arde, suferă, se mistuie, este chinuit, nenorocit, nefericit de relele care vin şi pun stăpînire pe el…Acestea sînt vorbele unui suflet pedepsit şi nu aşa cum cred mulţi şi, tu, fiule, îţi închipui că sufletul unui om cînd iese din trup, se schimbă în animal. Aceasta este o mare greşeală căci sufletul este pedepsit astfel”. Astăzi cam nu prea mai găseşti suflete care să fi păstrat ceva curăţenie şi să nu ajungă a se comporta precum necugetătoarele cele înrăite de ticăloşia omului. ,,Mintea este îngerul cel bun, binecuvîntat să fie sufletul care este plin de ea! Şi nenorocit sufletul care este lipsit de ea. Însă Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, care îl trage în jos. Un asemenea suflet, o, fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici un vieţuitor de pe pământ, ci cu cei care sînt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul din zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecînd de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat”. Conceptul de OM este specific numai culturii mioritice la care trebuie să adăugăm cele două mari răzleţiri: civilizaţia emeş şi cea a arienilor din India. ,,Şi el află ce lucruri sînt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate, este că el nu părăseşte pămîntul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atît de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie să avem cutezanţa şi să spunem: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche – Lumea şi Omul; iar toate acestea din Unul”. Din cîteva cuvinte, gîndirea strămoşească ne-a dat pe spate şi nu mai avem puterea de a ne ridica. Profunzimea desăvîrşită, gîndirea cumpătată şi plină de sensuri, logica legăturilor şi trăinicia lor, limpezimea înţelegerii şi cunoaşterea adevărului au fost toate adunate în conceptele hermetice sau să fim drepţi cu memoria strămoşilor noştri – concepte enohiene sau zamolxiene. Dar ultimul citat mai dezvăluie nişte informaţii năucitoare; teoria ,,marii explozii” din fizica modernă privind apariţia universului era înţeleasă de strămoşii noştri şi au lăsat-o moştenire posterităţii!

În Mintea lui Hermes, altă scriere trismegistă avem o dezvoltare a ideii de lume cerească. ,,Priveşte cele şapte lumi cu rînduiala lor nepieritoare şi care umplu Veşnicia cu mersul lor diferit. Căci toate lucrurile sînt pline de lumină, iar focul nu este nicăieri; căci tovărăşia şi amestecul contrariilor şi a celor ce nu sînt asemenea devine lumină strălucitoare prin lucrarea Zeului, Tatăl a tot ce este bun, Domnul întregii ordini şi Stăpînul celor şapte lumi”. Aşa spun şi informaţiile găsite pe tăbliţele de plumb ce stau ascunse bine să nu ştim cine sîntem. ,,Mai mult, ia aminte că fiecare trup viu este alcătuit din materie şi suflet, chiar dacă acel trup ar fi al unui vieţuitor muritor sau lipsit de raţiune. Căci toate trupurile vii au un suflet; iar acele lucruri care nu sînt vii, sînt numai materie în sine…Aşa cum omul nu poate trăi fără viaţă, nici Zeul nu poate trăi fără a face bine”. Iahwiţă, stăpînul ivriţilor şi iudeo-creştinilor, cel din Tora şi Talumd nu poate trăi decît băgînd groaza în robii lui!!

Despre mintea comună este un text care arată de ce unii muritori sînt daţi pradă uită- rii iar alţi prin calităţile lor de excepţie devin nemuritori. ,,În oameni această Minte este Zeul şi de aceea unii oameni sînt zei, iar umanitatea lor este apropiată de cea divină. ..Căci acolo unde este Suflet este şi Minte; tot aşa cum acolo unde este Viaţă este şi Suflet”.

Dar fragmentele de mai jos dezvăluie adevărata profunzime a cunoaşterii strămoşilor noştri. ,,Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule!” Aceste idei uluitoare se continuă în Predica desăvîrşită unde aflăm că: ,,De aici rezultă că statornicia Veşniciei pare a fi mobilă, iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că Zeul Însuşi, se mişcă în propria Lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii lui este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă îl definim prin număr, prin alternare, ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix care serveşte drept bază a mişcării, trebuie, datorită acestei stabilităţi, să ocupe locul principal” Iar corolarul acestor idei îl găsim în Predica desăvîrşită care ne atenţionează: ,,Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea… De unde rezultă fiule că întregul univers este plin de energii”. Cele trei texte dovedesc un lucru incredibil, teoria lui Einstein era cunoscută de strămoşii noştri iar mozaicul priceput a înţeles-o după ce a citit conţinutul acestor scrieri!!! Tot aşa mozaicul Spinoza a luat din Cabala ce i-a părut lui deosebit, a îndepărtat stratul religios şi ne-a dat o filozofie în faţa căreia mulţi stăm cu gurile căscate de ne bozăie muştele. Tot cioporul mozaic a ştiut de mişelie dar a tăcut mîlc pentru că chiar Cabala este tot o hoţie din religia bogomililor, adică a românilor din sudul Dunării alungaţi cu sabia de blînzii greci şi slavii de toate neamurile pentru că nu vroiau să se pupe cu Iahwe.

Discursul tainic de pe munte ne mai luminează cum trebuie cinstită divinitatea în tăcere şi cu gând curat. ,,O, fiule, Înţelepciunea ce înţelege în tăcere, este materia şi pîntecele din care Omul este născut iar sămînţa este Binele Adevărat…Cel născut astfel va fi diferit, va fi Zeul şi Fiul Zeului, va fi Totul în tot, şi în el se vor aduna toate puterile…Fiul Zeului, Unicul Om, prin voinţa Zeului este Naşterea din nou. … Ferească Zeul, fiule!! Noi am zice ferească Sîntu, fiule că mulţi tîlhari ne-au pîndit drumul în istorie! ,,Aşadar, cel ce a dobîndit prin îndurarea Lui această naştere din Zeu, părăsind orice simţ trupesc, ştie despre sine că este din Lumină şi Viaţă şi că este alcătuit din acestea şi astfel este umplut de bucurie”. Şi tăbliţele de plumb spun acelaşi gând înţelept, după moarte omul vrednic şi învrednicit prin faptele sale din cursul vieţii se va duce în cetatea luminii vii unde va avea parte de veşnicie şi de întruparea în Marea Lumină. ,,Poimandres, mintea supremei stăpîniri, nu mi-a transmis mai mult decît ceea ce este scris, ştiind prea bine că pot înţelege de unul singur toate lucrurile şi auzi şi vedea ceea ce voiesc”. Mai încape vorbă în zadar, totul este meserie şi chiar dacă glagoria poate fi mai înceată, dorinţa de minte înţeleaptă fiind mare, atunci drumul de urmat este numai aceasta.

În scrierea Despre dreapta înţelegere se vorbeşte despre ţăranul care sădeşte vie, un măr, un smochin şi alţi copaci. Numai că în Egipt nu se cultiva viţă-de-vie în acele vremuri şi nici meri ci doar la noi, informaţie care arată locul unde au fost concepute aceste scrieri uluitoare pentru cultura Europei şi chiar a lumii.

În textul Asclepios către Amon – titlu Ammon îl purtau toţi faraonii din dinastia saită ca iubitori ai lui Ra autorul îl îndeamnă pe acesta: ,,Căci El este aşezat în mijloc, avînd Lumea drept cunună, iar asemenea unui conducător iscusit, mînă carul Lumii şi îl ţine la El însuşi, să nu o ia pe delături…Aşadar, închină-te imaginilor, o, rege, căci ele sînt de asemenea forme reflectate ale Lumii Inteligibile”. Şi Constantin cel Mare şi-a făcut monumente mînînd un asemenea car al lumii care apare şi pe iconiţele geţilor fiind mînat de Sfîntul Soare.

În Predica desăvîrşită găsim nemulţumirea preoţilor egipteni dar poate chiar a geţilor stabiliţi printre egipteni pe care mai tîrziu grecii i-au numit terapeuţi: ,,grecii spun <>, dar noi o numim <>. Partea pe care grecii o numesc <> şi căreia noi îi spunem <> este împătrită şi alcătuieşte trupul, care, la om, serveşte drept înveliş pentru partea divină. …Stăpînul şi Făuritorul tuturor lucrurilor, pe care îl numim pe bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil şi sensibil; îl numeşte astfel nu pentru că el însuşi ar simţi, căci nu este nici locul potrivit să tratăm un asemenea subiect, ci fiindcă este perceput prin simţuri. Făurindu-l aşadar pe acesta primul, însă al doilea după El Însuşi, Zeul a găsit că vlăstarul Său este frumos şi plin de tot ce este bun şi l-a iubit ca pe copilul divinităţii sale. A voit apoi, ca şi un altul să existe, care să contemple această Fiinţă atît de măreaţă şi atît de perfectă pe care o zămislise din Sine Însuşi, – şi pentru aceasta a creat Omul – ce i se aseamănă prin raţiune şi grija pentru lucrurile făcute”. Conceptele acestea sînt străine de religia egiptenilor şi specifice numai religiei strămoşeşti. Aşa că trebuie să punem mîna pe ciomag şi să le înmuiem întăriturile mincinoase ale mozaicilor şi iudeo-creştinilor. ,,Ştiind că omul <> nu poate avea grijă de toate lucrurile decît dacă are un înveliş lumesc, El i-a dat Omului trupul drept sălaş. ..Astfel el a făurit omul din suflet şi din trup; dintr-o natură veşnică şi dintr-o natură muritoare încît făptura alcătuită astfel să poată, datorită dublei sale origini, să laude şi să iubească ceea ce este ceresc şi veşnic; să cultive şi să stăpînească lucrurile de pe pământ. ..Legea acestei fiinţe duble, omul, este religia, al cărei efect este bunătatea. …Însă filozofia pură, al cărei obiect este religia sfîntă…Răul a fost prevăzut de Zeu, şi atît cît a fost cu putinţă, a luat măsuri de preîntîmpinare a lui, înzestrînd minţile oamenilor cu simţire şi cunoaştere şi inteligenţă”. Toate aceste concepte, prin natura şi simbolistica lor care reprezintă mare parte din dogma creştină, sînt preluate fără nici o neruşinare din religia strămoşească pentru că atunci cînd dogma iudeo-creştină se închega din minciună şi hoţie, religia geţilor era interzisă în imperiul roman în anul 381 şi pentru că nu reuşeau să o scoată din minţile oamenilor, i-au pus altă pălărie numită Septuaginta adică pretinsa traducere în greacă din ebraică a Torei şi Talmudului dar care scriitură-făcătură nu a existat niciodată.

,,Toate lucrurile ce au putere de a genera, vor genera deşi se nasc din ele însele. Căci este limpede că din cele născute din ele însele naşterea se poate petrece cu uşurinţă, din moment ce toate sînt născute din ele. Însăşi Zeul veşnic nu poate şi nu ar putea niciodată să se nască; va fi de-a pururi. Natura Zeului este de a fi propriul său Principiu. Însă Materia sau Natura Lumii şi Spiritul, deşi par să fi fost născute din vreun principiu, posedă în sine puterea naşterii şi a procreării, natura fecundităţii. Căci începutul este o calitate a naturii care are în sine puterea şi materia concepţiei şi naşterii. Prin urmare, ea este fără nici o intervenţie din afară, şi naşte din ea însăşi. ..Cît despre Spirit, el pune în mişcare şi guvernează toate speciile din lume potrivit naturii proprii pe care Zeul le-a dat-o. …Însă cînd domneşte ignoranţa, viile sporesc şi rănesc incurabil sufletul”. Poate în acest paragraf este informaţia pe care ne-au transmis-o grecii privitor la faptul că boero Bisto a distrus viile datorită unei iubiri prea mari arătată de geţi acestei plante. ,,Molipsit de vii, sufletul, este parcă, plin de otravă şi poate fi tămăduit doar prin cunoaştere şi inteligenţă. …Omul creat bun şi în stare să trăiască viaţă veşnică, a fost făurit din două naturi: una divină, cealaltă muritoare şi alcătuindu-l astfel Voinţa Divină l-a făcut superior zeilor, care au numai o natură nemuritoare cît şi fiinţelor muritoare” În continuare textul conţine nişte proorociri sumbre cu privire la Egipt şi care s-au adeverit în mare parte. ,,Egiptul va cădea în apostazie, cel mai mare dintre toate relele. Egiptul, odinioară ţara sfîntă şi preaiubită de zei şi plină de devoţiune şi veneraţie faţă de ei, va deveni instrumentul fărădelegii, modelul tuturor violenţelor…În acele zile omul credincios va fi socotit nebun, omul necredincios va fi lăudat ca un înţelept, oameni sălbatici vor fi consideraţi viteji; cel rău la inimă va fi aplaudat ca cel mai bun dintre oameni”. Nu în Iudeea s-a născut iudeo-creştinismul cum mint cu neruşinare fecioraşii Satanei ci aici în Alexandria din turbarea fariseilor şi care a dus la prăbuşirea şi distrugerea unor civilizaţii despre care istoria nici nu vorbeşte. Aici a clocit rabinul Filon faimoasele lui plăsmuiri despre care arareori se vorbeşte dar sînt considerate de Vatican ca scrieri sfinte şi singurele care spun adevărul. Pe Clement şi Origene i-au dat la răboj ca eretici iar scrierile lor sînt în cea mai mare parte dispărute iar cele ale lui Origene chiar interzise. ,,Toate lucrurile sînt orînduite în timp prin lucrarea Soarelui şi a stelelor după Legea Divină….Vorbesc despre îngeri fiindcă socotesc că aceştia trăiesc alături de noi, şi despre eroi care trăiesc deasupra noastră, între pământ şi straturile de sus ale firmamentului; acolo nu sînt nori nici furtuni”. Rînduiala este stabilită după o lege divină, idee pe care o găsim şi în scrierile lui Enoh iar zicerile despre îngeri şi eroi sînt parcă scoase de pe tăbliţe sau din alte texte unde apar asenii sau ausonii. ,,După aceasta, ieşind din sanctuar, au înălţat rugăciuni Zeului, întorcîndu-se către miazăzi. Căci atunci cînd soarele începe să coboare, cel care vrea să-L preamărească pe Zeu se cuvine să-şi îndrepte privirea într-acolo, după cum, la răsăritul acestuia, trebuie să privească spre răsărit”. Prin acest text se sugerează că printre cei care participau la rugăciunile din templu erau şi unii ce continuau ritualul de invocaţii afară şi cu faţa către Zeu/Sîntu întorcîndu-se spre răsărit. Aceste practici se găsesc pe tăbliţe dar şi în alte scrieri ale strămoşilor noştri pe care furii le-au botezat după nărav şi apucătură. Prima consecinţă a Căderii Omului din condiţia lui superioară, este vărsarea de sînge şi mîncarea de carne. Îngăduinţa de a ucide este semnul ,,Paradisului pierdut’’, iar primul pas către ,,Paradisul regăsit’’ este făcut atunci cînd omul se întoarce la un mod de viaţă potrivit. În mozaism tocmai uciderea este cea mai profundă formă de cinstire a lui Iahwe iar dacă îi mai punem alături cămătăria şi jaful atunci credinţa este desăvîrşită. Trebuie stabilită armonia dintre om şi Natură înainte de a putea fi stabilită uniunea dintre om şi Dumnezeu. Căci Natura este Dumnezeu manifest; iar dacă omul nu este în perfectă comuniune cu ceea ce e văzut, cum să iubească ceea ce e nevăzut? Dar Iahviţă trăieşte numai din vărsare de sînge şi munţi de frigărui frumos mirositoare care îi umflă nările ca unei fiare însetată de sînge aşa că ceea ce este văzut, căsăpit şi fript trece în ceea ce nu mai este văzut adică în fum şi miresme sataniste.

Despre decani şi astre o altă scriere trismegistă care spune că în vremea antichităţii se cunoşteau numai cinci planete cum se afirmă la începutul textului. ,,Am spus fiule, că există un corp care învăluie toate lucrurile. Ar trebui să ţi-l închipui ca pe o figură avînd o formă sferică; căci aceasta este forma universului. Dedesubtul acestui cerc care cuprinde totul în el sînt rînduiţi cei Treizeci şi şase de decani. Ei sînt purtaţi de mişcarea planetelor şi totuşi au puteri egale cu mişcarea principală a Totu-lui şi încrucişează cele şapte sfere…Însă ei se mişcă pe cele şapte sfere…guvernează peste toate lucrurile din lume şi păstrează buna rînduială printre toate lucrurile…noi ne aflăm sub dominaţia celor şapte sfere. ..Decanii împrăştie pe pământ sămînţa celor pe care oamenii îi numesc tanes, unele fiind mîntuitoare pe cînd altele distrugătoare”. În limba română cuvîntul tană – tăni la plural – înseamnă ceaţă, negură, iar caracterul lor benefic sau malefic se găseşte în zînele sau ielele din mitologia noastră care au exact aceste descrieri şi trăsături. Cînd Ili/Iisus, marele preot al geţilor a fost răstignit de către iudei în primăvara anului 30, el a spus pe lemnul de supliciu următoarele cuvinte în limba strămoşească: ,,eli, eli lama sabac tani”.

În scrierea Puterea de a alege este infirmată dogma destinului fatalist spunînd că: ,,Noi avem puterea de a alege; de noi depinde să alegem fie binele, fie răul, după voinţa noastră. Alegerea răului ne apropie de natura corporală şi ne supune sorţii. Întrucît spiritul intelectual aflat în noi este liber, raţiunea intelectuală este de asemenea liberă, identică mereu cu sine însuşi şi independentă de Soartă”. Prin alegerea noastră ajungem să ne mîntuim sufletul ducînd la sfinţenie dar tot alegerea noastră ne poate duce în lumea întunericului şi al răului. Iar cel mai mare rău îl poate îndura fiinţa omenească atunci cînd şi-a pierdut Mintea şi nu mai are cu ce să gîndească iar flacăra sfîntă a sufletului s-a stins complet şi suflul divin a dispărut. De aceea el nu trebuie să mai fie considerat Om. Acest suflu divin, este necesar tuturor; căci el le menţine pe toate, le dă viaţă tuturor, le hrăneşte pe toate. El izvorăşte din Fîntîna sfîntă, însufleţeşte toate făpturile vii, şi totuşi rămîne neîncetat singur. În scrierile lui Enoh avem o fîntînă a vieţii care este lîngă Pomul Cunoaşterii din Grădina Raiului, dar asemenea concepte nu există în mozaism sau în teologia egipteană.

În scrierea Fecioara lumii divinitatea supremă, ,,Zeul” cum este numit în text a poruncit Naturii să existe şi ea a luat forme spre uimirea celorlalte divinităţi. Marele Străbun a vărsat un elixir peste Natură pentru a-i aduce fertilitate şi astfel şi îndată străpungînd universul cu privirea Sa, a strigat: ,,Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului şi a eterului’’. Vrerea i-a fost îndeplinita iar Natura s-a unit cu Lucrarea şi a zămislit o frumuseţe de Creaţie iar Zeul i-a dat fiinţă. Zeul cheamă la sfat ceresc toate făpturile care stăpîneau firmamentul şi le cere să respecte legea şi rînduiala stabilită pentru bunul mers al lumii lor şi pentru drumul veşniciei.

,,Spunînd acesta, Zeul, Stăpînul meu, a amestecat laolaltă restul elementelor congenere, pămîntul şi apa, şi pronunţînd anumite cuvinte puternice şi mistice – cu toate că erau diferite de cele dintîi – a insuflat mişcare şi viaţă în protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă şi mai plastică şi a alcătuit din ea fiinţe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe tărîmul Zeilor în vecinătatea stelelor şi care se numesc Genii Sacre”. Aceştia au făcut la rîndul lor fiinţe după chipul fiecăruia iar Zeul le-a dat forme. Apoi a luat zodiacul şi a rînduit lumea cerească după firescul stabilit de el punînd semnele de animale şi omeneşti. După această muncă obositoare Zeul ,,s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare nevăzută şi un principiu procreator, astfel ca orice fiinţă să poată da naştere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară făurirea de noi entităţi”. Relatarea de mai sus privind creaţia sufletelor aminteşte de Timaios, lucrare scrisă de Platon unde o găsim astfel: ,,Zei ai zeilor al căror Ziditor şi Tată sînt şi care, făuriţi fiind de mine, sînteţi indestructibili prin voinţa mea, aflaţi ce am să vă spun acum. …Pentru ca naturile muritoare să poată exista şi pentru ca universul să poată fi într-adevăr universal, aplecaţi-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducînd puterea pe care am folosit-o pentru naşterea voastră…Eu însumi voi da germenii şi începuturile; iar în rest veţi ţese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare modelînd şi făurind animale’’. După acest îndemn la muncă divină el amestecă şi potriveşte într-o cupă sufletul universului. ,,şi a turnat ceea ce mai rămăsese şi l-a amestecat în acelaşi fel, dar în combinaţii mai putin pure din al doilea şi al treilea ordin. Făurind universul, El a împărţit suflete stelelor în număr egal, cîte unul pentru fiecare; şi, făcînd ca fiecare să-şi preia vehiculul său, le-a dezvăluit Natura universului şi le-a învăţat legile Destinului”. Această legendă se găseşte şi în Cabala care relatează istoria prelumească a sufletelor, crearea, transgresarea şi pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător. Şi în Viziunea lui Er există elemente din acest mit al facerii lumii.

Hermeticii şi cabaliştii au aceeaşi doctrină numai că se deosebesc în formă şi limbă chiar dacă între cele două scrieri există o distanţă în timp de peste 1700 de ani şi o distanţă în spaţiu de peste 2000 de km!!! Ceea ce cunoaştem astăzi sînt textele traduse în secolele ll-lll ale erei noastre, de greci din egipteană pentru folosinţa lor unde se vede şi grecizarea zeului egiptean Tehuti în Thoth apoi în Hermes Trismegistos. În hermetism triada este următoarea: 1. Dumenzeu, Nenăscutul, esenţa fiinţei; 2. Intelectul prim, Mintea lui Dumenzeu, Cea Născută de la Sine; 3. Cuvîntul sfînt sau Fiul din Intelectul prim, Născutul.

Epitetul Trismegistos ,,de trei ori mare’’ atribuit lui Hermes este de dată tîrzie şi nu se întîlneşte mai devreme de secolul ll al erei noastre. El este un cuvînt compus şi provine din limba română veche; tris este trei iar meghiston are sensul de cea mai înaltă demnitate în feudalismul tîrziu însemnînd înalt demnitar otoman. Expresia ,,de trei ori mare” se referă la cele trei etape de iniţiere pe care trebuiau să le parcurgă preoţii geţi pentru a ajunge ,,oameni” şi a-şi pregăti drumul spre veşnicie. Mulţi culturnici occidentali şi apologeţi ai iudeo-creştinismului au spus că scrierile hermetice sînt nişte plăsmuiri ale nemulţumiţilor ce au scăpat căruţa plină de minuni ale lui Iahwe şi atunci s-au pus pe ticluit cîte în lună şi în stele îmbinînd mincinos filozofia neoplatoniciană cu iudaismul lui Filon şi cu doctrina kabalistică? Mari şi întunecaţi mincinoşi sînt cei ce au scris asemenea ticăloşii; Cabala a apărut ca text în secolul Xl în Occitania nu în Iudeea iar scrierile lui Filon nu se pupă cu cele hermetice nici dacă le baţi în cuie. Acestea sînt numai adevărurile învingătorilor care au impus iudeo-creştinismul prin minciună, jaf, sabie, foc şi crimă, dar noi nu avem dreptul să scoatem la lumină şi adevărurile învinşilor?

Încă din Renaştere s-a observat împrumuturile numeroase din scrierile hermetice în cele mozaice şi creştine ducînd la concluzia că textele trismegiste au fost elaborate înaintea celor mozaice şi iudeo-creştine. Oamenii acelor timpuri ştiau că dogmele scrierilor hermetice respectau întocmai dogmele creştine iar faptul că părinţii iudeo-creştinismului dădeau citate din aceste scrieri era o dovadă în plus că ele aveau o legitimitate indirectă în creştinism. Şi ştiau ei de ce, atunci religia geţilor era religie oficială în imperiul roman şi nu îndrăzneau să spurce această cultură – aşa cum o fac astăzi fel de fel de haimanale – pentru că erau trecuţi prin sabie. După lovitura de stat a oligarhiei greco-romane şi introducerea iudeo-creştinismului ca religie de stat prin edictul lui Theodosiu dat la Tesalonic la 28 februarie 380 şi interzicerea religiei geţilor prin edictul din anul 381 dat din Constantinopol, de atunci minciuna şi falsul la care trebuie adăugate crima şi jaful au primit drum liber în istorie iar toată Europa şi nu numai, cunosc acest fals al iudeo-creştinilor ca singurul adevăr. Scrierile hermetice au avut o mare influenţă asupra sistemelor filozofice ale Europei medievale tîrzii şi renascentiste. Mulţi filozofi din acea perioadă au văzut în scrierile hermetice o întruchipare a înţelepciunii divine în întregul ei, Poimandres fiind nu doar un om cu inspiraţie divină, ci şi un profund filozof care şi-a căpătat înţelepciunea direct de la Dumenzeu. Aşa spune şi Enoh despre Legea Sfîntă primită de la Sîntu şi tot aşa ar trebui să spună toţi urmaşii lui mioritici!

Toate aceste scrieri ale lui Thot sau Hermes au fost gravate pe pereţii templelor de către primul înţelept iar al doilea înţelept i-a îndemnat pe adepţii misterelor să scrie învăţătura pe table ascunse care să fie cunoscute numai de iniţiaţi şi unde se spune că cerul este plin de genii. Ori Zamolxe a lăsat cu mîna lui asemenea table în cultura strămoşească iar cea care povesteşte vizita învăţatului în insula Samos spune că ,,micile şi credincioasele zîne/genii au mers pline de strălucire şi au ajutat credinţa în insula Samos”. Într-o invocaţii către Hermes adoratorul zice: ,,Ştiu al tău nume ce străluceşte în cer, ştiu şi ale tale forme, ştiu al tău pom şi ştiu al tău lemn. Te ştiu pe tine, Hermes, cine eşti tu şi de unde eşti şi care este cetatea ta. Ştiu numele tale în grai barbar şi numele tău adevărat scris pe sfînta tăbliţă din locul sfînt din cetatea lui Hermes, unde te-ai născut. Prea multe ştia înfocatul discipol dar nu ne-a lămurit deplin cum suna numele lui Hermes în ,,grai barbar” poate n-ar mai fi rămas în istorie atîtea locuri întunecate. Dacă numele lui era scris pe ,,sfînta tăbliţă” într-un ,,loc sfînt”, atunci baştina lui nu poate fi decît Sfînta Getia pentru că numai aici în antichitate se scria pe tăbliţe. Şi în Edda sînt amintite tăbliţele sfinte de aur ale asenilor pe care era scrisă întreaga înţelepciune divină, iar graiul barbar pe care îl ştia elenul este graiul mioritic vechi de milenii. Egiptenii nu scriau decît pe papirus în perioada saită, aşa că menţionarea tăbliţei sfinte dovedeşte că religia lui Hermes venea din altă cultura decît cea greacă sau egipteană şi acest adevăr se ştia atunci! Să mai dau citire acestei rugăciuni: ,,Vino către mine stăpîne Hermes, tu, cu, multe nume, ce cunoşti tainele ascunse sub polii cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor, tu care deţii începutul Egiptului şi sfîrşitul lumii”. După tradiţia antică, polul sau axul lumii sau osia pămîntului era la geţi şi mai precis în Carpaţi unde se afla şi cetatea lui Dumnezeu. Dacă se ştia că tainele acestei religii erau scrise pe tăbliţe şi îngropate sub osia pămîntului înseamnă că şi în antichitate se ştia că geţii au reuşit să salveze din ghearele romanilor o parte din tăbliţele lor sfinte şi le-au îngropat la loc sigur. Iar nemernicii cînd le-au găsit în anul 1873 le-au şi făcut de petrecanie astfel ca învăţăturile minunate ale ,,neamului ales” să nu le mai ştie nimeni. Iar apelativul ,,măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi unde şarpele era atît simbol sacru al mişcării eterne de naştere şi renaştere din moarte dar şi simbol al înţelepciunii.

Din studierea papirusurilor greceşti din perioada elenistică a Egiptului, reiese că ,,religia lui Hermes” nu numai că era larg răspîndită, ci practic dominantă în acest cerc al populaţiei. Rugăciunile greceşti sînt prelucrări ale unor tradiţii locale mai vechi amestecate cu elemente de filozofie elenistică.

Într-un papirul egiptean magic scris în secolul ll î.e.n. în greacă, învocîndu-l pe Thot spune: ,,Arată-mi-te în puterea ta profetică, Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stăpîneşte cele patru ţinuturi ale Cerurilor şi cele patru temelii ale pămîntului să se arate. Arată-mi-te, tu, care eşti în Cer, arată-mi-te tu, care eşti din Ou…Vorbeşte, cei doi Zei sînt şi ei împrejurul tău – un zeu se numeşte Thath şi celălalt Haf”. Referirea la naşterea lui Thot din ou se găsea în religia tracilor orfici care a cunoscut o deosebită răspîndire la eleni începînd cu secolul Vll î.e.n. Iar cei doi însoţitori ai lui Thot ca reprezentare hagiografică îi găsim în imaginea lui Mitra cabirul cu cei doi dioscuri unul cu facla în sus simbolizînd viaţa, iar celălalt cu flacăra în jos simbolizînd judecata pentru cei care au trecut în lumea tăcută a nemorţii.

Originea carpatină a egiptenilor vreau să o dovedesc prin străduinţele arătate mai sus şi chiar ceva pe deasupra, iar pentru hatîr am cules 103 de cuvinte din cărţile pe care le-am citit despre civilizaţia de pe Nil, cu ele dovedind că există legături lingvistice şi religioase de netăgăduit între vechea civilizaţie carpatină din mileniul lV î.e.n. şi cea nilotică. Celelalte cuvinte comune celor două limbi trebuie descoperite din Egyptean Grammar de A. H. Gardiner, Oxford 1927; Hieratische Paleographie de G. Möller, Leipzig 1936 şi Demotische Grammatik de W. Spiegelberg, Heidelberg 1925. În scrierea hieroglifică, cuvintele se scriau numai cu consoane iar vocalele erau cunoscute de cei care le citeau, în timp aceste informaţii s-au pierdut iar de cele mai multe ori, aşezarea vocalelor în textele egiptene din scrierile contemporane este arbitrară, chiar dacă se face comparaţie cu limba coptă care a apărut foarte tîrziu şi nu poate fi un reper sigur în această direcţie. Cele mai veche texte sînt din dinastia tinită(cca. 3000 î.e.n.) ce a avut reşedinţa în oraşul This din Deltă. Dau mai jos aceste cuvinte, primul este în egipteană iar după semnul egal(=) este cuvîntul românesc sau în emegi/sumeriană cum a fost botezată această limbă.

akhu: ritual săvîrşit pentru a deveni sacru = aka: înseamnă în emegi a săvîrşi, a pune la punct, loc; Amenti: ţinutul unde se duc morţii cei virtuoşi după judecata lui Osiris şi stau alături de el, în unele mituri locul este undeva sub pămînt, în altele este situat în ceruri, în regiunea de apus = aminte: a judeca, a ţine minte, a cinsti, a rememora, a desfăşura o acţiune religioasă sau laică pentru venerarea celor morţi; ankh­: crucea egipteană ca simbol a vieţii veşnice şi a divinului = angea: înger cum apare pe tăbliţele de plumb de la Sinaia; aat: templu, din vechime = at: străbun, cer în emegi; arate: sînt cele 7 porţi prin care trebuie să treacă sufletul pentru a ajunge în Amenti = arate: a indica, a conduce şi arete: berber cu care se dărîmau zidurile cetăţilor sau se deschideau porţile acestora.

ba: berbec = ba: sunetele scoase de ovine zbiară.

dabat: sigiliu de inel, iar litera t reprezintă genul feminin = daba: cetate, cum apare pe tăbliţele de plumb. Ivriţii au preluat termenul sub forma taba,at iar noi avem tabă care înseamnă efigie sau sigiliu, deci termenul este luat de la filisteni; dad: părinte, tată, bătrîn = tată: părinte biologic sau tete: unchi, bătrîn, dad în engleză este identic cu termenul din egipteană pentru că a fost o migraţiune şi în insulele britanice pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n., dada: sfatul bătrînilor = dadă: termen respectuos pentru sora mai mare sau pentru o femeie matură;

Earu: Cîmpiile fericiţilor unde se duceau cei consideraţi vrednici de către Osiris = Er: în emegi înseamnă a conduce, a îndruma, a călători;

facu: a face, a înfăptui. În papirusul din Leyden scrie că ,,Demiurgul a făcut/creat şoaptele sale” – dad faqou titi – adică a făcut lumea prin cuvînt şi gînd = facu: a face, a executa.

ha,hi: interjecţii = ha,hi: interjecţii; haka: vrajă, descîntec = hac: serviciu, chip, putinţă, asemănare, soluţie; ham-ham: strigăt de luptă al egiptenilor fiindcă ei luptau sub steagul lui Anubis care era în vechime cîine = ham: lătratul cîinelui; hm-stu,hame-situ: puterile duşmănoase care doresc să-l mănînce pe ka = hămesit: foarte flămînd, mîncău, înfometat; hat: înainte = hăt: în depărtare, înainte; hati: inimă ca loc al cumpătării şi prevederii = hăţi: a trage, a scoate şi hăţui: a conduce din hăţuri, a dirija, a ţine sub control; hen: embrionul uman, fetusul = ham­: casă goală şi nelocuită, coş din papură cu care se ducea mîncarea la cîmp; Hinu: numele bărcii cu care erau duşi morţii în lumea de dincolo = hina: partea din spate a plutei; heri: conducător, decident, vestitor = hiri: noutăţi, veşti. vestitori; hob: dans care se face prin sărituri în înălţime cu o rotire în aer = hop: săritură; hotep: pace, mulţumire, îndestulare = hutupi: a mînca pe înfulecate; huta: casă = hudă: casă;

gheb: pămînt, prima movilă apărută din apa primordială = gheb: cocoaşă, movilă;

i: interjecţie = i: interjecţie; Iaru: fericit = Iaru: nume de familie la români; im: pământ = im: pământ moale sau mocirlă; ion-mutef: ritual prin care tikenu sau un preot în cazul morţii ritualice simulate a regelui, trebuia să treacă prin acel ou din piele ca simbol al renaşterii. apoi se lua o şuviţă de păr şi se ardea împreună cu pielea într-o groapă = ion: fiinţe de lumină sau îngeri păzitori în teologie egipteană şi mioritică; ib: inimă ca loc a gîndirii sensibile sau divine = iub: iubire, dar forma veche egipteană se găseşte în cuvîmtul ibovnic(ib + ob + nig); ist: iată =ist: acest;

kau: a distruge, a nimic, a judeca = căi: a compătimi, a plînge; qeni/căni: negru, înnegrit = căni: a murdări cu negru; kahibit: ,,umbra” mortului care era percepută ca un fel de memorie postumă, pierdea ei în timpul trecerii prim Amduat ducea la dispariţia sufletului = cahile: plută mică folosită la trecerea unui rîu; kemkem: zeu care îi apără pe cei virtuoşi = chem: invoc, rog, cer; kemet: adunare = chimet: consilier; kenet: înnegreală = cănit: înnegrit, murdărit cu negru; khem sekhem era sfînta sfintelor din templele egiptene unde puteau intra numai regele şi preoţii de rang înalt = chemui: a chibzui, a socoti, a cerceta şi chimă: germen, creştet, vîrf; khemenu: centrul religios din Wnt, care era al lui Thot = căminu: casă, baştină; khen: burduful/oul din piele prin care se trecea în ritualul de urcare la cer = chin: necaz, supărare, muncă istovitoare; khenti: domn, judecător, demnitate înaltă = chintic: măsură de greutate foarte mică folosită în vechime; Khepra: scarabeul ieşit din mîlul primordial = chipru: iarba neagră; khep: fiinţă, făptură = chip: trup, fiinţă; kher: a pieri, a judeca = cher: a muri, a pieri; khru: voce, grai = cri,cri: cîntecul greierului şi gri,gri, cuvînt cu care se cheamă porumbeii;

ma: născătoare, mamă = ma: mamă în română şi emegi; ma-khru era vocea Născătoare a celor văzute şi nevăzute din cer şi pe pământ = macru: despre carne slab, foarte bun; meduta: ordine, metodă = mitodi: mijloace, metode, cuvînt folosit pe T 45; Mehen: mare, voluminos = mahal: mare, voluminos; mrt(se citeşte mărit sau merit): femeia cea iubită = mărit: a se căsători şi merit: a recunoaşte o calitate, favoare; meru: omul iubit = Meru: muntele sacru al geţilor unde cei care deveneau OM, se înălţau la ceruri; mest: piele tăbăcită sau numai jupuită în care se băga tikenu în simulacrul morţii ritualice = mesti: încălţăminte din piele subţire, fără toc, purtată de bărbaţi. În tăbliţa 36 se spune că asemenea încălţări erau date morţilor; meska: piele argăsită = mescă: ciubăr, în care se făcea tăbăcirea; mire: a iubi = mire: bărbatul care îşi uneşte viaţa cu o femeie prin consimţămîntul căsătoriei; miri: sapă, unealtă cu care ţăranii egipteni îşi cîştigau agoniseala şi din care plăteau şi biruri = mirii: bogăţii, tezaure, impozite; mose: a dat naştere = moşi: a ajuta să nască; mut: mută = mută: fără glas, tăcută; mutef: trecere, a supraveghea, a îngriji = mutevliu: administrator;

ntr/natura: zeu, divinitate, ei aveau conceptul că tot ce este vizibil şi invizibil a fost creat de divinitate şi după moarte se întoarce în energia creaţiei de început. Este compus din na: om, fiinţă, pământ, plante, apă + tu: strălucire, credinţă, suflare + ra: revărsare, rădăcini, a radia, drag. Sensul cuvîntului se găseşte identic în scrierile esenilor, scrierile trismegiste, Cartea lui Eno şi scrierile caldeene, adică înţelepciunea strămoşilor noştri geţi; neheb/nahab: şarpe uriaş, monstru = năhoadă: arătare, monstru: nemes­: un fel de batic purtat numai de faraon care arăta poziţie unică ce o avea în cadrul societăţii egiptene = nemeş: de neam mare, nobil; nemu: participanţii din primul rînd la procesiunile de înmormîntare ale egiptenilor = neamu: rude de sînge; neniu: gîrbovii, cei care participă la ceremonie şi sînt copleşiţi de supărare = nene: persoană mai în vîrstă; nepere: care nu piere = nepere: care nu moare; Nun: oceanul primordial în care erau germenii a tuturor fiinţelor = nun: origine, naştere, a se ridica, a creşte, în emegi; nu: nu = nu: negaţie; non: nu = non: nu în franceză;

o: interjecţie = o: interjecţie; Oua-Oua: trib din perioada predinastică = oua: a face pui, a se înmulţi; ouţ: ritual prin care defunctul era acoperit cu o piele simbolizînd întoarcerea în uter sau ouţul primordial pentru o nouă naştere în lumea de dincolo = ouţ: ou mic, în româna veche, despre femeia însărcinată se spunea că ,,are ou”.

prt,părut: ieşit, apărut = părut: ivit, imaginat; pir-a: reşedinţa faraonului, dar şi titulatura oficială a acestuia o lungă perioadă de timp. La început se consulta cu ceata războinicilor şi sfatul bătrînilor şi tot la el veneau cu pîra cei cu necaz sau of la lingurea = pîră: acuzaţie, neînţelegere, dispută, vrăjmăşie, judecată, osîndă;

ra: gură, numele principalei divinităţi = ra: a naşte, a străluci, drag; rmn/ramin: oprire, rămînere, dăinuire, statornicie = rămîn: oprire, rămînere. Cuvîntul egiptean mai poate fi citit rumun, roman, rimin, toate avînd o semnificaţie majoră în identitatea de neam a românilor, numai de nu ar fi dat în ei damblaua latrinistă sau tracistă. Cînd au plecat ei pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. şi apoi prin năvălirea hicsoşilor, cei rămaşi la baştină şi-au zis statornicii sau rămaşii iar pe tăbliţe de plumb apar scrişi rumun sau alte derivate; rîma(t): om doritor de cunoaştere = rîma(t): a scormoni, a căuta; Rosetau: era un ţinut cu tuneluri pe unde sufletul trebuia să treacă obligatoriu pentru a ajunge în Amenti. Aici era şi Lacul de foc păzit de un crocodil cu un cuţit de cremene rose: roşu = roşu: culoare; remet/remetet: om, omenie = Rîmeţi: mănăstire în judeţul Alba; rumit: lacrimă, ei aveau un mit care spunea că omul s-a născut din lacrimile lui Atum, creatorul lumii = ruminaţie: măcinare; ruha: înţelepciune = ruha: nume de familie la români. În aramaică raho înseamnă înţelepciune iar în ebraică ruah are sensul de duh sau spirit. Asta dovedeşte că ivriţii şi-au ticluit toate ,,revelaţiile” lor după ce au fost alungaţi din Egipt, adică după anul 412 î.e.n. Şi tot pe atunci Neemia mai cheamă odată tot neamul ivrit şi face un nou legămînt cu ei pentru constituirea Frăţiei lui Israel. În română avem rugă cu sensul de venerarea sau cinstirea strămoşilor. Dar cuvîntul ebraic mai are şi sensul de a cunoaşte pe cineva prin raport sexual, dovedind că la ei religia era o totală şi veşnică destrăbălare, fiindcă rabinii aveau pentru pohtele lor hedoniste, lîngă templul din Ierusalim un mare bordel unde erau atît kedeşe cît şi pederaşti numiţi ,,cîini” cum scrie la Geneza 4,1. Multe tinere ivrite treceau prin acest closet al desfrîului drăcesc iar povestioara cu fecioara Maria şi fecundarea ei de către Iahwe, era o practică oribilă a cultului mozaic din acest bordel, pe care au vîndut-o goimilor cap de lut ca ,,binecuvîntare” divină, pe cînd ea a fost o cumplită duhoare de latrină a rabinilor preacurvari. După ce rămîneau ,,cu ou” kedeşele erau scoase la măritat cu ghiocul însămînţat de aceste lepre, iar ,,curăţenia” neamului lor, trîmbiţată cu nemaiîntîlnită obrăznicie atît în vorbă cît şi în făcăturile lor sataniste, este tocmai această practică îngrozitoare, care nu se mai găseşte la nici un popor din antichitate.

saba: stea = saba: a duce cu vorba, a spune vrute şi nevrute; sabaiu: doctrină, instrucţie = sabaia: a se năpusti, a învinge; sabaoit: înţeleaptă, învăţată = Sabaot: la bogomile este Creatorul lumii spirituale; sabau: înţelept = sabău: croitor; sakhu: fiinţă sacră sau purificată, ritual în regatul vechi unde o persoană substitut sau chiar cea a mortului era băgată printr-o piele cusută urmărindu-se unirea sufletul mortului cu ka şi ba, substanţa divină a universului care a însoţit existenţa lui pe pământ, pentru a obţine nemurirea = sacu: obiect din pînză sau piele care ajuta la depozitarea unor produse; saciu: mortul care a trecut prin pielea pentru renaştere şi a fost primit în ceruri = sa-ku: graniţă, hotar, sanctuar în emegi; sapat: denumirea canalelor de irigaţii care despărţeau nomele = sapat: muncă cu sapa prin care se face un şanţ, ori se pregăteşte terenul pentru însămînţat, etc; sat: loc = sat: locul unde mai multe persoane şi-au stabilit un domiciliu permanent, prin construirea unor case; sed: a scrie = sed: a se aşeza, a fi liniştiţi în emegi; sekhat: cîmpie = secat: loc de unde a fost îndepărtată apa care băltea totdeauna; seşa: a scrie = seşa: adunare a sătenilor pentru a petrece; sin/son: frate = sin: fin, nepot, fiul lui; serdab: camera zidită în mastaba şi culoarele care duceau la ea unde erau statuile mortului = serdar: comandant de oaste, sargedab este chemarea cetăţii cum apare pe tăbliţa 63; sder/sedere: a se culca = şedere: a se odihni, a trîndăvi; Seta: numele lui Seth ca zeu al ţinuturilor nisipoase = seta: a înseta; sethos: altă denumire a lui Seth = setos: cel care este însetat. suma: unire = suma: a aduna;

Şaue: zeu al destinului în religia egiptenilor = Şaue: divinitatea de la Tărtăria, sat în comuna Rozavlea, jud. Maramureş şi Şaulia, localitate în jud. Cluj; şedşed: loc al renaşterii = şede: suprafaţă în prelungirea cuptorului unde se poate dormi; şti: a cunoaşte = şti: a cunoaşte.

tap: cap = tapă: crestătură din capătul uni lemn pentru a se îmbina cu altul; taty: administratorul Egiptului = tati: nume de alint pentru tată; tau: lac = tău: lac, baltă; Te chem: Marele Zeu invocat de sufletul mortului în Amduat = Te chem: formulă de venerare în creştinism. Temu: una din numeroasele epitete ale lui Ra, cu sensul de distrugătorul = temu: speriatul, înfricoşatul. tikenu: defunctul sau iniţiatul care se băga în pielea ouţ sau meska pentru a renaşte în lumea lui Osiris. acesta era adus pe o sanie la locul procesiunii = tucanu: om naiv, om vînjos; titi: a spune, a şopti = titii: a şopti,

Uret: urît, primejdios, vine din expresia ,,marea revărsare’’ şi se referă la drumul parcurs de barca lui Ra în lumea de dincolo plină de demoni şi de capcane = urît: respingător, hidos; User: zeul Osiris scris în egipteană, care era principala divinitate şi conducea ţinutul nemuririi, unde îşi doreau toţi muritorii să le ajungă sufletele = uşer: dregător de Curte în Moldova care avea sarcina de a-i primi pe soli şi a-i conduce la Domn; urthekau: vrăji şi descîntece folosite şi în medicină pentru alungarea bolilor = urtica: a urzica.

Cartea morţilor este încă o dovadă a legăturilor spirituale şi de neam dintre ariminii carpatini şi egipteni iar lucrarea provine din scrierile incluse în Textele sarcofagelor şi care la rîndul lor provin din Textele piramidelor la începutul secolului XVl î.e.n. ce au fost prelucrate succesiv pînă în secolul V î.e.n. Textul cunoscut şi sub numele Papirusul Ani, cuprinde rugăciuni, descîntece, incantaţii către divinităţi, formule magice şi alte expresii cu caracter religios, dorindu-se un îndrumar pentru cei ce vor călători în lumea de dincolo. Este o traduce făcută în anul 1842 de către K. R. Lepsius, după un papirus aflat la Torino. Manuscrisul provine din epoca tîrzie a Ptolomeilor dar el cuprinde informaţii care se găsesc pe pereţii templelor din secolele XXlV î.e.n. fiind aranjat şi rescris de-a lungul timpului. Forma ajunsă la noi a fost elaborată în secolele Vl-V î.e.n. în perioada saită cînd Egiptul a cunoscut o renaştere spirituală cu un mesaj puternic al trecutului. În această perioadă Cartea Morţilor a fost elaborată în forma definitivă, cam aşa cum a ajuns pînă la noi.

Morţii la egipteni se duceau în CîmpiileFericiţilor(sekht-Ialu sau sekht-Iaru). Iaru este nume de familie la români, dar în alte papirusuri este scris Earu, ajungînd Er în scrierile lui Platon. Textele spun că morţii mergeau în Sekht care poate fi citi şi sekat pentru că ei considerau aceste locuri nişte insule pline de verdeaţă faţă de zona mlăştinoasă din Deltă. Ialu aminteşte de Alalu din emegi, locul unde se duceau sufletele morţilor. Un alt ţinut binecuvîntat pentru morţi erau Cîmpiile Păcii unde duceau o viaţă asemănătoare cu cea de pe pământ dar se pare că principala plăcere este călătoria zilnică cu barca lui Ra. Pentru a dovedi înrîurirea spirituală a celor două culturi, dau mai jos cîteva pasaje din aceste text menţionînd capitolul:

C. l ,,În ziua de lumină cînd sfîrşeşte/ Devine începutul cel mai sigur.” Versurile sînt închinate ţinutului Amenti care era sălaşul morţilor dar şi ,,apusul’’. Cînd sufletul mortului se deplasa către judecata lui Osiris, printre cei care urmăreau să îl distrugă era şi zeul Kherty, sub forma berbec ce putea fi ostil sau benefic şi numai Ra putea să înlăture această primejdie. Cuvîntul este compus din kher: a muri, a judeca şi ty: viaţă. Osiris purta titlurile de stăpînul şi regele din Amenti fiind numit Khenamenti, adică domnul din Amenti. Taurul din Amenti este un alt nume al lui Osiris.

Ionu era oraşul pe care grecii l-au numit Heliopolis fiindcă zeul tutelar de aici a fost Ra. În egipteană se mai numea Ionnu-Meh, însemnînd Stîlp al Egiptului de jos, dar este un sens figurat ce sugerează coloana de lumină divină ce uneşte cerul cu pămîntul pentru că Ionu şi sub forma Iaani erau spiritele divine ale înţelepciunii solare care îl ajutau pe Thot. Iani sînt personificări ale inteligenţei din mitologia egipteană care asistă zilnic la naşterea lui Ra şi în însoţesc cu cîntecele lor. În Macedonia, de sfîntul Ion în vară, exista un mic ritual în care fetele tinere veneau pe la gospodari cu un fel de colind numit Ta Iani, şi nu este nici născocire sau revelaţie, nici făcătură sau conjuraţie, ci un obicei vechi de mii de ani practicat în toriştea ariminilor! Pe tăbliţele de plumb îl găsim pe Ion ca nume de persoană şi al cărui sens este de mesager al luminii sau fiul luminii.

C. Vll ,,Căci trupul meu este chiar trupul lui Atum’’. În C. X şi următoarele sînt menţionate mai multe porţi, unele de foc, prin care trebuie să treacă sufletul răposatului, dar numai dacă ştia anumite cuvinte tainice, concepte asemănătoare cu cele din creştinismul arimin dar care nu au nici o urmă în scrierile pretins revelate ale mozaicilor.

C. XV ,,Căci din tine ies toate Formele şi toate Fiinţele,/ Căci, iată, tu, ai rostit cel dintîi Cuvîntul în lume;/ Pămîntul tăcut, ascultă şi ţi se supune…/ Tu, Zeu Unic domneai în cer încă/ De pe vremea cînd Pămîntul cu munţii săi de stîncă/ Cu ape şi cîmpii nici nu exista.” Conceputul este identic în scrierile trismegiste şi în cele ale esenilor, în parte şi în Cartea lui Eno, dar nici urmă sau umbră în mozaism. De va fi cumva supărarea prea mare pentru întunecaţi, le mai rămîne să-şi vîre în dos revelaţiile şi apoi să pe pună pe limbă pentru că noi ne-am săturat de otrava lor satanistă.

C. XVll ,,Sînt zeul Ra…/ Sînt zeul Atum…/ Sînt zeul Nun/ Sînt însuşi Marele Zeu/ Ce se creează pe sine mereu./ Entităţi cereşti, ierarhice,/ Eu le-am creat prin puteri magice,/ Astfel că, atunci cînd mă înalţ la orizont,/ Nu mă împiedic de nimeni şi nimic/ Căci eu sînt Ieri/ Şi îl cunosc pe Mîine…./ O Ra, tu cel din Oul cosmic te iveşti.” Neheb-Kau era un zeu-şarpe, considerat invincibil atît în lumea reală cît şi în lumea de dincolo, avînd o faţă de cîine şi stătea la pîndă lîngă lacul de foc numit Rosetau. Doar Atum/Ra putea să păzească sufletul morţilor de acest duh, dar numai pe cei cinstiţi şi vrednici pentru că cei mişei erau lăsaţi pradă lui. Şi de nu v-a fi şi vouă cu supărare, adică cinstitelor obraze ale istoricilor, amintesc statuia acelui şarpe misterios numit ,,gliconul” descoperită la Constanţa, despre care nimeni nu este în stare să spună decît prostii şi prosternări în faţa ,,marii culturi eleniste”. Şi steagul strămoşilor mei geţii – voi aveţi strămoşii în scursurile şi leprele imperiului roman – are capul şarpelui ca cel menţionat de textele sacre egiptene. Un animal cu această înfăţişare este şarpele Dahaka din religia brodită de Zoroastru, adică ar fi un fel de daca după urechea noastră fiindcă şi acest hoţoman a băgat adînc mîna în sacul cu gîndire mioritică. Numele zeului egiptean Neheb-Kau se găseşte în cuvintele noastre năhoadă: arătare, monstru şi căi: a compătimi, a se plînge, a jeli.

C XlX ,,Ca în noaptea sărbătorii trunchiului Djed,/ Ce este ridicat la Djedu în picioare/ Noaptea în care Isis neogoit,/ Jeleşte la priveghiul fratelui ei şi soţ prea-iubit.’’ Este o amintire evidentă a coloanei lumii sau axului ceresc ori osia lumii cum apare în mitologia noastră.

C XX ,,Fă aceasta ca în ritualurile Haker numite,/ Cînd sînt separate sufletele osîndite / De cele ale aleşilor ce ştiu să străbată căile morţii.’’ Şi în creştinism, sufletele sînt separate la Judecata de Apoi după faptele săvîrşite pe pământ, concept care nu se găseşte în mozaism.

C XXll ,,Iar, răsar pe cerul ce ne luminează,/ La fel ca Oul Cosmic alunecînd pe-o rază…/ Cu mîinile mele împreunate în rugăciune.’’ Şi în tradiţiile noastre populare se spune că sufletele se înalţă la ceruri şi se aprind pe boltă sub forma unor stele dar numai cele învrednicite de dreapta judecată a Domnului. Iar Oul Ceresc a fost o jucărică foarte dragă orficilor dar mai ales negustorilor greci care nu s-au prea neguţat la cumpărat şi mai mult, pe degeaba au luat strulubatica zicere.

C XXX ,,Şi iată port cunună de învingător, ca dovadă!/ Inima mea ib îmi vine de la cereasca mea mamă,/ În inima hati se văd faptele mele din viaţa pămînteană…/ Eu nu sînt mort căci în Amenti sînt primit.’’ Mai spune sufletul lui Ani că stă de vorbă cu Tatăl Ceresc. Dacă duci în mozaism această ideea, iese o berbeceală că nu se mai pot opri întunecaţii din ,,veşnica răzbunare”, dar ea se plimbă în voie pe plaiurile mioritice şi este cinstită şi iubită din inimusa noastră străbună care oricît au batjocorit-o liftele împăgînite de atîta ură şi trădare, mai are în ea ceva raze de soare.

C XXXll ,,Află că şarpele Naau,/ La pieptul meu s-a ascuns!’’ Strămoşii noştri geţi, cînd plecau să se socotească cu sabia cu cei răi sau pofticioşi de nemuncă, îşi punea un şarpe în sîn care să-i ocrotească de rele şi moarte, aşa cum este amintit un asemenea animal mai sus şi în religia egiptenilor. ,,Toate cele create pînă astăzi în puterea mea se găsesc,/ Seminţele lumilor ce vor veni, care n-au mai fost,/ Sînt închise în pieptul meu la adăpost!/ Prin magie, în Cuvinte de putere am fost înfăşat:/ Ele mi-au fost aduse din cosmosul de deasupra,/ Din cosmosul dedesupt, din cel îndepărtat,/ Încă din vremea cînd sufletul meu zbura în sublim,/ Acum, gîtlejul mi-l odihnesc la sînul tatălui divin./ Bătrînul zeu, odinioară plin de măreţie,/ Tărîmul morţilor mi-a dat în stăpînire,/ Cu frumosul Amenti, Cu cei osîndiţi, şi cu cei care prin moarte vor trăi…/ Pe cînd el zeul atît de puternic altădată,/ Căzut e pentru totdeauna…” Conceptul religios al existenţei fără început şi fără sfîrşit, născută şi renăscută din puterea gîndului şi glasului divin, care s-au zidit în formă văzută şi iarăşi revenită în nemărginire, cu veşnică naştere din sfînt în sfînt pentru binecuvîntarea vieţii pe pământ. Iar zeul bătrîn este Şaue carpatin, dus pe meleaguri de soare plin, să vegheze suflete drepte, pătrunse de legile înţelepte, date spre pază şi chezăşie de Ziditorul lumii ce a fost şi va să vie.

C XXXVlll ,,Într-adevăr, am fost hrănit cu viaţă din Eternitate…/ Într-adevăr trăiesc întru Djed./ Şi după moarte am o viaţă plină de har,/ La fel ca Ra, în fiecare zi, renăscîndu-mă iar./ Mă răspîndesc pe Pământ şi îl umplu de mine, Căci sînt zeul celor Două Ţări, pe nume Hotep(Fericitul).’’ Nici nu ştiu cum să încep, să fiu de cinste şi să nu-nţep pe marii mişei ce ne-au falsificat cu ură drăcească, marea gîndire cerească şi-au scos din loc blestemat, lucrarea Satanei să fie cinstită şi-n veci pomenită a neamului întunecat!

C XLlll ,,Eu sînt Ieri, Eu sînt Azi!/ De-a lungul a generaţii nenumărate,/ Lucrez ca vieţile voastre să fie apărate…/ Zadarnic vă-ntoarceţi ochii spre mine:/ Un văl întreit mă ascunde bine…/ Unicul fiu al Unicului,/ Din centrul Universului enigmatic…/ În singurătatea mea eu sînt un singuratic./ Chiar dacă nu trece o zi fără să salvez ceva…,/ Toate trec mai departe, şi trec, şi trec prin faţa mea…/ Da, este adevărat: sînt fiinţa din care toate sevele ţîşnesc/ Şi m-am născut în Oceanul ceresc…/ Sînt Nemişcatul, Marele Nod al destinului care zace în Ieri,/ Şi în mîna mea îşi are soarta Prezentul./ Nu mă cunoaşte nimeni / Dar eu pe toţi vă cunosc, vă pot şti;/ Pe mine nimeni nu mă poate simţi, Pe cînd eu vă port pe toţi în inimă./ O, tu, Ou Cosmic şi voi, ascultaţi-mă! de milioane de ani vă trimit/ Focul prin razele mele-au ţîşnit/ Pentru ca inimile voastre spre mine să le întorn…/ Sînt stăpînul inteligenţei sfinte şi a Verbului Magic,../ Este adevărat, Tatăl tău ceresc prin tine trăieşte.’’ De aceea Eno a fost chemat la ceruri unde a primit Legea Adevărului şi Dreptăţii, ca oamenii să se poată îndumnezei prin fapte bune şi să vină în marea de lumină cerească de unde să nască altă lumină, din sfînta lumină, ce-n veşnică viaţă se-nchină şi naşte, renaşte, prin moarte cunoaşte chemarea lui Sîntu, ce-şi leagănă gîndul în viaţă şi moarte, a lumilor fapte. De ieri, de azi, de mîine, se naşte şi creşte, sufletul sfînt ce veşnic trudeşte, la fapta zidirii şi nemuririi pe plai de lumină să fie pomină marele OM.

C Llll ,,Sînt Taurul sfînt! Domnesc în Cer şi pe Pământ./ Cînd apar ca o flacără, sînt stăpînul luminii,/ Pun în rînduială ritmurile din Cer şi poruncesc anii…/ Căci sînt chiar principiul Cumpenei lumilor,/ În cercuri largi mă rotesc în jurul Oului Cosmic,/ Razele mele strălucind din Cer.’’ Textul cuprinde o parte din mitul mioritic al lui Mitra.

C LXV ,,Tot ei pun în mişcare spiţele Discului de Foc…/ Ra va putea urca iar pe cer absorbind pe săturate,/ Substanţa lui Maat, Adevăr şi Dreptate,’’ Ideea dezvoltă conceputul lumii veşnice diriguită de marii zei care lucrează pe Tărîmul-Veşnicei-Deveniri. Noi o avem prin înălţarea sufletului la ceruri cu ajutorul coloanei cerului iar Platon a ,,transformat-o în filozofie greacă” prin povestea lui Er.

C LXlX 69 ,,Gheb este tatăl meu şi mama mea este zeiţa Nut.” În scrierile geţilor este invers , pămîntul este mamă şi cerul este tată.

C LXXXVl ,,Voi locuitori ai Cetăţii Cereşti’’ Scrierile strămoşilor noştri vorbesc de Cetatea Vieţi ori a Veşniciei cum apare pe tăbliţe. În unele texte se spune că intrarea în Tărîmul morţilor se făcea prin muntele Manu, la noi muntele sfînt al geţilor pe unde se înălţau sufletele la ceruri, se numea Meru.

C XClX ,,O, voi, purtători ai veşmîntului ,,Ansi”,/ Priviţi: barca mea cu bucurie o iau în stăpînire./ Veniţi şi voi stăpîni ai furtunilor, voi care/ Navigaţi bărbăteşte, fără teamă în apele lui Apophis” Iordanes în Getica la Xlll,78 ne spune lucruri uluitoare cu privire la faptele strămoşilor noştri, asta îi priveşte numai pe cei care se consideră urmaşi ai geţilor şi nu a scursurile imperiului roman, aduse chipurile, să repopuleze ,,ţara sfîntă” cu lepre ivrite şi alte scursuri de soartă urgisite: ,,În victorie ca şi cum învingeau datorită şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni ci semizei, adică ansi.” Şi iarăşi îi blestem pe toţi cei care ne-au falsificat istoria cu ştiinţă sau din prostie; să le crape rînza, să nu-i primească pămîntul, să-i ţesele oştirile de draci în frunte cu comandantul suprem – Întunecimea Sa Iahwe,

C. CXXXll ,,Iată oştirile cerului se pun în mişcare:/ Alături de zeii şi zeiţele ce-l înconjoară,/ Zeul împărţirii universului/ Se află în rîndurile oştirii, alături de ai lui…/ În milioanele de ani ce vor veni/ Nu vor descoperi decît că Ra, Domnul şi Stăpînul nostru,/ Urmează o singură cale, iar aceasta este o cale de foc,/ Şi că toate oştirile Cerului merg în spatele lui spre acelaşi lor!’’ Oştirile cerului sau cetele de îngeri le găsim şi pe tăbliţele de plumb şi în furtişagul numit Tora, unde în partea de început, întunecaţii şi regişorii lor întru întunecime, dădeau vîrtos cu sabia în cetele din ceruri.

Fragmentele de mai sus selectate din Papirusul Ani, ajustate puţin ar face cinste oricărui studiu academic de teologie sau teozofie creştină, dar se lipeşte ca nuca de perete de pretinsele scrieri ,,revelate” mozaicilor şi preluate din această religii sub numele Vechiul şi Noul Legămînt!

In istoria lumii, doar civilizaţiile emeş, egipteană şi mioritică au avut ca fundament moral, social şi divin, Legea sfîntă a Adevărului şi Dreptăţii, după care şi-au călăuzit existenţa pămînească iar ca simbol al sacrului crucea şi steaua.

Îvriţii şi iudeo-sataniştii au avut din totdeauna legea minciunii, lăcomiei, urii şi a răzbunării veşnice, grecii aveau legea hoţiei şi minciunii iar romanii aveau legea crimei şi a jafului.

Sursa: http://www.ariminia.ro

Zamolxe/Hermes Trismegistos I

Zamolxe/Hermes Trismegistos I

 

Pentru a înţelege legăturile dintre cultura mioritică şi cea egipteană, dar şi rosturile drumeţiei lui Zamolxe în Egipt, trebuie să mergem în preistoria şi istoria acestei regiuni unde se găsesc germenii uluitoarei civilizaţii pe care au creat-o neamurile arimine aciuate pe malurile lui Hapy. Una din cele mai vechi culturi cunoscute pe teritoriul Egiptului pentru perioada neolitică este cea de la Merimde, la marginea vestică a deltei Nilului. S-au descoperit aici vase din lut realizate cu mîna şi arareori incizate, schelete de animale şi de oameni unde morţii erau îngropaţi de obicei sub podeaua casei în poziţie şezînd.

Foarte importantă este descoperirea alăturată a unei figuri umane din lut ars şi a unui cap de taur realizat din acelaşi material şi care, în perioada istorică va evolua în mai multe variante ale cultului taurului. Un model ritualic asemănător cu cel egiptean, a fost găsit de către arheologii români în sanctuarul preistoric de la Parţa, judeţul Timiş fiind datat în mileniul V î.e.n. Acest simbol al taurului solar apare şi la emeşi pe sigilii încă la începutul mileniului lll î.e.n. iar la egipteni este simbol religios din primele faze ale civilizaţiei lor. Mitul taurului găsit la Parţa, în cultura carpatină îşi continuă existenţa simbolistică religioasă prin capul de taur din aur, descoperit la Poiana Coţofeneşti, judeţul Bacău şi datat în secolul Vll î.e.n. precum şi pe numeroase tăbliţe de plumb ce stau ascunse de nemernici la Institutul de Ar-heologie din Bucureşti şi care prezintă adevărata istorie a neamului arimin. Simbo- lul capului de taur sau bour cum i s-a spus la începutul feudalismului românesc, apare pe primele steme ale Moldovei de la începutul secolului XlV.

În mileniul lV î.e.n. se disting în Egipt o rasă mică de oameni, fragilă specifică întregului areal al Mării Mediterane, o rasă ceva mai înaltă şi mai robustă, ale cărei urme se găsesc şi în alte regiuni ale Africii de Nord şi o rasă negroidă dar care nu are antropologia populaţiei negre. Odată cu începerea istoriei propriu-zise a epocii tinite, apare o rasă cu craniul mai mic, mai redusă din punct de vedere numeric şi care era foarte asemănătoare cu cea din Sumer. În situl arheologic de la Negade din apropierea Tebei –capitala Egiptului de Sus – s-au descoperit artefacte de la sfîrşi- tul mileniului lV î.e.n. ce arată asemănări uluitoare cu civilizaţia sumeriană. O re-prezentare grafică a unei bărci cu prora foarte ridicată specifică acestei civilizaţii, grupuri de animale heraldice cum ar fi pisica cu gîtul lung şi un sigiliu cilindric cum purtau emeşii, pe care îl foloseau drept ştampilă. Sînt asemănări evidente între unele semne emeş folosite înainte de scrierea cuneiformă şi unele hieroglife egiptene. În arhiva regelui asirian Asurbanipal(668-631î.e.n.) s-au descoperit tăbliţe care povestesc campania militară purtată de acesta împotriva regelui Taharka, apoi cu urmaşul acestuia Tanutamon, de neam cuşit şi care stăpîneau atunci Egiptul. În aceste scrieri spune că regele asirian a plecat cu război şi gând de cucerire împotriva ţării Magan şi Meluha, numele Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos, iar inscripţiile urmaşului său Asarhaddon spun că a supus prin sabie ţinuturile Patsuris, Musur şi Kuş, adică cele două ţinuturi egiptene şi cel cuşit. Tăbliţele neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, spun că făceau comerţ pe la mijlocul mileniului lll î.e.n. cu ţările Magan şi Meluha de unde aduceau aur, argint, piatră pentru statui, fildeş şi alte bunuri. Asirienii au luat aceste informaţii ori de pe tăbliţele cu scriere cuneiformă a emeşilor sau chiar în acele timpuri, în Sumer, existau relaţii economice cu Egiptul făcute de neamul caldeilor – vechii sumerieni – astfel circulînd şi denumirile pentru împărţirea istorică a Egiptului. Istoria culturnicilor atotştiutori din Europa şi de aiurea, nu a reţinut aceste informaţii atît de evidente pentru că nu dau bine la sacrele plăsmuiri pe care s-a clădit această cultură. Chiar toată civilizaţia sumeriană este ţinută premeditat într-un semiîntuneric perpetuu din aceleaşi motive criminale de ascundere a adevărului şi a importanţei ei pentru culturile oriental-europene. Există asemănări evidente între religia emeşilor şi cea egipteană iar simbolistica sacrului este aceeaşi în ambele teozofii, crucea şi steaua. Deci această rasă arimină ce şi-a găsit sălaş sub soare pe malurile Tigrului şi Eufratului, s-a deplasat în preumblările lor milenare şi la fraţii de pe malurile Nilului iar urmele nu pot fi tăgăduite pentru cine vrea să le vadă şi nu ţine în cap gărgăunii indo-europenismu- lui, antichităţii clasice greco-romane şi iudeo-cretinismului îndobitocitor. O altă migraţie a neamurilor arimine în ţara lui Ra, s-a întîmplat în prima parte a secolului XVlll î.e.n. cînd nepoftiţii hicsoşi, au venit să-şi salute rubedeniile uitate de timp, ospeţie care a durat mai bine de 150 de ani, şi unde în documentele gazdelor nu se aminteşte mai nimic despre răulenii musafiri.

Cea mai veche formă de structură statală pe malurile Nilului, a fost unirea triburilor în unităţi teritorial-administrative numite nome şi delimitate între ele de canalele de irigaţii numite sapat şi sapate perpendicular pe cursul fluviului. Cel mai vechi titlu al conducătorilor nomelor avea sensul de ,,cel care pune/face canale” taty(ta: autoritate, părinte, opritor, zăvor, a deschide + ti: neam, a hrăni cu, a ţine în viaţă). Numărul nomelor a variat la început de la 38 şi a ajuns la 42 în perioada Imperiului de Mijloc. Noma 8 din Egiptul de Sus cu capitala la This, se mai numea ta wer adică cea mai veche ţară. În Clisura Dunării s-au găsit cele mai vechi artefacte ale locuirii acestor meleaguri ce dăinuie din mileniul Xll î.e.n. iar în localitatea Lepenski Vir de pe malul drept al fluviului, nivelul de locuire este din perioada 6500-5500 î.e.n. Unde ar trebui să mă mai vîr, să răscolesc fioroasa prostie şi ură îndreptată împotriva adevărului şi a neamului arimin, care zace de atîta vreme în căpăţînele istoricilor profeţi şi trădători?

Unul din primii regi din faza preistorică a Egiptului se numea Aha şi a fost înaintaşul lui Narmer/Menes. Primul conducător istoric al Egiptului este Menes care a fost rege în Egiptul de Sud şi prin forţa armelor l-a unit cu Egiptul de Nord. În Regatul Vechi şi cel de Mijloc, pir-o însemna palatul regal sau ,,casa mare” unde se adunau cei viteji şi cei care împart adevărul şi dreptatea pentru a hotărî treburile obştii. Începînd cu dinastia XVlll-a, denumirea era atribuită persoanei regale. Egiptenii îşi numeau ţara ,,Negru şi roşu” de la cele două zone distincte ale pămîntului, negrul pentru ţinuturile irigate şi care dădeau roade bogate pentru populaţie iar roşul era deşertul care le făcea o mare groază, fiind scris şi cu semnul pentru străinătate sau munte. În egipteana veche denumirea ţării era ta kenet sau ta kemet. Pentru că scrierea hieroglifică nu folosea vocalele, ele fiind cunoscute de cei care le citeau, în timp, citirea corectă a acestor texte s-a uitat iar stabilirea, de către egiptologi a vocalelor este, de cele mai multe ori arbitrară. Şi chiar mai mult decît atît, egiptenii din deltă se înţelegeau foarte greu cu cei din sudul ţării, fiecare nomă avînd practic un grai sau dialect al său.

Cuvîntul kemet poate fi citit şi chimet care în româna veche înseamnă consilier, iar cu un sens mai larg poate fi acceptat ca puterea ce hotărăşte în comun, pentur că regele lor, pir-a – faraon este născocirea unor faraoni veniţi din Peloponez – la început se consulta cu ceata războinicilor şi sfatul bătrînilor şi tot la el veneau cu pîra cei cu necaz sau of la lingurea. Iar cuvîntul kenet trebuie citit cănit care în română are chiar sensul de înnegrit, muruit cu ceva negru. Administraţia statului era stabilită de regatul divin, a-l sluji pe pir-a însemna a-l sluji pe zeu iar judecătorii purtau titlul de ,,preoţi ai lui Maat”. Dreptul a fost dat de însuşi zeul Creaţiei şi era păzit de rege, tot aşa cum erau şi la geţi şi emeşi prin Legea Adevărului şi Dreptăţii, scriere de îndrumare şi diriguire a existenţei muritorilor pînă la izbăvirea existenţei pămînteşti şi întoarcerea în veşnicie, sau Cetatea Luminii. Persoana regală, pentru a ocupa tronul era purificată cu apa vieţii, ,,ca să întinerească zilnic precum Ra”.

La geţi, judecăţile pricinilor erau făcute de către obşte, de mato şi ca ultimă chibzuinţă, erau aduse preoţii edia sau ede, sentinţele fiind însemnate cu semnul crucii.

Într-unul din miturile egiptene, ţara lor era considerată ca centrul pămîntului, unde la începuturile lumii, soarele a apărut înaripat şi s-a aşezat sub înfăţişarea unei păsări poposind pe copacul primordial –salcia. Ca loc de apariţie a zeului soare într-un copac primordial, pentru mintea muritorilor, palmierul şi salcia dar şi obeliscul din piatră pot avea rolul de axă a lumii. Deşi fiecare nomă avea un cult religios aparte, toate însă păstrau o structură teologică şi teozofică unitară, cu o entitate di-vină unică, nenăscută şi necreată care reprezintă începutul şi sfîrşitul prin renaştere, şi din care veneau celelalte şapte divinităţi principale. Chiar dacă ele nu aveau în toate nomele aceleaşi denumiri şi aceleaşi atribuţii, principiul teologic a fost păstrat cu sfinţenie pînă în epoca macedoneană. Acelaşi principiu teologic l-au avut religia emeşilor, a geţilor şi a unei părţi din neamul tracilor.

Înaintea unificării sub un singur rege, Egiptul fusese divizat şi fiecare nomă avea simbolul ei totemic, care, după unire, unele au fost preluate în noua simbolistică regală. În jurul anului 4000 î.e.n. populaţiile de pe malurile lui Hapy, de la mare pînă în zona muntoasă a fluviului erau în această fază de dezvoltare. Totemul era pus în capătul unui băţ ce avea în capăt unul transversal mai mic, asemănător unui stindard din evul mediu. Cele mai frecvente totemuri ale vechilor egipteni au fost şoimul, leul, capul de taur şi berbecul cu coarnele răsucite în lateral aşa cum ciobanii români au şi acum o rasă de oi. În timp de pace, totemul stătea în lăcaşul de cult iar în timp de război, totemul/steagul mergea în fruntea clanului şi ajuta neamul în luptă. Ei se regăseau în puterea magică şi cultică a strămoşului întruchipat de totem ca o formă de renaştere a virtuţilor strămoşeşti. După luptele care au existat între clanurile din vechiul Egipt, s-a impus ca totem principal, cel al clanului şoimului ce a realizat şi unirea tuturor nomelor de pe cursul Nilului, titlu care îl purta şi pir-o fiind introdus în teologie ca unic beneficiar al acestui nume.

Totemul şoimului, aparţinea grupului ce a făcut unirea ţinuturilor de pe malurile Nilului fiind numit în textele vechi ,,prietenii şi adoratorii şoimului” sau Hor şemsu după urechea occidentalilor, dar Hor şemesu sau şamesu cum îşi spuneau ei. Însuşi faraonul purta acest titlul de şoim – hor sau har – iar soarele în zori tot şoim era numit. În teologia egipteană şoimul era considerat pasărea sacră a regelui – zeul Horus iar pasărea Ba este asemănată cu un şoim.

În limba română cuvîntul şoim l-a dat pe şoiman care înseamnă bărbat curajos, viteaz, mîndru şi semeţ. Occidentalii care au descifrat limba egipteană veche nu aveau de unde cunoaşte aceste sensuri, pentru că românii, prin nişte lifte criminale, şi-au falsificat cu bună ştiinţă istoria şi cultura veche astfel ca să fie prezentaţi lumii un popor de gunoaie ieşit în lume de nu se ştie unde şi nu ştie cînd! În eme-gi hor înseamnă şoim sau vultur, cuvînt care a dispărut din română iar sameşu în zicerea mioriticilor carpatini era baciul/şeful unei stîne. Regii egipteni ca şi lugal la emeşi şi mato la geţi, se considerau păstorii sau ciobanii care trebuiau să păstorească neamul lor cu mare grijă după legile sfinte ale adevărului şi dreptăţii iar acest sens are şi cuvîntul Poimandres din faimoasele şi enigmaticele scrieri trismegiste. Din acest moment şoimul devine zeul sau duhul păzitor al familiei regale egiptene, avînd un templu la Hierakupolis. Zeul şoim mai purta numele de Harachte-Ra, ca întruchipare a puterii soarelui pe pământ. În limba română avem cuvîntul herete foarte apropiat de herechte cum cred eu că pronunţau egiptenii din mileniul lV-ll î.e.n. numele divinităţii. În româna veche nu mai avem cuvîntul care i-ar fi numit pe acei ,,prieteni ai şoimului” şi care trebuia să fie hereteman sau heretemin, aşa cum de la şoim a apărut şoiman. Cuvîntul man/min în eme-gi are sensul de bărbat, soţ, însoţitor. Mai avem însă pentru şoim cuvîntul hărău iar o povestioară neaoşă, spune că în vremurile fără de început pe neamul arimin l-a ajutat mult un voinic, vestit şi viteaz numit Aram sau Arim, iar vitejii cetei lui sau şoimanii, se numeau haramini(hara + min). Zic şi eu amin, închinîndu-mă neamului arimin şi acestei comori fără seamăn care este limba română!

Emeşii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopedie a lumii numită Harrahulubu cuvînt compus din hara, pe care noi îl păstrăm încă sub forma hărău cu sensul de şoim şi cuvîntul hulubu care este porumbelul. Denumirea scrierii s-ar putea tălmăci prin şoimul păcii ca întruchipare desăvîrşită a puterii divine sau şoimul iubirii aşa cum era el perceput de către faraon ce primea puterea de la zeu, simbolizată printr-un şoim ceresc. Şoimul sfînt trăieşte în veşnicia cerurilor, zice un text de-al lor.

În tăbliţa 39, boero Bisto ne povesteşte nenorocirea pierderii fiului Dima, datorată nepriceperii comandantului oştirii geţilor Beresio. Cînd Dima stătea pe carul pentru incinerare, boero Bisto îl numeşte uliu sau şoim pe fiul său mort, ca dovadă a legăturilor cu cei plecaţi, şi cinstiţi de cei rămaşi pentru faptele lor deosebite.

Un alt animal totemic era leul, identificat într-un text închinat regelui Sethi l(1312-1298) care spune despre acesta, amintind de vechimea totemurilor din vremurile preistorice că este ,,leu înspăimîntător, el calcă hotarele oricărei ţări străine; taur puternic cu coarne răsucite el calcă în picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta.” Năravul era păstrat şi de geţi pentru că pe un medalion, mato Oriloe, conducătorul cetăţii Sarmisetusa după anii 30 î.e.n., spune că este un tînăr leu, iar Lisimah cînd vine pe la anul 320(T 20) să preia conducerea Macedoniei şi îi hăcuie cumplit pe geţii ce erau mercenari la Pela, este numit taurul perso-macedonean. Ca leu ocrotitor s-a firitisit şi mato Bezina pe la anul 40 î.e.n, urmaşul lui Boero Bisto. Numele Keta cred că se referă la Geta sau Getia, pentru că egiptenii foloseau foarte rar litera g sau poate nu au descoperit-o suficient cei care le-au desluşit scrierea. Andrei Mureşanu a scris poezia Pui de lei pentru renaşterea virtuţilor neamului străbun şi ne asigură el că pe plaiurile mioritice ,,în veci s-or naşte pui de lei”. Eu cred că seminţia ,,neamului ales de Sîntu” rău a fost ciopîrţită de oameni şi vremuri, iar puzderia de pui de lei care era pe vremea lui Bezina sau Orelio nu prea mai are cum să se nască în prezent pe toriştea geţilor. Din neamul de stîrpituri clocit de A. T. Laurian şi urmaşii lui întru nemernicii, nu se pot naşte decît lepre şi trădători de neam şi ţară, care ne dau cu nemiluita revoluţii şi progres de nu mai are unde să le pună săracul rumun!

Şi berbecul făcea parte din totemurile care au străbătut istoria egiptenilor fiind considerat simbol al fertilităţii, dar odată cu dispariţia rasei de oi care a existat la început în Egipt acest animal a fost înlocuit cu un ţap, ce era venerat ca animal sacru în oraşul Mendes – Dedet în egipteană – din Deltă. Mai ales femeile veneau şi se rugau lui pentru fertilitatea familiei, fiind legate pe cap cu o bentiţă aşa cum purtau preoţii geţi. În inscripţiile din timpul regilor Ramses se spune că Ptah, cel care a creat lumea prin vorbă şi gînd, sub înfăţişarea berbecului de la Mendez – atunci rasa de oi adusă din Carpaţi dispăruse prin secolul XVlll î.e.n. şi a fost înlocuită cu capre – coabita cu regina. Încă din timpul Regatului Mijlociu secolele XX-XVlll î.e.n. berbecul din Mendes era reprezentat ca Ba(o noţiune încă incertă care ar însemna ,,suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui Osiris; întrucît simultan el trece şi drept ,,viaţa lui Ra, viaţa lui Şu şi viaţa lui Gheb, el devine încorporarea unei pătrimi cosmice” iar imaginea sa semnifică ,,un zeu cu patru capete pe un gît”. Caprele erau sacrificate de populaţia mai săracă a oraşului Mendes iar ţapul sacru din Mendes Ba-neb-Dedet de multe ori era reprezentat simbolic şi ca un berbec. Aici a fost Zamolxe pe la anul 540 î.e.n. cu pîrlitul de Piragora, care i-a lăsat căpriţele să iasă din ocol cum spune supăratul get în tăbliţa 2. Diodor din Sicilia scrie că toate animalele sacre aveau grajdurile sau coteţele lor proprii îngrijite de nişte slujitori speciali, numiţi ,,preoţi ai grajdului’’ iar tăbliţa amintită a păţitului get chiar asta povesteşte.

În categoria totemurilor foarte vechi era şi şarpele Uto, fiind animal simbolic al Egiptului de jos – din Deltă şi venerat prima dată în oraşul Buto, considerat ochiul lui Ra, îi ucidea cu privirea pe duşmani. Utu la emeşi era duhul soarelui, iar în ro-mână utălui înseamnă a urî. Şarpele avea o importanţă foarte mare în religia egiptenilor şi mai multe divinităţi aveau cap de şarpe, fiind considerat un simbol al veşniciei. Uneori discul solar ca simbol al vieţii veşnice era înconjurat de doi şerpi. Dar simbol al vieţii veşnice era şi crucea cu buclă iar la noi patriarhul şi mitropoliţii au pe toiag doi şerpi înfăşuraţi sau unul cu două capete, care se uită spre crucea dintre ei.

În Amduat, Cartea despre lumea subpămînteană apare şarpele cu două capete. El mai era privit ca reprezentînd puterea arzătoare a soarelui fiind aşezat pe coroana regelui sub forma Ureus. Pe de altă parte, Ra cînd călătoreşte în împărăţia întunericului are în şarpele Mehen – ,,inelatul” cum a fost pus în Tora pentru a fi nimicit de Iahwe – un prieten care îl ajută, el încolăcindu-se de jos în sus şi apoi coborînd în cealaltă parte, sub forma unor bucle în jurul cabinei de pe barca solară. Şarpele era văzut ca un înnoitor şi continuator al vieţii veşnice din ceruri şi de pe pămînt.

Mai amintesc vaca şi taurul care au avut o mare importanţă în religia egiptenilor, vaca fiind considerată animal sacru al zeiţei Hathor şi Isis, şi tot aşa apare la neamul aryas care a migrat din Carpaţi în India. Soarele şi luna aveau ca epitet ,,taurul cerului” iar taurul divin era considerat ,,sufletul măreţ” al lui Ptah. Taurul este ani-mal venerat al mai multor zei, dar şi în Carpaţi la neamul geţilor avea mare preţuire şi apoi mai tîrziu, în feudalism prin bourul din stema Moldovei.

Conducătorul egiptenilor pir-o sau faraon cum l-au numit elenii, este prin puterea divinităţii, regele focului ceresc şi al trăsnetului, avînd pe frunte şarpele Ureus care azvîrle săgeţi de foc şi distruge duşmanii. Vocea lui este ca un tunet şi prin urletele ham ham îi sperie pe duşmani, el fiind însoţit în luptă de zeul lup sau poate că egiptenii foloseau în război cîini dresaţi ca şi emeşii. Ca reprezentat al divinităţilor pe pământ, faraonul purta mereu pe mînă crucea cu toartă numită anch, ce reprezenta simbolul vieţii veşnice şi al sacrului. Această formă de cruce a fost preluată fără prejudecăţi în creştinismul copt, tot aşa creştinii ortodocşi dar şi cei catolici au furat fără a se ruşina vreo clipă, simbolurile religioase ale geţilor şi se fălesc obraznic cu ,,crucea greacă” şi ,,crucea latină”.

Sabia curbată era simbolul tăriei şi curajului iar faraonii o primeau de la Ra, la fel era şi cu lugal al emeşilor. Geţii vrednici, adică puii de lei, primeau toţi sabia curbată dar de la făurarii lor, şi amarnic lucrau cu ea cînd erau supăraţi şi luaţi la socotit de fel de fel de venetici sau pofticioşi de hoţie.

După o perioadă mai lungă de timp, de obicei 28 de ani – unii autori spun că erau 30, fără a argumenta diferenţa – regele trebuia să îndeplinească un ritual de purificare şi regenerare a puterilor divine ce se făcea prin sărbătoarea heb-sed. Se pare că acest ritual are rădăcinile chiar în mitul lui Osiris. Aşa cum acesta a fost ucis după 28 de ani de domnie de către fratele lui, Seth, într-o conjuraţie de 72 de întunecaţi, iar din trupul lui, după ce a fost găsit şi adus în Egipt a ţîşnit o nouă viaţă pe întreg pămîntul, tot aşa regele trebuia să asigure prin propria moarte simbolică, continuitatea poporului său, Asasinarea ritualică la 30 de ani de domnie, cei care o susţin, o pun în legătură cu circuitul planetei Saturn în jurul soarelui care este de 30 de ani, dar argumentul nu are susţinere şi în alte practici. În popor, legat de moartea ritualică era obiceiul de a face din mîlul Nilului mici figurile ale lui Osiris şi a pune în ele seminţe de cereale pentru încolţit, ca un simbol al renaşterii din moarte. Noi avem o astfel de tradiţie populară prin obiceiul Caloianu(kalo: rar, a fi drag + iani: făpturi cereşti de lumină, îngeri păzitori) care este un ritual de chemare a ploii pentru a ajuta viaţa plantelor şi a combate seceta. Se face o păpuşă din lut care se înveşmîntează, iar capul este acoperit cu ouă roşii de la Paşti. Este dusă cu mare alai şi îngropată într-un loc neştiut de săteni. Jelit ca un mort, Caloianu este dezgropat după 2-3 zile şi aruncat într-o apă curgătoare.

Dar sacrificarea simbolică a regelui – care în Egipt era şi Marele Preot peste marii preoţi din nome – a fost o reminiscenţă a unui cult ce era practicat în Carpaţi înainte de plecarea lor pe malurile Nilului. Din cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, cea rotundă a fost citită de mai mulţi sumerologi ruşi iar informaţiile de pe ea, au fost puse în legătură cu unele informaţii din cultura sumeriană. Boris Perlov, publică un amplu articol intitulat Cuvintele vii ale Tărtăriei în revista Tehnica molodiji nr. 12/1975, unde îl citează pe colegul său V. Titov, care a citit tăbliţa rotundă astfel: ,,În a patruzecea domnie, pentru buzele(gura) zeului Şaue, cel mai vîrstnic după ritual(a fost ars). Acesta-i al zecelea.” Tăbliţele au fost descoperite într-o groapă cu cenuşă şi oase carbonizate parţial, ce au aparţinut unui om matur. Textul de pe această tăbliţă, scris cu grafie latină arată astfel: ,,4 NUN KA ŞAUE GULA PI ID IM KARA. Perlov modifică puţin interpretarea colegului său şi dă următoarea citire: ,,Cele patru conducătoare, pentru chipul zeului Şaue, cel mai în vîrstă (conducătorul, patriarhul, marele preot, în virtutea) adîncei sale înţelepciuni, a fost ars unul.” În articolul menţionat, autorul aminteşte şi pe sumerologul englez S. Legdon, care a citit o inscripţie în sumeriană unde se povesteşte despre uciderea ritualică a sacerdotului suprem şi alegerea altuia în locul lui. În tăbliţa sumeriană se mai aminteşte despre cele 4 surori-preotese care se aflau în fruntea a patru grupuri tribale. Papirusul Ani, în capitolul Vl spune că în coşciugul mortului se puneau mici statuete numite şauebti(şaue + bit sau bîţîi) care aveau darul de a-l ajuta pe decedat în lumea de dincolo la muncile pe care trebuia să le facă. La început se puneau numai două statuete, dar în timp ele au ajuns la 360, adică zilele anului egiptean. Vedem că aceste statuete sînt legate de drumul sufletului decedatului de pe lumea cealaltă iar aceste mici divinităţi tocmai trebuiau să-i însoţească, călăuzească şi protejeze destinul mortului. Zeul Şaue, în mitologia egipteană era divinitatea sorţii individului, fiind scris cu expresia ,,ceea ce este decis”, avînd şi temple în diferite oraşe. Dacă din denumirea statuetelor cuvîntul şaue a fost lămurit, mai trebuie să facem lumină pentru cuvîntul bti cum l-au scris egiptologii. El poate fi citit biţ care în limba română este o şuviţă de păr sau de lînă. La egipteni, din capul mortului se tăia o şuviţă de păr ce se ardea pe altar alături oul cosmic numit ouţ sau meska şi alte ofrande. Dar poate fi citit şi bîţîi, cu sensul de a imita pe cineva, fiind tocmai rolul acestor statuete de a munci pe lumea cealaltă în locul defunctului. O altă variantă de citire a cuvîntului bti este bîţi cu sensul de bunici în limba română. Şi această semantică ne duce la originea carpatină a divinităţii care era principalul zeu în mileniul lV. î.e.n. iar cînd au migrat în Egipt şi-au dus cu ei şi legendele teologice. În perioada totemică Şaue a stat în fruntea unii trib care l-a avut ca divinitate principală dar în timp, teologia şi teozofia lor a fost amplificată prin prelucrări succesive iar Şaue, ca şi strămoşii din Carpaţi au intrat într-un plan secundar al ancestralului. Ca zeu şi el a îmbătrînit odată cu credincioşii lui, şi după multe generaţii, a cedat rolul cultic unor divinităţi mai tinere şi mai viguroase. În limba veche Şaue înseamnă vulturul divin(şa: noroc mare, graţie divină + ue: şoim, vultur), iar acest totem a înfăptuit unirea triburilor arimine de pe cursul lu Hapy.

Sufletul mortului cînd călătorea către ţinutul lui Osiris, trecea prin Amduat unde era apărat de patru duhuri protectoare împotriva şarpele Apofis, care îi mînca pe cei ce au făcut pe pământ multe păcate.

Dar noi păstrăm numele vechii divinităţi carpatine în numele Şaue, cum îşi numesc satul localnicii din Şieu, comuna Rozavlea, jud. Maramureş şi Şaulia, localitate din judeţul Cluj. La emeşi, divinitatea destinului şi a renaşterii vieţii din moarte se numea Suen, ca duh al lunii.

Sanctuarul rotund de la Sarmisetuza avea un diametru 28 de metri, soarele îşi desăvîrşeşte un ciclu de rotaţie în univers după calendarul geţilor în 28 de ani pămînteşti iar esenii considerau că omul petrece un ciclu de viaţă(copilărie şi tinereţe, maturitate, bătrîneţe şi înţelepciune) în 28 de ani. Poate moartea lui Osiris de la egipteni se găseşte la emeşi în mitul lui Dumuzi care şi el are o soartă asemănătoare, ambele fiind o reminiscenţă a unui cult carpatin.

În ritualul de moarte simbolică şi renaştere a pir-o, numit în egipteană hed-sed, se folosea de obicei un preot care intra într-un ou din piele, considerat matricea placentară, prin care divinitatea recrea puterile benefice ale vieţii în faraon. În textele din Cartea morţilor unde ideea nemuririi este chiar temelia scrierii, decedatul este considerat ou cosmic sau şoim de aur din care se va naşte o nouă formă de viaţă ,,vei muri şi vei deveni, Eu sînt astăzi. Eu sînt ieri. Eu sînt mîine. Trec prin naşterile mele repetate rămînînd puternic şi tînăr, Ca Ra cu cap de leu el pune stăpînire pe partea sa de moştenire din cer”. În toate scrierile pretins revelate ale mozaicilor, dar dovedite ca mincinoase şi furate, nu există undeva o exprimare care să poată dovedi ideea nemuririi aşa cum apare ea la egipteni, emeşi şi geţi. În Kohelet sau Eclesiatul, ticluit în secolul ll al erei noastre, la cap. Xll,5 mormîntul este numit ,,casă a veşniciei” ori această expresie aparţine teologiei egiptene de unde au luat-o mozaicii, ei neacceptînd nemurirea ca o nouă lume, ci concepţia lor teologică susţine descompunerea şi dispariţia totală a mortului, iar despre suflet nici o vorbă.

Textele piramidelor folosesc mai multe cuvinte pentru divinul ou-matrice sau ou cosmic din care s-a născut totul: meska(meş: încălţăminte din piele subţire fără călcîi + ka: poartă, loc nou), meskhent(mascat: deghizat), kement, ut(ud: umed, aspectul din oul matrice, sau organul genital în general pe unde are loc naşterea sau se urinează), shed(şedă: supraveghere, ordine, putere), al căror nume arată ,,ţări sau oraşe ale pielii.” În Tora, mozaicii scriu ţinutul de la sudul Istrului, Mesia, cu numele de Meşec, apropiat de meşka, iar precizarea ,,ţări sau oraşe ale pielii” se referă la acele popoare care foloseau pielea pentru a se îmbrăca în perioadele friguroase ale anului. Ori de la nord de Istru pînă în sudul munţilor Traciei, frigul îi îngrozea pe toţi curajoşii iar Ovidiu vorbeşte de fioroşii geţi care umblau prin Tomis în cojoacele lor miţoase. Sigur că erau miţoase dar erau şi călduroase pentru gioale şi mutrele bărboase.

Ca Mare Preot peste marii preoţi ai nomelor, faraonul putea intra împreună cu preotul Sem, care controla procesiunea renaşterii prin pielea meska, în locul unde se afla statuia zeului. Începînd cu perioadele Imperiului Mijlociu în ceremonialul sărbătorii sed sau shed, se foloseşte o pînză în locul pielei pentru confecţionarea oului mitic, iar textele spun că ,,se trece prin ea pentru a merge în cer”, pentru cei demni de dobîndirea nemuririi. Dar şi preotul Sem a fost înlocuit printr-un om obişnuit numit tikenu sau tukanu care se băga în oul divin. Acesta era pus pe o sanie care, la rîndul ei era pusă într-o barcă şi dusă la necropolă unde se făcea ceremonialul de înmormîntare. Tekenu/tukanu era scos din ou, i se tăia un biţ din chică şi împreună cu oul-matrice era arse pe altar, astfel fiind îndeplinit ceremonialul de regenerare şi întinerire a faraonului.

Atît în texte cît şi în viaţa curentă, pir-o era salutat cu formula ,,viaţă, prosperitate, sănătate” care se scria în egipteană An huda saba ba unde avem an(lumină, cer în emegi) + huda(dimineaţă, casă în română) + sana(sănătate în română) +ba(persoană în viaţă, a răsplăti, suflet în emegi).

Se pare că povestea lui Abel şi Cain din Tora îşi are rădăcinile aici în mitul lui Osiris ucis de Seth sau într-un mit asemănător cunoscut de la ,,duşmănoşii” filisteni din Palestina, o variantă a morţii lui Dumuzi. Şi tot de aici au luat ei pe cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Ham amintiţi mai sus iar pe Iafet l-au luat de la greci, care îl ştiau pe Iapet, ca tatăl lui Prometeu ce venea din neamul hiperoborean. Mozaicii au putut şterpeli aceste informaţii numai după ce textele religioase egiptene au fost traduse în greacă la cererea regelui macedonean Ptolomeu ll, sub supravegherea preotului egiptean Manethon şi au ajuns astfel în Biblioteca publică din Alexandria. Acţiunea s-a petrecut în jurul anilor 270-230 î.e.n. şi numai după această dată, ivriţii au fost străfulgeraţi de revelaţii, imitaţii şi alte asemenea conspiraţii drăceşti.

Religia egiptenilor avea două părţi distincte în practicarea cultului, o manifestare publică la care participau toţi membrii comunităţii şi o manifestare foarte restrînsă, numită de greci mistere, unde participau doar iniţiaţii. În această categorie intrau o parte dintre preoţi, unii mireni cu calităţi deosebite, marii preoţi şi pir-o. Fiecare nomă avea misterele ei, dar cele mai cunoscute, ajunse pînă la noi sînt misterele lui Osiris. Ele erau adevărate reprezentaţii teatrale jucate în public unde participau un mare număr de figuranţi alături de preoţi, iar o parte a acestor mistere erau jucate în temple sau în clădiri special amenajate acestui ceremonial, fiind partea cea mai importantă a sărbătorii. Nomele aveau fiecare propria organizare religioasă în frunte cu marele preot care slujea divinitatea tutelară. La egipteni funcţiile preoţeşti nu erau ereditare iar cei care nu dovedeau rîvnă pentru învăţătură erau lăsaţi de bărcuţă pentru că ei nu aveau căruţă, să se ocupe cu altceva, marele preot fiind iniţiatul în misterele cultului zeului principal şi dobîndea înţelepciunea prin clarviziune.

Intrarea în templele egiptene era condiţionată de o purificarea de aceea erau bazine cu apă în faţa lor unde fiecare credincios se putea curăţa. Obiceiul a fost luat de mozaici cînd şi-au ticluit ei povestioarele gogonate şi revelate.

În teologia egipteană cuvîntul ka semnifică o parte a divinităţii universale concretizată într-o anumită formă de viaţă sau neviaţă şi care după moarte sau distrugerea corpului material, se întoarce la ceruri în acea vibraţie energetică veşnică. Deci şi morţii clanului se vor întoarce la strămoşii lor iar regele prin puterea lui devine simbolul acestui suflet colectiv al clanului şoimului care tutela peste Egipt. În eme-gi ka înseamnă colectivitate, clan, oraş, cetate. În cultura din Carpaţi s-a dezvoltat un concept foarte asemănător, păstrat prin cuvintele IO, IOU, IU cu un sens larg de Mîntuitor sau binefăcător al comunităţii neamului get. Întunecaţii au preluat acest concept al geţilor, l-au amestecat cu cel egiptean şi au scos de sub freză pe IA sau IAO, aşa cu apare Întunecimea Sa Iahwe la Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică. Grafic ka era prezentat în scrierea egipteană prin litere U cu capele puţin desfăcute spre exterior, aşa cum este vasul cunoaşterii de pe moneda lui ,,Cotys”. Ka apare odată cu naşterea fiinţei vii şi se dezvoltă cu aceasta pînă ajunge la maturitate, dar la începerea îmbătrînirii, ka se conservă în forma matură pentru a menţine puterea de viaţă şi a renaşterii de după moarte. Căci ka nu moare niciodată, după moartea trupului el se înalţă la ceruri unde se adună toate ka-urile într-o altă lume eternă. Atunci naşterea trebuie înţeleasă ca o ieşire din ka-ul primordial pentru a trăi în formă şi trup pe pământ apoi o reîntoarece la adevărata existenţă în altă lume. Textele egiptene spun despre ka-ul regelui că este cel mai puternic pentru că el simbolizează colectivitatea întreagă ce a intrat în legătură cu divinitatea, de aici mozaicii şi-au luat poate ideea puterii absolute a rabinului şef iar iudeo-creştinii catolici s-au şmecherit cu al lor papă drept ,,crăcănatul lumii”.

Cei care ajungeau la judecata lui Osiris şi erau găsiţi vrednici de nemurire primeau o coroană a ,,justificării” ce era confecţionate mai ales din frunze de măslin. Egiptenii îşi doreau ca după moarte să aibă parte de drumul către nemurire şi să se bucure ca Osiris de viaţă veşnică iar drumul se făcea cu ajutorul bărcii solare.

În miturile egiptene copacul apare ca un copac al vieţii unde sufletul mortului sub formă de pasăre se odihneşte şi primeşte apă sau fructe. Cine bea din apa vieţii şi va mînca din fructele cerului va deveni nemuritor şi uite aşa prin puterea cuvintelor acest mit a ajuns nemuritor şi pe plaiurile mioritice.

Sufletele se urcau la cer pe o scară, păzită de fiinţe de lumină iar cel care îi primea pe cei vrednici se numea ,,Aceste-este-el”. Sufletele Kher-Aha(glasul străbunilor) de la Heliopolis erau considerate drept suflete ale strămoşilor care apărau metropola. Scara cerului era un concept care se referă la o scară sacră dar nevăzută ce ajuta sufletul să se urce la ceruri pentru Judecata de Apoi. Trupul regelui mort se urca pe o ,,scară” spre ,,marele lăcaş” de pe vîrful muntelui sfînt care sprijinea bolta cerească. În Regatul Nou era cunoscută drept scara lui Osiris, zeul renaşterii şi înălţării, fiind numit şi neb cheperu ,,stăpînul înfăţişărilor”. Sufletul mortului parcurgea lumea de dincolo în şapte etape, ceea ce corespunde celor şapte ore ale nopţii. Pe Marelui Zeu, Te chem fiind cunoscut de mort, acesta dorea să-l privească în faţă. Barca Marelui Zeu este condusă de apropiaţii lui numiţi ,,arhonţii planete- lor.” Sufletul se ducea în lumea cealaltă prin deschiderea gurii de către preotul Sem al lui Ptah. În teologia egiptenilor inelul sau cercul era simbol al eternităţii, dar acelaşi înţeles îl avea şi la geţii de pe Istru aşa cum aminteşte poetul latin Marţial în versurile sale

Înmormîntarea se făcea cu diferite ritualuri iar cosciugul era pus pe o luntre care era aşezată pe o sanie trasă de boi sau vaci. Obiceiul s-a păstrat în această formă la români pînă în secolul XX, iar uneori, vara morţii mioriticilor erau duşi la cimitir cu o sanie trasă de doi sau patru boi. În Imperiul Nou, mortul era dus la groapă pe o sanie trasă de vaci albe înjugate iar în spatele ei urmau rudele şi prietenii adică Nemu în egipteană. Şi noi ştim că la orice înmormîntare de-a ariminilor, în spatele coşciugului, merge neamu decedatului, adică rudele de sînge cele mai apropiate. Uite aşa ne descoperim adevăratele rădăcini, după ce Laurian cu făcăturile lui sataniste şi leprele ce l-au urmat în apucături şi ticăloşii, ne-au pus pe ,,calea luminoasă” a îndobitocii absolute.

În Regatul Vechi barca morţilor numită şi Henu avea în mijloc un soclu cu şapte trepte ca simbol al urcării la cer pentru Judecata de Apoi. În scrierile religioase se spune că plutirea bărcii Henu era supravegheată de zeul Anti, un zeu şoim, considerat strămoşul mitic a epocii regilor zei.

Amduat este o parte a lumii de dincolo de sub pământ pe care trebuie să o parcurgă sufletul mortului în barca Henu, fiind supus unor încercări şi purifică, înainte de a ajunge în Amenti, ţinutul renaşterii alături de Osiris.

Peştera era considerată la egipteni arhetipul maternal al naşterii şi primirii trupului mort pentru a fi preluat într-o nouă renaştere, din trupul zeului pământ Gheb sau a Mamei Pămînteşti cum apare în scrierile esenilor. Tot în această lume subpămînteană era alături de ţinutul lui Osiris, adică raiul cum nu îndrăznesc să spună culturnicii creştinii, şi iadul sau Rosetau, ceea ce înseamnă ,,lacul de foc” Aşa stăteau ce-le religioase şi la geţii ,,cei sălbatici” după cum ne arată tăbliţa care povesteşte moartea lui boero Bisto sau cum ne spun unele crîmpee de scriitură din Oracolele caldeene. Osiris era stăpînul marii peşteri subpămîntene pe unde trecea zilnic chiar Ra în barca lui divină şi trebuia să se tîrască printr-un culoar îngust pentru a ieşi din nou pe cer.

În Cartea peşterii există mai multe scene cu duşmani ai zeilor puşi cu capul în jos, în parte figuri de femei în lanţuri sau implorînd bunăvoinţă, în parte nelegiuiţi fără cap sau păsări Ba(ca manifestări de sine stătătoare ale celor morţi), toţi aceştia se află în ,,întunericul primordial”. Şi iarăşi vin şi le arăt făcătura celor care se ţin că toată înţelepciunea lumii a fost trimisă pe capul lor; ţinutul sheol unde se duceau ,,sufletele” răposaţilor mozaici era o întunecime şi frigăraie veşnică iar iubiţii lui Iahwe nu mai pupau niciodată lumina soarelui. Pentru morţii din religia egiptenilor, lumea de dincolo era o lume răsturnată. În Textele piramidelor, podarul din lumea subpămînteană este numit ,,cel ce priveşte înapoi”, căci se uita mereu în direcţia opusă.

În Amduat, partea cea mai de jos a peşterii lui Sokaris era imaginată cu valuri roşii, aluzie la ,,lacul de foc” în care erau pedepsiţi cei condamnaţi şi răi, sau iadul îndrăciţilor iudeo-cretini cu care ne-au prăjit minţile şi istoria. Şi geţii aveau în mitologia lor o asemenea blăstămăţie, iar avesticii îi acuzau pe ariminii carpatini, după ce s-au înfruptat copios din religia lor – tot aşa cum au făcut ivriţii cu egiptenii şi cu filistenii – că sînt fiii Satanei/Ahriman şi îşi chinuie potrivnicii într-un lac de foc de şapte sute de ori mai fierbinte decît fierul topit. Ce urecheală merită urîcioşii!

În religia egiptenilor uleiul sfînt era identificat cu ochiul Uzat, iar ungerea cu acest balsam divin îl înzestra pe cel norocos cu puteri supranaturale împotriva forţelor întunericului. Şi Eno cînd a fost chemat în ceruri de către Sîntu spre a primi Legea Adevărului şi Dreptăţii, a fost uns cu ulei de slavă pentru a fi şi el fiinţă binecuvîntată ca celelalte fiinţe cereşti. Iahwe cel întunecat îşi unge fecioraşii numai cu pucioasă pentru că asemenea damfuri îi plac lui.

Egiptenii cînd spuneau rugăciuni sau cîntece în actul de venerare a divinităţilor, se puneau în genunchi şi se aplecau pînă ce atingeau cu nasul şi fruntea pămîntul, gestul fiind numit ,,sărutul pămîntului”. În timpurile preistorice, aduceau ca jertfă o pîine care se punea pe o rogojină împletită numită în egipteană hetep, cuvînt care a rămas cu sensul de jertfă şi care semnifica pîine. Mai tîrziu, jertfa se punea pe alta- re de piatră. Pîinea adusă ca jertfă şi binecuvîntată de preot era considerată sacră şi stabilea o legătură directă cu divinitatea. Ca jertfă deosebită se aduceau şapte pîini fiind considerate ,,pîinea vieţii”. Pîinea era darul oferit zeilor şi sufletelor celor de-cedaţi, reprezentînd religios trupul lui Osiris. Mîncînd-o, credincioşii se împărtăşeau din trupul zeului şi în felul acesta, se uneau în acelaşi destin cu el. Geţii şi emeşii aveau aceleaşi concepte teologice şi aceleaşi practici cultice care se găsesc identic în creştinismul şterpelit din cel arimin, şi nici urmă de ele în scrierile mozaicilor cu care colbăiesc de atîta amar de vreme, minţile goimilor cap de lut.

Dar egiptenii mai aduceau ca jertfă şi animale vii ce erau sacrificate în timpul ceremonialului religios, apoi pregătite şi servite participanţilor laici sau oficianţilor cultului. La acţiunea de purificare a mortului şi de deschidere a gurii, se aducea ca jertfă, pulpa din faţă din partea dreaptă a unei vite simbolizînd puterea fizică. Tranşarea animalului sacrificat se făcea numai cu un cuţit de cremene. Cuţitele de cult nu trebuia să fie din material prelucrat de om ci numai din piatră. Ivriţii au preluat aceste practici de la egipteni dar şuieră numai a revelaţie în scriiturile lor, acuzîndu-i pe aceştia că i-au robit de le-a ieşit fumul din pungă. În Numeri 9,21 se spune că Aaron ca mare preot al lui Iahwe, a înjunghiat taurul şi berbecul ca jertfă de mulţumire pentru popor, şi arătînd ,,ca dar adus înaintea lui Iahwe piepturile şi spata dreaptă, cum poruncise Iahwe lui Moşe”. Dar la anumite sărbători, ciopîrţirea animalului sacrificat era un ritual prin care trupul era tăiat în 14 bucăţi, număr în care a fost hăcuit şi Osiris iar din trupul lui adunat şi mumificat a renăscut o nouă viaţă pe pământ cum este prezentat în mai multe temple. În Egiptul de Jos, în noma 11 era o sărbătoare a unui taur numit ,,ciopîrţitul” – hesed ­­– care se pare că îl reprezenta chiar pe Osiris.

În perioada mai veche a istoriei Egiptului, preoţii care participau la acest ceremonial purtau pe spate o blană de panteră. Preoţii geţi purtau chiar pe cap şi pe spate blana unui lup aşa cum ne arată tăbliţa 9. Preoţii egipteni erau obligaţi să se radă pe cap ca simbol al supunerii faţă de divinitate şi să se taie împrejur, obiceiuri pe care mozaicii le-au ,,împrumutat” în timpul ,,robiei” de bună voie şi le practicau cînd veneau la templul din Ierusalim. Dacă le aminteşti de originea acestor practici cît şi de folosirea pentru tranşare a unui cuţit numai din cremene, te iau din scurt cu revelaţii, vedenii şi alte trăsnăi, făcînd pe nisnaiu şi pe pricepuţii în toate, ştiind şi ei că nu-i mai crede nimeni. Cînd ivriţii se duceau la templu pentru ispăşire, se rădeau pe cap, obicei păstrat pînă prin anii 1935 la mozaicii din Ardeal. Aceştia aveau frizerii speciale, unde, cu un brici anume se rădeau pe cap, după ce în prealabil meseriaşul îi dădeau cu pucioasă. Se pare că numai această duhoare îi plăcea lui Iahwe, care îşi făcea felul prin măruntaiele pămîntului. Ungerea cu pucioasă a tărtăcuţei ,,celor aleşi” respecta întocmai dorinţa Întunecimii Sale din Levitic unde spune de mai multe ori că lui îi plac numai duhorile de pîrjol total pentru că: ,,Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut lui Elohim’’. Iar cuţitaşul din cremene, ivriţii îl foloseau la tranşarea moţului bărbăţiei cum i-a spus Iahwe lui Avram în Facerea 17,10-12 ,,Acesta este legămîntul meu, pe care să-l păziţi între mine şi voi…tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur… La vîrsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească să fie tăiat împrejur…fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin.”

Clerul lui Ptah era cel mai influent din Egipt iar marele preot numit Sem avînd un rang înalt în rîndul teocraţiei egiptene, se ocupa în special cu deschiderea gurii şi ochilor mortului participînd la moartea ritualică a faraonului. Egiptenii credeau că vorbele deţin o putere creatoare şi chiar lumea a fost creată de Ptah prin ,,gîndul din inimă şi scos pe limbă” cum spune un mit.

Oul ca simbol al naşterii vieţii a avut la egipteni mai multe mituri iar Ptah ar fi modela oul pe roata olarului. Oul cosmic este înconjurat de raze. Unul din miturile Creaţiei spune că primul zeu s-a născut în cuibul unei păsări de baltă – un stîrc – într-un hăţiş de papură. Un asemenea lor sacru era în Zebaut, în apropiere de Buto în Deltă.

Egiptenii slujeau divinităţile pe cele mai ridicate înălţimi iar zeii lor se numeau ,,stăpînii munţilor”. În mitologia egipteană, ar fi existat doi mari munţi, la vest era muntele Manu – poate Meru de la noi – şi la est muntele Bakhau, ambii susţinînd bolta cerească. Emeşii, geţii şi filistenii se rugau divinităţilor de pe ,,înălţimi” sau din ,,munţi”, ca să aibă hoţii de unde fura şi hulitorii pe cine batjocori!

Bolta cerească în mitologia egiptenilor era împărţită în 36 de părţi fiecare fiind sub zodia unei stele sau constelaţii, numite de greci decani – cum apare în gnosticism. Decanii erau numiţi ca ,,cei 36 de zei ai cerului” şi fiecare guverna peste un ciclu de zece zile. Calendarul egiptean avea 360 de zile şi începea la 15 iunie odată cu apariţia stelei Sirius – Sothis la orizont. Prima lună din anul egiptean era luna lui Thot unde se ţinea o mare sărbătoare la data de 19 după Anul Nou şi se desfăşura în public un teatru ritualic ce reprezenta întîlnirea dintre Thot şi Maat.

Dau în continuare cîteva divinităţi din teologia egipteană care sînt dovezi lingvistice şi religioase vii peste timp, cu spaţiile din Ki-en-gi ŞI Carpaţi, care nu pot fi tăgăduite de nimeni.

Ach sau achu, entităţi divine, inferioare zeilor dar superioare oamenilor. În această oaste cerească erau incluşi şi cei drepţi, găsiţi vrednici sau ,,justificaţi” la judecata lui Osiris. În grupul de entităţi cereşti erau cuprinşi atît cei care făceau bine oamenilor şi îi păzeau de rele cît şi fiinţele întunericului care îi duceau în rătăcire şi ticăloşii pe pămînteni. Şi nu miroase deloc a teologie creştină în conţinutul acestor concepte, şi nici a mozaism pur sînge, ci numai a cult al crucii care se găseşte la fel în creştinismul arimin. Nimeni dintre cei care au scris despre religia egiptenilor nu a îndrăznit să folosească pentru aceste entităţi spiritual-energetice cuvîntul ,,îngeri” şi ,,draci” pentru cele adăpostite în întunecimi, să nu dea cu barda în Vechiul şi Noul Legămînt, dar şi celelalte făcături sataniste apărate de 1600 de ani cu ferocitate de un imund zid al minciunii, urii şi crimei. Acestor entităţi, egiptenii le aduceau jertfe ca şi zeilor aşa cum au făcut din totdeauna ariminii carpatini. În limba română avem cuvîntul achiu cu sensul de ţelină, planta fiind un simbol al fertilităţii zeului Min, adică al renaşterii vieţii prin moarte aşa cum se spune la papirusurile lor sfinte.

Akera/Acera era duhul pămîntului sau Mama Pămîntească din religia geţilor, avea ca simbol o fîşie de pământ la capăt cu un cap de leu iar la celălalt cu un cap de om. Uneori era simbolizată prin doi lei care stăteau cu spatele unul către celălalt. Aceşti lei erau ca nişte veghetori ai soarelui, unul la apus iar altul la răsărit urmărind mişcarea astrului pe bolta cerească. Se găseşte în aceeaşi formă fonetică şi semantică în teologia filistenilor. În emegi cuvîntul acera/a-şe-ra înseamnă invocaţie, rugăciune, chemare.

Amon, marele zeu al Tebei, apare relativ tîrziu în teologia egipteană, fiind amintit prima dată în timpul lui Antef l pe la 2150 î.e.n. numele lui însemnînd ,,cel ascuns.” Avea ca simbol berbecul cu coarnele în laterală aşa cum sînt oile din Carpaţii Meridionali. Un alt simbol al său era şarpele care se numea Kematef” ,,cel care şi-a desăvîrşit vremea”. Grecii l-au asimilat cu Zeus scriindu-l Amon sau Amen. dar el se numea în vechile scrieri egiptene Aman.

Amset era fiul lui Horus care cunoaşte cele patru puncte cardinale. În egipteană era scris Imşti. În limba română avem im care are sensul de pământ moale sau mocirlă iar pe tăbliţa 2 cuvîntul înseamnă ţinut locuit şi cuvîntul şti pe care românii ar trebui să-l ştie dacă mai au bun simţ.

Anditi, venerat în oraşul Busiris din deltă în vremuri preistorice unde şi-a avut lăcaşul de cult zeul păstor. Cuvîntul este un compus din vechea limbă pe care o vorbeau neamurile carpatine pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. An: Ziditorul + di: a da o poruncă, a spune + ti: viaţă, neam. Zeul avea ca simbol al sacrului un toiag iar în epoca istorică acesta a fost înlocuit prin cultul lui Osiris. Sîntu este prezentat pe tăbliţele de plumb ale geţilor tot ca un păstor bătrîn cu un toiag în mînă.

Apis, taurul ca simbol al fertilităţii, el devine mai tîrziu vestitorul lui Ptah care a creat lumea prin cuvînt şi gând iar sufletul acestuia a revenit pe pământ pentru a recrea o nouă viaţă. Taurul sacru era chezaş al fecundităţii pămîntului şi oamenilor, fiind figurat cu un disc solar între coarne şi un şarpe. În egipteană era scris hup iar cuvîntul în eme-gi înseamnă chiar taur. În limba română hop înseamnă a sări sau a aşeza; hopşă este o bucată de carne de vită iar hopăi sînt flăcări. Sensurile teologice ale lui Apis sînt foarte asemănătoare cu cele ale taurului solar – pe care nu ştim cum îl chema – din mitraism. Mai tîrziu a fost asimilat cu Ptah şi Osiris.

Apophis era şarpele uriaş care încerca să-l mănînce pe Ra cînd acesta traversa noaptea ţinuturile întunecate. Dar şi sufletele muritorilor sînt pîndite de acest şerpe- te uriaş, iar cei pe care păcatele îi îndoia, ajungeau în burta jivinei. Mai multe texte de ritual vorbesc de doborîrea lui Apophis care însă va renaşte a doua zi ca să stea iarăşi la vînătoare de suflete şi soare. Uneori şarpele este scris Apopis, poate ca o amintire neplăcută pe care egiptenii au trăit-o sub regii hicsoşi numiţi Apopi.

Astarte la egipteni avea şi rolul de al apăra pe faraon, fiind simbolizată ca o femeie ce poartă o coroană împodobită cu pene şi înarmată cu scut şi lance. În luptă era însoţită de Seth ca zeu al neamurilor străine supuse ce dădeau ascultare egiptenilor. Şi filistenii purtau o asemenea coroană din pene, podoabă pe care o are şi duhul protector Bes. Goliat cînd se lupta cu piticania Davind – cuvînt care în ebraică înseamnă comandant – era înarmat cu o suliţă şi un scut dar fără sabie.

Atum era divinitatea principală în Oraşul Heliopolis, fiind considerat o întruchipare a soarelui Ra, pe care l-a născut şi în care se regăseşte. În această nomă, apare clară ideea unui monoteism solar încă din secolul XVlll î.e.n. şi se continuă cu reforma lui Amenophis lV(1372-1354 î.e.n.). Mai era scris cu termenul Tum ce semnifică ,,haos” sau ,,totalitate” şi se aflat în Nun la fel ca toţi germenii nenu a lucrurilor şi fiinţelor, iar după moarte acestea se vor întoarce iarăşi în Nun. Textele sacre afirmă că tot ce există în lume, zei, oameni, animale, plante, pămînturi şi ape, materia şi spiritul universal, sînt toate emanaţia tit a Creatorului care a făcut lumea din gând şi vorbă. În limba română tit, înseamnă şoaptă iar titii, a şopti, a spune o taină. În papirusul din Leyden, zeul se autodefineşte prin expresia ,,eu sînt”, reprezintînd începutul şi sfîrşitul Creaţiei. Cînd mintea ivriţilor a început să o zbughească a patimă nebună şi s-au luat în mare iub cu Iahwe, dorind să ştie sub ce chemare să-l venereze, l-au întrebat ce nume are. El le-a răspuns că este suficient să-l invoce cu expresia ,,eu sînt”, că se ştie cine este andrinsantul. Prea străvezie este făcătura şi furăciunea! Atum mai purta epitetul de cioban fiind considerat păstorul tuturor fiinţelor de pe pământ iar faraonul la rîndul lui se considera un cioban al poporului său. Aceste legende duc la zeul rege Andeti care era considerat ca un cioban divin ce a zidit neamul egiptenilor. Şi textele trismegiste vorbesc despre Poimandres ca ,,păstorul lumii”, semnificaţie care este şi în limba română, dar nu cea ,,făcută” de Laurian şi ceata lui de lepre, ci limba neaoşă vorbită de măsurătorii timpurilor şi istoriilor uitate sau numai adumbrite puţin. Conducătorii emeşilor purtau această titulatură dovedind că şi cultura lor venea de undeva dintr-un neam de păstori transhumanţi şi nu unul nomad sau migrator.

Ba, a fost înţeles de vechii greci drept suflet şi scris bai, deşi el în teologia egipteană avea alt sens. În imperiul vechi, acest concept influenţat şi de tradiţiile populare, era un fel de imagine materială a divinităţilor cereşti mai mari sau mai mici, pentru a-i deosebi de oamenii obişnuiţi. Dar şi pe pământ aceste Ba puteau lua formele unor animale venerate de către oameni şi care reprezentau o întrupare a zeului în animalul respectiv pentru a aduce bunăstarea oamenilor. Ba putea fi şi un concept abstract reprezentînd părţi din actul creaţiei primare care se transformă şi se reîntoarce de unde s-a născut. Dacă la începuturile civilizaţiei egiptene, numai faraonul aveau un suflet ba, după mijlocul mileniului lll î.e.n. toţi muritorii aveau această formă subtilă de energie divină. În Textele sarcofagelor, găsim că Ba este emanaţia energetică a trupului celui răposat fiind o formă a sufletului care rămîne ataşată de corp după moarte. În emegi ba, are şi sensul de suflet, personificare, fiinţă.

Bastet era o zeiţă cu chip de leu fiind considerată mama ,,zeului-leu Miysis” cu privirea sălbatică şi stăpîna măcelurilor. În limba română cuvîntul başte înseamnă întăritură, sau metereze, adică zeul leu Miisys din Misia, dărima orice başte cînd se înfuria. Tare aş vrea şi eu ca neamul urgisit să se înfurie o leacă pe aceste lepre care ne-au făcut viaţa un iad şi sufletul un closet.

Bes, era un spirit protector care îi apăra de rău pe muritori iar pe femei le ajuta la naştere. Era reprezentat de un om gras, pe cap avînd o coroniţă de pene şi purtînd barba tunsă mai scurt. Era principala divinitate la Mammisi, partea clădirilor laterale din temple, unde în epoca tîrzie se sărbătorea în fiecare an misterul naşterii fiului divin, ca la ,,casa de naştere” din Dendera. Nu-ţi mai rămîne timp nici să te tîmpeşti cînd descoperi cîtă minciună au trebuit să înghită îndobitociţii goimi cap de lut. Ammianus Marcellinus(330-395) istoric ce a trăit ultima parte a vieţii la Roma scrie în Rex Getae la XlX: ,,Există un oraş Abydos situat la marginea de răsărit a Thebaidei. Aici, oracolul zeului local numit Bes, adorat de obicei prin străvechi ceremonii ale populaţiilor de pe acolo, dădea răspunsuri pentru viitor.” Poate găsim şi noi răspunsul cuvenit la sfîntul Bes, să nu ne mai lase de pripas la chinga tuturor liftelor cu nas subţire şi a lotrilor şi trădătorilor de neam şi ţară. Pentru că lepra, jegul şi tîlharul, ne-au adus pe cap amarul.

Babau era un demon din mitologia egipteană prezent la Judecata de Apoi a sufletelor iar unele texte spun că îl întruchipau chiar pe Seth. La emeşi Babau are acelaşi sens, cuvînt ce se găseşte identic în limba română.

Broasca era un simbol al apariţiei vieţii pe pământ şi îl găsim pe tăbliţa de plumb 1, pe care nemernicii spun că le-ar fi ,,lucrat” un geniu cam răulean, deşi există documente oficiale, dar ţinute deocamdată ascunse, care arată adevărata istorie a acestora. În perioada istoriei tîrzii, broasca este asimilată renaşterii care a fost luată în creştinismul timpuriu cu semnificaţia: ,,Eu sînt învierea”, apărînd şi pe tăbliţa de plumb 1.

Chepre este scarabeul ce se năştea din pământul umed fiind considerat divinitatea primordială iar mai tîrziu a fost asimilat lui Ra ca simbol al renaşterii. Limba română are cuvîntul chipru care înseamnă iarbă neagră.

Djed, era un stîlp cu patru crestături la partea superioară arătînd ca patru farfurii puse una peste alta. Nu se cunoaşte semnificaţia lui reală dar ştim că Ptah, cel care a creat lumea era numit ,,venerabilul ,,djed”. El a apărut odată cu civilizaţia egipteană şi se pare că simboliza stîlpul prin care cerul este unit cu pămîntul pentru veşnicia vieţii de pe pământ şi din ceruri.

Edjo a fost o zeiţă a oraşului Buto în Egiptul de jos din Deltă. Era protectoarea acestui regat în perioada preistorică fiind reprezentată sub forma unui şarpe Ureus. În egipteană era scrisă uaget care pe la noi se citeşte ua: minune + get: neamul zămislit de Creator. Tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste idei, dar care nu au loc de prostia şi îndobitocirea ce a cuprins ca o molimă drăcească, toată glia strămoşească.

Gheb este întruchiparea pămîntului iar textele sacre spun că trupul mortului intră în gheb. Un mit egiptean spune că din apele primordiale Nun s-a ridicat o movilă de pământ, – gheb – din care s-a lăţit şi s-a formar pămîntul. Sufletele celor morţi şi găsiţi drepţi se duc să se odihnească în Cîmpiile Earu de sub pământ în unele mituri sau de la marginea acestuia în altele. În română cuvîntul gheb are sensul de cocoaşă, movilă, mogîldeaţă.

Hathor, era vaca divină care întruchipa cerul, imagine foarte răspîndită în Deltă, ajuta femeile la naştere. Zeiţa avea legături cu vechile mituri carpatine pentru că în emegi cuvîntul Hathor(ha: numeros + thor: taur) înseamnă taurinele numeroase sau cîrdul/ciurda de vite. În templele închinate acestei zeiţe, în grajduri erau 7 vaci Hathor care trăiau în compania unui taur şi ele hotărau destinul fiecărui nou-născut din familiile regale egiptene. Hathor era stăpîna şi protectoarea ţărilor străine de unde primea daruri, fiind sigur şi veghetoarea filistenilor la care Thor era divinitatea supremă, asimilată de semiţi prin El. Zeiţa egipteană mai purta numele de Neb-ta-djeser ,,Doamna pămîntului sfînt”, fiind asimilată şi cu fenomenul renaşterii din moarte specific zeului lunii, Chonsu. În scrierile sale Plutarh spune despre lună că mai avea ca zeu pe Thor, identic cu cel canaanit numit şi Tora, ce a fost la îndemîna rîvnitorilor de revelaţii, elucubraţii şi alte mişelii drăceşti.

Heba era cîrja pe care o purta faraonul şi marii demnitari ca simbol al puterii cereşti sau pămînteşti. La noi cuvîntul habă înseamnă şezătoare iar hibă este cusur, necaz, grijă. Cuvintele arată într-un sens mai larg raporturile dintre conducător şi cei conduşi care se adunau laolaltă şi se supuneau unor reguli acceptate de toţi.

Isis, scrisă în egipteană Iaho, este principala divinitate feminină alături de Osiris cînd acest cult a ajuns să fie practicat în cele mai multe temple din Egipt. În perioada istorică timpurie Isis/Iaho nu aveau un cult separat fiind totdeauna soţia lui Osiris, dar în faza tîrzie, ea este percepută ca o divinitate a fertilităţii naturii, ogoarelor şi neamului omenesc. Ea nu a avut niciodată un animal totemic fiind prezentată în teologia egipteană prin chipul unei femei, de multe ori ţinînd pe Horus în braţe, o imagine asemănătoare apare şi la geţi pe tăbliţa 68. Ea l-a născut pe Horus prin frunte şi potrivit legendei lui Osiris, era adorată şi în oraşul fenician Biblos. Plutarh în scrierea De Iside et Osiride, o descrie pe Isis ca o divinitate a pămîntului, care, ca o femeie zămisleşte mereu viaţă. Ca simbol al fertilităţii este legată de lună fiind asimilată în unele centre de cult lui Hathor, iar de aici este însoţită de zeul Thor sau Thora, care prin lumină dă naştere vieţii. Egiptenii de rînd o considerau pe Isis o divinitate solară asemănătoare lui Ra. În epoca elenistică Isis devine soţia lui Serapis, cultul grecizat al lui Osiris, şi astfel este concepută ca zeiţă a întregii lumi, stăpînind peste toate popoarele lumii. Cultul ei avea, de altfel ca orice divinitate principală, o scriere sacră folosită în slujbele religioase şi mistere numită în egipteană Thora şi Isis în greacă.

Ivriţii au practicat mult timp cultul lui Iahu, iar cînd i-a apucat sminteala revelaţiilor, emanaţiilor şi conspiraţiilor în a doua parte a secolului lll î.e.n. au schimbat numele blîndei stăpîne Iaho, în jupînul Iahwe, fioros, sîngeros şi gelos nevoie mare, păstrînd şi numele scrierilor lor blestemate după obîrşia egipteană sau poate filisteană.

Işed este pomul vieţii pe frunzele căruia Toth şi zeiţa Seshant scriau destinele muritorilor şi ale faraonului, adică ale tuturor celor ieşiţi din duhul creaţiei şi întrupaţi pe pământ pentru naştere şi renaştere în veşnicie, prin moartea pămîntească.

Iht unul din fiii lui Horus, avea la gît un colier numit menit. Poate că tînărul chiar era menit să ne ajute pe noi să ne dezmeticim din mîlul şi otrava ignoranţei.

Jun a fost un simbol al lunii iar mai tîrziu al lui Oisris ca simbol al renaşterii. La noi orice jun este chiar renaşterea neamului din care vine.

Ka, este o expresie pentru forţa de zămislire şi de păstrare a vieţii dar nu structura materială a corpului ci doar cea spirituală, un fel de energie divină care însoţeşte corpul. Ei îl reprezentau ca pe o dublură a corpului. Cînd corpul moare, ka se desprinde şi se întoarce la obîrşia lui divină, avînd sensul şi de taur divin al luminii, spre deosebire de ba, care rămîne pe pământ legat de corpul material al omului. Egiptenii considerau lumina ca simbol al adevărului, al purităţii şi binelui care putea să distrugă toate forţele întunericului iar în noaptea de anul noul, în toate templele se aprindeau lumini, în faţa statuilor zeilor existînd un fel de caldele veşnice după cum spune Plutarh.

Kuk era zeul întunericului, fiind forma de început ce s-a desprins din haosul primordial. În emegi cuvîntul kuk, are sensul de întuneric sau negru. În religia geţilor, dar şi a egiptenilor, cei cu fapte rele în viaţa pămîntească erau condamnaţi să trăiască în lumea întunericului veşnic. Ivriţii, cu minte puţină şi mînă lungă, cînd şi-au dat ei drumul la meşteşugul hoţiei, au luat de la egipteni şi această zicere, numai că neştiind de existenţa unei lumi a luminii, şi-au tras în Tora un loc, sheol unde se duc sufletele dar într-o întunecime absolută. Sau poate că, simţindu-se cu musca pe turban, au lăsat-o mai moale că şi aşa inspiraţiile lor erau prea oacheşe. Ori, cel care le-a scris trăsnăile din scrisorelele revelate era un tîmpit sadea sau un egiptean din ceata terapeuţilor de soi şi cu premeditare, le-a băgat pe gît asemenea porcării. Ei recunosc sincer că erau poporul condamnat la întuneric pentru totdeauna datorită duşmăniei veşnice faţă de neamul omenesc

Maat, reprezenta conceputul tuturor legităţilor divine care stau la baza existenţei pămînteşti şi cereşti, ea întruchipează dreptatea, adevărul şi ordinea divină în teozofia egipteană. Judecătorii treceau drept preoţii lui Maat. La judecarea celor morţi, inima decedatului era cîntărită pe cîntarul dreptăţii în comparaţie cu pana lui Maat – simbolul adevărului. Maat, adevăr şi dreptate, este starea dreaptă şi echilibrată a naturii şi a societăţii aşa cum a fost realizată de creator. În coptă Me înseamnă adevăr şi dreptate, iar cuvîntul se găseşte în emegi cu aceeaşi fonetică şi semantică. Prin ,,legile zeului-soare” egiptenii înţelegeau însăşi substanţa conceptului de Maat Adevăr şi Dreptate, iar Eno a fost chemat la ceruri de către Sîntu pentru a primi asemenea Legi ale Adevărului şi Dreptăţii, foarte trebuincioase neamului omenesc. Pentru ei era ceva firesc să fii Om, pentru mulţi dintre noi este firesc să fii secătură!

Menir, era un taur negru divinizat la Heliopolis iar Manethon spune că acest cult a fost introdus de regele Kakhoos din dinastia ll. În limba română menitor este un povestitor.

Min, scris de egipteni Minu – nume la români şi sfîntul Mina în calendarul creştinilor ortodocşi – divinitate care în epoca timpurie era venerat ca un fetiş de forma unei săgeţi cu cîrlig şi a unei cruci ,,latine” cu vîrful de sus înclinat puţin spre stînga, era considerat un simbol al fertilităţii şi al vieţii veşnice. Din atributele simbolice mai fac parte un strat de lăptuci sau ţelină, o colibă rotundă, în faţa căreia într-un băţ e înfipt un corn de vită şi un mic naos pe care se află un evantai. care pare a fi format din frunze. Coliba rotundă şi naosul reprezintă probabil un vechi altar a lui Min. Pe tăbliţa de plumb 18 se văd o parte din simbolurile acestei divinităţi, cortul rotund, săgeata cu cîrlig şi capul de taur. Principala lui sărbătoare era ,,sărbătoarea treptei” cînd faraonul aducea primul snop de spice tăiat chiar de el din noua recoltă de grîu. La procesiunea zeului Min se aducea un taur alb care-l reprezenta pe zeu. Min era o divinitate foarte importantă în tot arealul din Asia Mică, iar vechile scrieri egiptene spun că el era sărbătorit cu mare cinste în ţara Punt, adică Pont, teritoriul de pe coasta sudică a Mării Negre, unde timpul a aşezat regatele Bitiniei şi mai tîrziu Pont, locuite de traci.

Neith, vechea divinitate a oraşului Sais venerată din timpurile preistorice, avea ca simbol un scut, peste care sînt aşezate în X două săgeţi cu vîrfurile în cîrlig cum erau săgeţile sciţilor şi geţilor. Pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, se vede pe scuturile strămoşilor noştri semnul sub formă de X. Ea purta pe cap coroana Egiptului de jos. I se atribuie următoarea inscripţie care a legat minţile tuturor: ,,Sînt ceea ce este, ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Nimeni n-a ridicat vălul ce mă acoperă.” În limba română, neios înseamnă acoperit de zăpadă. La egipteni numele zeilor era secret, nărav pe care l-au luat şi ivriţii cînd l-au scos înveşmîntat în nou pe Iahu, adică Isis şi i-au zis Iahwe.

Nepre/Nepere, personificarea bobului de grîu asimilat lui Osiris, care moare prin încolţire şi renaşte prin fir şi spic, ca să ajungă din nou bob. În limba română cuvîntul nepiere înseamnă cel ce nu moare. Şaul/Pavel, în scrierile lui furăcioase, preia acest sens metaforic al bobului de grîu, iar românii ortodocşi care se ţin urmaşii vrednicului neam ales al geţilor, aduc la biserică, drept prinos de recunoştinţă şi jertfă, coliva, făcută în vremurile mai vechi din grîu fiert şi miere! Iahwe primeşte ca ,,jertfă frumos mirositoare”, trupurile arse pe altare ale unor animale sau trupuri de oameni arse în braţele lui Moloh, care era perceput ca un fel de substitut material al înfiorătorului stăpîn al mozaicilor.

Nun¸ este materia primordială şi prima materializare a existenţei. El este haosul dinaintea Creaţiei, apoi marea care poartă pămîntul, era considerat cel mai bătrîn zeu fiind denumit ,,bătrînul” sau „părintele zeilor”. La noi prin nun înţelegem starostele sau persoana care conduce toată pregătirea la o nuntă dar şi naşul celor care se căsătoresc, adică un fel de conducător simbolic al renaşterii vieţii prin căsătorie.

Nut/Not, este personificarea boltei cereşti fiind fiica lui Gheb şi a zeiţei Şu a aerului. Româna păstrează pentru cuvîntul nota, sensul de a naviga, cam aşa cum naviga ziua soarele cu barca lui pe cer. La Heliopolis, era venerată o piatră sacră – benben – fiind considerată prima formă de revelare a zeului primordial Atum-Chepre. În sanctuarele soarelui din timpul dinastiei V-a, acestea aveau amplasate în curte cîte un obelisc iar în Regatul Nou erau amplasate în perechi fiind puse în relaţie directă cu soarele şi luna. O altă interpretare certă este că aceşti doi stîlpi apărau lăcaşul de cult de rele şi reprezentau pe Isis şi Nephtiys care îl ridicau pe Ra să strălucească la orizont. Ivriţii şi-au pus şi ei în Tora, două ciudăţenii pe care le consultau – Urim şi Tumim – dar i-au făcut şi stîlpi la intrarea templului din Ierusalim să aibă în ce să-şi sprijine minciunile. Atum mai era numit şi Tum iar Tumim cu sensul de nemărginire, sau Ziditorul lumii este un plural ebraic. Urim este un plural de la Ur care înseamnă acoperiş, locuinţă, intrare + im care este plural.

Ochiul lui Horus luptă împotriva duşmanilor luminii cerului, fiind de foc el reprezentînd de fapt luna cu creşterile şi descreşterile ei. Ochiul lui Ra era considerat prima formă de lumină cerească fiind reprezentat de multe ori ca un şoim plutind în zbor. Acest ochi este reprodus cu modificarea poziţiei, pe fruntea coifului de aur descoperit la Coţofeneşti. Fiii lui Horus sînt legaţi de cele patru puncte cardinale; Imset cu înfăţişare umană – la sud, Hapi cu cap de maimuţă la nord, Duamutef cu cap de şacal la est, Kebechsenef cu cap de şoim la vest. Ezechiel ne trage o revelaţie la 1,10 unde spune că i-a văzut pe cei patru heruvimi care stăpînesc cele patru puncte cardinale, unul avea faţă de om, unul chip de pasăre, unul o faţă de vultur iar ultimul avea chip de leu. În Regatul Nou cerul era identificat cu zeiţa Şu iar fiul ei, Inmutef avea epitetul de ,,stîlpul mamei sale”. Potrivit textului piramidelor nr 389, cerul este sprijinit de stîlpul djed.

Osiris, a fost ucis în al 28 an de domnie, de către fratele său Seth care era zeul ţărilor străine şi trebuia să-i oprească pe curioşi să-şi bage nasul pe valea Nilului. Pentru conspiraţie s-a asociat cu alţi 72 de conjuraţi şi printr-un vicleşug îl taie în 14 bucăţi, pus într-un chivot şi aruncat în Nil care l-a dus pînă la ţărmurii oraşul fenician Biblos unde a fost aruncat pe mal. Peste el a crescut un copac uriaş care a cuprins tot sicriul, iar trunchiul acestui copac a fost tăiat şi făcut stîlp în palatul regelui din Biblos. Isis află şi vine la curtea acestui rege cu gîndul să scoată sicriul din stîlpul palatului şi ajunge slujnică la soţia regelui dar nu-i spune cine este. Datorită unei întîmplări tragice pentru rege, Isis îşi arată identitatea şi primeşte stîlpul cu sicriul lui Osiris, îl scoate din trunchi iar o parte din lemn este dat regelui pentru a fi păstrat în templul construit special pentru Isis, numit şi Iaho şi cinstit de fenicieni pînă în epoca romană. Cu sicriul scos din lemn se întoarce în Egipt şi de atunci este venerat ca cel mai bun zeu al lor. Una din semnificaţiile stîlpului djed era aceea de coloană vertebrală a lui Osiris. Regele Mineptah(1236-1223 î.e.n.) a terminat templul subteran început de predecesorii săi, unde era adăpostit capul lui Oisiris şi se oficiau misterele acestui zeu. Cultul lui Mitra se desfăşura şi el în peşteri sau amenajări subterane care să imite peştera naturală. La Heliopolis djed, era numit şi ,,lemnul sfînt” amintind de copacul ce a cuprins sicriul lui Osiris la ţărmul oraşului Biblos.

Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoţit de Thot ca vizitiu şi de Maat. La Heliopolis(Annu), regele Usertsen l a ridicat un sanctuar închinîndu-l lui Ra în cele două forma, Horus şi Temu.

Reshef, divinitate care se găseşte şi la fraţii lor filisteni unde se numea Resef – răget – fiind cunoscută ca un zeu al războiului.

Sahmet, cea puternică era o zeiţă a războiului. În limba română cuvîntul sagne are sensul de rană, cicatrice, necaz, ceartă.

Tet este un semn asemănător cu crucea vieţii şi simboliza în Regatul Nou sîngele lui Isis. Semnificaţia veche nu se cunoaşte dar el se găseşte mereu împreună cu stîlpul djed din care a renăscut viaţa. La noi tete înseamnă strămoş, om bătrîn, unghi.

Sai, personificarea preştiinţei divine şi împreună cu Huh, este expresia creaţiei divine prin gîndire şi cuvînt. În română sai este o plută mare formată din mai multe plute mici.

Seshat, zeiţă a scrisului numită ,,cea care stă înaintea cărţilor”. Această îndeletnicire se făcea de obicei la temple fiind executată de meseriaşi numiţi scribi. În română sesă era adunarea sătenilor sau şezătoarea.

Seth, adus de hicsoşi era principala divinitate a lor şi a avut acest statul mult timp, unii faraoni din dinastia XlX şi XX luîndu-şi numele după el. Mai era numit zeu al ţărilor străine pentru că el trebuia să aibă grijă ca nimeni să nu dea năvală în Egipt. Mai era scris Seta ca zeu al ţinuturilor nisipoase, la români seta înseamnă a înseta şi cu acelaşi sens se mai scria sethos, ca stăpîn al deşerturilor iar în limba română setos înseamnă cel care este însetat.

După invazia cuşiţilor şi mai ales după cea a asirienilor, Seth a început să decadă puternic iar în epoca tîrzie şi elenistică, Seth devine un zeu al răului, care ajută duşmanii egiptenilor fiind identificat cu Satana. Supărîndu-se pe tot neamul omenesc şi dorind o răzbunare veşnică a lor împotriva tuturor, ivriţii i-au luat toate răutăţile lui Seth, le-au pus în tolba lui Iaho şi astfel a ieşit Iahwe cel crunt.

Socaris era o divinitate venerată la marginea deşertului, în apropierea cimitirului morţilor. La sărbătoarea lui, într-o barcă fixată pe tălpici era o piatră care era trasă peste cîmpuri însoţită de oameni cu cununi de ceapă în jurul gîtului fiind legat la început de cultul pământului şi al fertilitate. În română cuvîntul socac înseamnă uliţă, sau ulicioară.

Şaue, zeul destinului, numit ,,ceea ce este decis” era adorat în Hipselis din Egiptul de sus. Îi însoţea pe morţi în lumea veşniciei iar acolo prin micile statuete, muncea în locul decedatului cu spor şi drag. Pe drumul către Amenti, trebuia să fie atent ca şarpele Apophis că nu halească sufletul mortului. Cum am arătat mai sus, Şaue este şi Marele Zeu Bătrîn, care avea rolul de bunicul bunicilor din ţinutul Amenti. Şaue, după ce a fost dus din baştina lui carpatină şi a călăuzit către ţinutul fericirii mulţimi de generaţii de arimini, a obosit şi el, ca orice fire văzută sau nevăzută, s-a cam blegit şi ramolit, şi, fiind cu bun simţ, a lăsat frîiele celor sfinte şi curate unor duhuri mai tinere şi mai tari în fire. În română cuvîntul şeu este un strigăt cu care se alungă găinile.

Şed, deşi în teologie nu avea nici o importanţă, era o divinitate respectată în popor, numele lui însemnînd ,,salvatorul sau vrăjitorul” El ucidea animalele rele care aduceau pagubă omului. În română cuvîntul şedă înseamnă supraveghere, protecţie.

Thot era zeul lunii şi al înţelepciunii, îl însoţea pe Ra în drumul lui pe cer şi sub pământ, patrona ceremoniile şi misterele egiptenilor, fiind cel care a adus de două ori cunoaşterea şi înţelepciunea pentru poporul pe malurile Nilului. În limba română tot înseamnă necuprins, nemărginit.

Vălul Sa era atributul figurilor Bes şi avea o protecţie magică asupra femeilor la naştere. Ca formă este un fel de omega cu deschiderea mai mare jos şi mai teşită. Pe tăbliţa de la Romula, femeia care ţine caii de dîrlogi, poartă o broboadă cum este descris acest văl.

Să caut acum şi alte dovezi a originii carpatine pentru neamul egiptenilor.

În Facerea 10,6 se spune că printre fiii lui Ham sînt Miţraim/Egipt şi Canaan. Adică prin secolele lV-lll î.e.n. cînd şi-au ticluit scrisorelele revelate, ivriţii ştiau că neamul filistenilor/canaaniţilor sînt de acelaşi sînge cu egiptenii. Dar povestea începe la paragraful 5 unde spune că Seth este fiul lui Adam şi din el vine neamul lui Enoh care l-a avut ca fiu pe Metusala/Matusalem, aşa cum se găseşte scris şi în Cartea lui Eno din scrierea geţilor, lucrare ce era mai veche decît Tora cu cîteva mii de ani cum recunosc chiar ei, pentru că au copiat prin ,,revelaţii” o mulţime de informaţii şi citate din textul geţilor. În religia egiptenilor Seth era divinitatea neamurilor străine care trebuia să le ţină cuminţi să nu vină în ospeţie peste ţinuturile de pe malurile Nilului.

În mitologia egipteană transmisă nouă prin Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, scriere terminată între anii 50 – 30 î.e.n. în Cartea l,XVlll autorul afirmă următoarele: ,,Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis şi Macedon, bărbaţi însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Este prima şi singura sursă antică unde egiptenii spun direct că se înrudesc cu neamurile arimine iar Madedonia pe care ei o cunoşteau din vechimea secolelor XlV-Xll î.e.n. datorită vizitelor în Egipt ale lui Olen şi Orfeu, ar fi o ţară descălecată de Osiris, pentru că cele două popoare aveau cultele şi limbile asemănătoare sau indetice. Dar pielea de lup era specifică şi unei categorii de preoţi geţi aşa cum ne arată tăbliţa 9. Şi continuă isprăvile zeului rege Osiris în Cartea l,XX astfel: ,,Osiris a mai străbătut şi ţările altor popoare din Asia şi, trecînd Helespontul, a ajuns în Europa. În Tracia el a ucis pe regele Licurg – regele barbarilor din părţile acelea, fiindcă îndrăznise să i se împotrivească şi lăsă în urma-i pe Maron, care acum era un bătrîn, dîndu-i în grijă cultura plantelor aduse de el pe pămîntul trac. Iar pe fiul său Macedon, Osiris l-a făcut rege al ţării care de atunci i se spune Macedonia…Pe scurt, Osiris a străbătut întreg pămîntul locuit şi făcu să propăşească viaţa oamenilor, răspîndind cultura unor plante foarte uşor de cultivat.” Să spun şi eu tot pe scurt că aceste informaţii venite din mitul egiptean sînt uluitoare pentru istoria noastră veche, buimăcită şi falsificată de nu ştii de unde să o iei şi unde să o pui! Adică tracii şi macedonenii, precum şi toate celelalte urdii arimine din jurul lor răspîndite pînă în Peloponez, pe care grecii îi numeau pelasgi, şi pînă în nordul friguros cu geţii şi hiperboreeni, se trag dintr-o singură rădăcină, care spun egiptenii că ar fi odrăslit fain pe malurile Nilului. Povestea este dezvoltată mai departe tot după zicerile preoţilor egipteni în Cartea l,XXVlll: ,,Egiptenii spun că, după întîmplările mai sus amintite, ar fi pornit din Egipt foarte multe colonii, ducîndu-le prin toate ţinuturile locuite. Belos, despre care legenda spune că era feciorul lui Poseidon şi al Libyei, ar fi dus colonişti pînă în Babilon. Statornicindu-se pe malurile Eufratului, el a instituit acolo, zice-se, preoţi care, aidoma celor din Egipt, erau scutiţi de plata oricărei dări şi de orice sarcină obştească. Babilonienii îi numesc caldei, şi aceştia se îndeletnicesc cu cercetarea astrelor, făcînd acelaşi lucru pe care-l fac preoţii din Egipt, adică cercetînd natura ori ocupîndu-se de astre. Mai spun egiptenii că şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducînd cu sine o colonie pe care a statornicit-o în Elada. A fost Argosul –zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Şi neamul colchilor din Pont şi iudeii(trebuia tradus filistenii) – între Arabia şi Siria – sînt tot urmaşii unor colonii veniţi din Egipt.” Istoricii turbă cînd citesc aşa ceva şi spun că informaţiile sînt o aiureală şi nimic mai mult. Iar minciunile şi făcăturile lor sînt adevăruri care trebuie înghiţite fără cîrtire. Mitul în sîmburele lui păstrează o istorie uitată, sau falsificată după secolul XX ca să nu se ştie niciodată adevărul despre neamurile arimine şi răzleţirile lui prin lumea largă. Eu am dovedit cu peste 10000 – zece mii – de cuvinte, informaţiile transmise de Diodor şi chiar dacă nu le vine bine mincinoşilor, noi românii, trebuie să ne batem cu ei pentru aceste adevăruri. Migraţiile din Carpaţi către Ki-en-gi şi Nil, în mileniile lV î.e.n. către India cu neamul aryas şi Japonia prin ainu, sînt adevăruri care nu vor mai putea fi ascunse mult timp. Mai sînt migraţiile către Italia, Iberia şi insulele britanice despre care istoria încă nu vrea să spună nimic. Egiptenii ştiau chiar prin secolul l î.e.n. că au limba şi cultele asemănătoare cu vechile populaţii din Caldeea, cu pelasgii, tracii, macedonenii şi toate celelalte neamuri arimine care se înşirau pînă la Istru. Dar şi neamul colchilor din Pont – Marea Neagră – era tot de o viţă cu ei. Colchii sînt cei amintiţi în Odiseea care erau la nord de Istru dar pe malurile Pontului şi nu cei din Caucaz care sînt amintiţi mai tîrziu de mitologiile scornitoare ale grecilor care le crescute un mare colţan împotriva geţilor iar din cauza lui nu vedeau lumea din jur decît… greacă

În amintirea vremurilor pierdute în istorie autorul aminteşte de campania militară a regelui egiptean Sesostris l care pe la începutul mileniului ll î.e.n. a pornit mare război împotriva Indiei, apoi a stropşit Asia Mică venind pînă la Tanais/Don cu mulţime de norod şi armii nenumărate, şi, trecînd fluviul către soare apune care era hotar între Asia şi Europa, a lăsat pe lîngă lacul Meotic – Marea de Azov care este partea estică a Mării Negre despărţite de peninsula Crimeea – ceva din urdiile lui, iar din acestea s-a născut neamul colchilor. Rostogolindu-se uraganul către Istru peste neamul geţilor şi curgînd în furia lui tot către sud, i s-a cam înfundat rău în Tracia şi de aici a plecat acasă plin de pradă ca un bărzăun gheboşat de atîta nectar adunat cu sabia cum spune Diodor în Biblioteca istorică, Cartea l,LV. Asta înseamnă sigur că a trecut prin toriştea geţilor, şi cred că şi-a înfundat rău oştirea printre săgeţilor fioroşilor arimini ce i-au împins cu armele către sud, ajutîndu-i să o ia la tălpăşiţa mai repede către Egipt. Poate că urdiile hicsoşilor nord-istreni tot întrebînd din neam în neam de pir-o Sesostris l care le venise în ospeţie înainte cu ceva vreme, ajungînd ei şi în Egipt cam după 200 de ani, i-au întors vizita, fiind doritori să-i dea bineţe.

Informaţiile lui Diodor sînt contrazise în parte de contemporanul său Trogus Pompeius care spune în Istorii filipice că geţii în frunte cu regele lor Tanaus, ar fi năvălit în Egipt peste regele Vesosis şi rău l-au scărmănat. Ambii autori confirmă că pe la începutul mileniului ll î.e.n. neamul vînos al geţilor şi rubedeniile lor la fel de vînjoase, s-ar fi încîlcit rău de amorul morţii iar acest eveniment în ambele variante, trebuie reţinut pentru istoria noastră foarte veche pentru că este răbojul timpului de istorie a neamului arimin.

Dacă ivriţii i-au făcut fraţi pe egipteni şi filisteni, informaţii luate de la preoţii de pe valea Nilului, aceştia spuneau că sînt fraţi şi cu caldeii/sumerienii sau vechii emeşi, cu pelasgii şi toate celelalte neamuri arimine de la nord de Istru şi din jurul Pontului.

Iar aceste adevăruri noi le descoperim după 2500 de ani, şi stăm uluiţi cu mintea crăcănată ca o curcă beată!

Alte izvoare din antichitate ne oferă informaţii la fel de importante dar uitate sau neînţelese de trecerea timpului ori răutăţile oamenilor.

Încă din secolul lV î.e.n. grecii îi desemnau pe zeul egiptean Tehuti, Thoth cu numele de Hermes Mercurius, divinitate ce apare în religia acestora din imperiul vechi, adică mijlocul mileniului lll î.e.n. Se credea că el se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era şi stăpîn al migratorilor veniţi din est care se buluceau din ,,curiozitate” peste egiptenii neiubitori de asemenea vizite şi Stăpîn al Ţărilor Străine. Legenda spune că primul Thoth a dat egiptenilor toate ştiinţele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Aceste informaţii au apărut devreme în cultura egipteană pentru că avem mărturia lui Philon din Byblos(64-141) ce a scris Istorii feniciene şi el ne spune că s-a folosit de informaţii venite de la Sanchuniathon, preot fenician şi mare învăţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi informaţii culese de alţii. Scrie el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehuti, şi pasajul ne lămureşte astfel: „..,El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceaţă întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau ne-mărginite şi multe veacuri au rămas fără margini. Dar atunci cînd acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – Mîl sau Fermentaţie. Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, naşte-rea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieţi lipsite de simţire iar din acestea s-au ivit după aceea Vieţile ce aveau inteligenţă. Ultimele au fost numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Şi acestea au fost alcătuite în chip de ou, şi au strălucit precum Mot, Soarele şi Luna, Stelele şi Sferele planetelor.

Iar cînd acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produc ceţurile şi norii mării şi al pămîntului şi revărsări şi şuvoaie mari de ape din firmament. Chiar şi după ce au fost separate încă erau purtate din locurile lor cuvenite de către căldura soarelui, iar toate se întîlneau din nou în negură unul cu celălalt şi ce ciocneau laolaltă, în mijlocul tunetului şi trăsnetului; iar la spargerea tunetelor Vieţile Raţionale pomenite mai înainte vegheau în timp ce pe pământ şi pe mare bărbaţii şi femeile au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimîntat”. Autorul ne spune că aceste informaţii le-a luat din Cosmogonia lui Taaut şi din comentariile acestuia, descoperite şi înţelese de inteligenţa lui, însă mare parte din ideile atribuite lui Thot sau preotului fenician se găsesc şi în scrierile lui Ehoh şi în mitologia noastră populară. Aceste personaj fabulos care a ocupat un loc atît de important în religia egiptenilor s-ar putea să fi fost chiar un băştinaş plin ochi de înţelepciune care a trudit cu mare sîrg să-şi lumineze neamul şi chiar toate neamurile pămîntului sau Thot a venit în lumea egiptenilor din altă cultură şi le-a dat acestora taina cunoaşterii în multe domenii. La eleni, Hermes a avut acelaşi rol dar el, a fost preluat de la geţii nord-istreni unde se chema Sarmis. Ne spune Philon mai departe în scrierea sa: ,,Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Textul care sigur păstrează informaţii foarte vechi în conţinutul său, spune că Thot – Taaut a mers în ţinuturile dinspre miazăzi pe care le-a primit ca regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea din nord adică dinspre miazănoapte. Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt spuneau că au purces spre apus şi nu miazăzi. Iar acest nord îl putem identifica lesne cu ţinuturile mioritice pentru că el precizează originea acestor informaţii consemnate pentru prima dată de către cei şapte cabiri, fiii lui Sedek, chiar după porunca lui Taaut şi mai tîrziu de către Asclepios. După tradiţiile religioase egiptene oraşul Wnt – oraşul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot şi principalul centru de cult. Grecii au numit acest oraş Hermopolis adică oraşul lui Hermes cum l-au rebotezat şi pe Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar şi de baştină. Şi vechilor tradiţii semite spun că fiii lui Sedek – Melchisedec – erau kabirii scris KBR. În textele atribuite lui Eno apare Melchisedec drept fiul lui Nir, mare preot al urmaşilor poporului din Carpaţi care a primit Legea Sfîntă adusă de cel ce a fost luat la ceruri de Sîntu. Mitul a fost preluat şi de ticluitorii Torei şi se găseşte la Geneza 14,18 unde se spune că Avram după ce i-a învins pe nişte împăraţi de coada oii, i-a ieşit în cale: ,,Melchisedec împăratul Salemului a adus pîine şi vin, el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melchisedec a binecuvîntat pe Avram şi a zis: <>”. Vedem în aceste informaţii că binecuvîntarea cu pîine şi vin specifică religiei geţilor, era practicată şi de Melchisedec, deci şi el făcea parte din cultul cabirilor adică era din acelaşi neam cu toţi canaaniţii pripăşiţi prin acele locuri arse de soare şi mai tîrziu de venin satanist. Şi pentru a nu striga cineva că lenea s-a înstăpînit pe minte, am să mai aduc un argument de la egipteni. În timpul lui Ramses ll, în secolul Xlll î.e.n. Canaanul era sub suzeranitatea acestui faraon. Pe una din frescele rămase de la el se vede un grup de canaaniţi în frunte cu un personaj îmbrăcat cu un fel de gaci şi înfăşurat în sus cu o pînză care se termină într-un fel de bluză cu mîneci lungi. Barba îi este tunsă scurt, pletele sînt tăiate la nivelul gîtului fiind prinse într-o bentiţă cu un obiect mic, rotund aşezat pe frunte. Imaginea este foarte asemănătoare cu cea a lui Sîntu de pe tăbliţele de plumb sau din biserica de la Şimca Veche, dar şi cu cele ale lui Zamolxe sau Ili care au fost mari preoţi ai geţilor. Cetatea Salem este oraşul Ierusalim pentru că noi cunoaştem denumirea oraşului din perioada tîrzie şi nu cînd Avram a venit în Canaan. Este un cuvînt compus din eru cu sensul de district, a conduce şi salem/silim cu sensul de sănătate, linişte. Pe un medalion turnat cu ocazia morţii împăratului roman Commodus în anul 192 şi care era adept al religiei geţilor, Mitra apare ca divinitate supremă şi este numit în text cu apelativul cabiru ca să ştie şi cei cu mintea slută. Cetatea Salem este unul din mici- le centre de putere ale geţilor din Canaan alături de cele din Gaza. Dar numele cabir este aminti şi în testele emeş/sumeriene – GBR – care spun că această divinitate se ducea în Rai şi privea cum Ninhursag – Doamna munţilor înalţi lucra de zor la zămislirea neamului omenesc. Vechii greci aveau numai cuvinte de laudă despre cabiri şi ne-au transmis mai multe legende despre ei.

Amintirea acestor vremuri de mult uitate, o găsim şi la Isaia care îi pomeneşte pe cabiri dar sub forma canaaniţi – ca locuitori ai Canaanului – la ,,19,18 În vremea aceea vor fi cinci cetăţi în ţara Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, şi vor jura pe Domnul oştirilor: una din ele se va numi cetatea soarelui.” Şi el cunoştea o realitate istorică învăluită în negura timpului pe care istoricii cu istoriile lor plăsmuite le-au îngropat în uitare. Domnul oştirilor cereşti era Ziditorul cerului şi pămîntului cum zice Melchisedec sau Sîntu şi oastea lui de îngeri cum s-a scris acest adevăr pe tăbliţele de plumb. Papirusurile egiptene spun că în partea de sud a Deltei Nilului, acolo unde fluviul se ramifică formînd acel tărîm al fertilităţii, exista oraşul Matanii. În limba români verbul a face mătănii are sensul de a se în-china, iar grecii au botezat acest oraş cu numele de Heliopolis, adică oraşul soare-lui unul din centrele de cult ale lui Thoth aşa cum l-a amintit şi Isaia în textul arătat mai sus. Ne mai spune el la ,,19,19 Tot în vremea aceea va fi pentru Domnul oştirilor un altar în ţara Egiptului, şi la hotar va fi un stîlp de aducere aminte pentru Domnul”. Acele pietre alungite, aşa cum s-a descoperit una chiar în apropierea peş-terii de la Polovragi erau un simbol al fertilităţii pămîntene şi a neamului omenesc iar ivritul se referă poate la stîlpii djed ca simbol al fertilităţii

A doua migraţiune din regiunea Carpaţilor şi a Pontului în Egipt a avut loc în secolul XVlll î.e.n. Hicsoşii din cronicile egiptene sînt neamurile arimine de la nodul Istrului – geţii şi sciţii care au întreprins această mare năvălire în ţara lui Ra şi au ţinut-o sub control mai bine de 150 de ani. Iar dovezile arheologice ne ajută să arătăm aceste legături ce au existat între strămoşii geţilor şi vechii egipteni. Cel mai vechi argument arheologic este altarul preistoric de la Parţa cu capul de taur şi femeia cu voal pe faţă, ceva asemănător descoperindu-se şi în primele forme de cultură ale Egiptului în situl de la Merimde. În anul 1991 s-a descoperit în localitatea Nebra din sud-estul Germaniei un disc din bronz iar specialiştii spun că ar fi din jurul anilor 1400 î.e.n. Pe acest disc sînt aplicate din aur soarele, luna şi mai multe stele dintre care au fost identificate Pleiadele. Sub soare este barca solară pe care specialiştii presupun că are origine în mitologia egipteană. Este prima reprezentare a cerului dar şi un simbol religios din metal găsit în Europa cu asemenea vechile. Poziţia coarnelor lunii indică geografic locul unde a fost găsit discul ceea ce duce la concluzia că cei care au făurit acest obiect aveau cunoştinţe ample despre astronomie, fiind folosit atît în cult cît şi în cercetări astronomice. Şi în mitologia noastră există o asemenea zicere a plimbărilor soarelui făcute pe cer cu ajutorul unei bărci divine. Descoperirile arheologice din ţara noastră atestă barca solară de la începutul mileniului lV î.e.n. iar cele din religiile egipteană şi emeş, sunt foarte asemănătoare. La cîteva zeci de kilometri de acest lor, era în secolele l î.e.n. pînă la sfîrşitul secolului lV al erei noastre, marele centru al cultului mitraic de la Carnuntum pe Istru, azi oraşul Petronell în nord-estul Austriei. Dacă mioriticii arimini au făcut acest obiect metalic, ei cunoşteau foarte bine prelucrarea bronzului iar cunoştinţele de astronomie destul de multe pentru vremurile acelea, le erau la îndemînă şi le ştiau folosi cu pricepere cum dovedeşte artefactul în discuţie. Dar discul mai poate dovedi şi o legătură cu religia egiptenilor prin menţiunile făcute de scriitorii greci cu privire la vizitele lui Olen Orfeu făcute în Egipt, de unde s-au întors tobă de înţelepciune şi mustind de evlavie. Cei doi geţi de soi sau traci cum le spun grecii, s-au preumblat înainte de războiul Troiei, adică în secolele XlV-Xll î.e.n. perioadă foarte apropiată de execuţia discului.

Tradiţiile noastre populare spun că soarele cînd apune trebuie să traverseze oceanul de sub pământ şi pentru această muncă foloseşte o barcă. Împăratul get al imperiului roman Constantius ll(337 – 361) apare pe un medalion din anul 356, aşezat pe un scaun simplu cu spătar cu un toiag în mîna stîngă iar în dreapta ţine un glob. Scaunul este aşezat pe o barcă cu vîrful ridicat în sus fiind o barcă solară. Să mai vin cu una tare, în veci fie neuitare, pentru cei ce au chemare. Poetul G. Coşbuc în poezia Mama scrie: ,,…C-aşa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul meu, La cap în ceasul morţii”. Dat sau Duat în religia egiptenilor din imperiul vechi – secolele XXVlll – XXlll î.e.n. – era ţinutul în care sălăşluiau cei răposaţi, fiind considerat în diferite epoci, ori un loc subpămîntean ori cerul cu stele. Orizontul unde apunea soarele, era marginea ţinutului Dat şi uneori era socotit loc sfînt iar personificarea locului era ca o mamă ce îi ajută pe decedaţi să se înalţe la ceruri. Dar numai cei virtuoşi ajungea în cerul luminos, cei nepregătiţi sufleteşte ajungeau într-un ţinut întunecos de sub pământ. Soarele parcurgea în 12 ore acest ţinut iar în a şaptea oră el trecea prin peştera lui Osiris unde acesta stătea pe un tron ca rege al acestui ţinut. Soarele traversează acest ţinut cu barca lui divină. Rugăciunile mortului către divinitate se scriau pe fîşiile din care era făcută mumia iar din secolul XVl î.e.n. aceste incantaţii erau scrise pe papirus şi au ajuns pînă la noi prin cunoscuta Cartea Morţilor care în egipteană se numea Carte pentru ieşire la lumina zilei. Odată cu mumificarea decedatului, toate vasele de care s-a slujit la aceste ceremonial erau sparte, obicei descris în capitolul 151 din Cartea Morţilor dar se găseşte identic la geţi, eseni şi practicile românilor de ieri şi de azi. Ce să zic; simple coincidenţe, altfel pentru români istoria şi originea lor au lămurit-o gunoaiele vîndute ce-şi spunea cu fală ,,doctori”, savanţi, academicieni şi alte subţirimi ale deşertăciunii.

În egipteana veche, grecescul Thoth era pronunţat Dahauti, ori acest cuvînt arată chiar denumirea unor neamuri arimine, sciţii dahue sau dahae, el fiind considerat stăpîn al păstorilor din est – Asia – şi stăpîn al Ţărilor Străine de care răspundea în faţa faraonului. Dahue erau triburi de geţi şi sciţi din sudul Arabiei Felix amintiţi de Seneca în Tragedii care spune că Roma s-ar putea ridica împotriva acestor neliniştiţi de la Marea Roşie + ti: a semăna cu, a se aduna, a se înrudi cu.

Quintus-Curtius în Istorii la lX,2 spune despre unele triburi din Asia care s-au alăturat armatei lui Alexandru Macedon ,,Dahae Sogdianique inter nos militant”. La egipteni Thot era mediator între cer şi pământ, cunoştea secretele legilor divine şi stăpînea logosul – hu şi cunoaşterea cosmică – sia el asigura trecerea între infern, lumea pămîntească şi cea cerească. Anul Nou începea cu el iar prima zi îi era consacrată odată cu apariţia stelei Sirius, pe care egiptenii o numeau Sepedet – stăpîna anului. Tehuti, altă denumire a zeului în egipteană are legături sonore şi semantice cu divinitatea Tabiti de la geţi şi sciţi numele barbar din rugăciunea către Hermes. Cuvîntul are sensul de izvorul de unde curge viaţa/lumina sau părintele din care se trage neamul. Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că de la zeiţa Hestia, Zamolxe a primit Legile Frumoase. În limba scitică spune grecul, Hestia se numea Tabiti şi era zeiţa vetrei şi a focului la geţi. În mitologia emeş, prima conducere a neamului ce a venit din ceruri, s-a aşezat în cetatea Tibira cu sensul de neamul care primeşte pe îndelete învăţătura. Avem în Carpaţii Orientali pasul Tihuţa care este poarta de trecere între Moldova şi Maramureş iar cuvîntul tehuit are sensul de zăpăcit.

Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale Înţelepciunii Cereşti iar cel din Dendera – Annu – care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fecioară. Ori Annu era divinitatea supremă la emeşi iar noi păstrăm cuvîntul prin prenumele Ana şi anu ca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului. Templul avea un loc în mijloc numită Sala Pruncului din Leagăn de unde se deschidea accesul către altarul secret şi pecetluit, unde, odată pe an, intra marele preot în noaptea solstiţiului de vară. Şi aşa cum în templu era Sala Pruncului în Leagăn, tot aşa în ceruri era sfînta Mamă cu copilul divin în braţe. Pe tăbliţa 67 vedem în medalion această scenă dar ca realitate a religiei geţilor iar pruncul ţine în mînă o creangă. Cuvîntul mama nu mai are nevoie de nici un comentariu pentru că semnificaţia lui religioasă este clară. Numai dacă nişte ticăloşi nu le-or trage şi egiptenilor o porţie de latrinitate de să le sară istoria lor în cap.

Din inscripţiile perioadei tîrzii – după 1085 î.e.n. – Thoth este numit ,,Domn al cetăţii Khemennu –sau Hermopolis după zisa elenilor – zămislit prin sine căruia nimeni nu i-a dat naştere, singurul Zeu”. Frumoasă zicere care este identică cu cea privindu-l pe Sîntu de la noi iar dacă ne amintim ce am spus despre obîrşia acestei divinităţi, atunci firele se vor lega bine dacă nu într-o pînză, cel puţin într-o saia. Toth era Stăpînul înţelepciunii şi Adevărului pe baza tradiţiei egiptene pure. El este Marele Măsurător, Cunoaşterea, Cel ce socoteşte în Cer, Înşiruitorul stelelor, Numărătorul pămîntului şi a ceea ce se află în el şi Măsurătorul pămîntului. El mai era ,Stăpîn al cărţilor, Scrib al zeilor şi Măreţ în vorbire. În mitologia egipteană oraşul Khemennu – Hermapolis – era considerat ca fiind ,,locul înalt pe care Ra s-a odihnit cînd s-a înălţat prima dată”. Thot avea ca simbol caduceul, el ţinînd cheile iadului şi raiului, a morţii şi a vieţii care era simbolizată prin crucea ansată. În Carpaţi crucea a rămas mai subţirică dar uniformă. El era judecătorul morţilor, Făcătorul eternităţii şi Creatorul veşniciei. El purta titlul ,,De trei ori mare” dar care nu a fost încă explicat logic. Thoth, Thot sau Hermes folosit de greci pentru cuvîntul egiptean Tehuti sau Dahauti, cred că vine din românescul tot cu sensul de absolut, nemărginit, fără de început şi fără de sfîrşit şi este dovada de netăgăduit a relaţiilor ce au existat în timp între cele două popoare. Thot era în religia egiptenilor foarte apropiat de Zeiţa Maat – dreptate şi adevăr, care mai era numită şi ochiul lui Ra. Pe foarte multe fresce egiptene apare acest simbol sacru care arată ca un ochi din care curg o lacrimă perpendicular în jos şi una către coada acestuia. Coiful descoperit la Coţofeneşti are pe frunte doi ochi asemănători cu cei din religia egipteană dar lacrimile sînt făcute în sus. Coiful este sigur lucrat înainte de prima parte a secolului Vl î.e.n. cînd Zamolxe a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului considerîndu-l un metal blestemat care aduce numai nenorociri. Această interdicţie este confirmată de arheologie care nu a mai găsit obiecte de aur după această perioadă de timp.

Thot era personificarea Minţii Zeului şi ca putere atotcuprinzătoare, cîrmuitoare şi diriguitoare a pămîntului şi cerului este o trăsătură a religie egiptene care este tot atît de înaltă ca şi credinţa în învierea morţilor.

Marea piramidă egipteană mai este numită în scrierile religioase egiptene Casa de Lumină. Pe tăbliţele de plumb, locul unde se duc sufletele este numit ţinutul lui Zamolxe sau cetatea luminii vii. După aceste ideii, ivriţii cînd şi-au plăsmuit revelaţiile şi vedeniile lor şi-au tras un Ierusalim în ceruri să fie mai luminat pentru că pe cel de pe pământ îl întunecaseră ei de a ajuns sălaşul Satanei. Pămîntul Egiptului era considerat pământ sfînt. Toth nu era venerat numai ca izvor al Luminii şi al Vieţii şi ci ca izvor al Iubirii. ,,Eu sînt Izvorul Bucuriei” şi cînd neofitului i se punea pe cap cununa Aft(aft în limba română înseamnă a uni, a lipi, legătură) după ce îi era recunoscută iniţierea, părţile cununii reprezentau Iubirea. Despre aceşti iniţiaţi textele spun: ,,Îmbrăcat cu putere şi încoronat cu lumină, traversează sălaşurile propriei sale slăbiciuni, pentru ca acolo să înţeleagă cum este Osiris care stăpîneşte cerurile, să execute în libertatea sa cerească voia sa creatoare şi să se bucure de suferinţa care i-a adus iluminarea şi stăpînirea”. Parcă ar fi luate din textele lui Eno pe care spurcaţii nu ştiu în ce cultură să-l înghesuie pentru că nu încape nicăieri şi atunci îl ignoră cu multă nesimţire.

Sursa: http://www.ariminia.ro

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

.
.
.
.
Dogma oficiala, pe care toti am invatat-o afirma ca dupa
 
 cucerirea romana din 106 e. n. si pana la retragerea
 
 aureliana din 275 e. n. limba daca a disparut, din ea
 
ramanind aproximativ 150 cuvinte.
 
 
 
Intrebarea pe care mi-am pus-o cand am inceput sa studiez acest domeniu a fost urmatoarea:
Cum a fost posibil, sa existe o limba romana unitara pe un teritoriu atit de intins (Romania plus Basarabia si Bucovina, in conditiile in care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decit in timpul lui Burebista si Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stapanirea lui Mihai Viteazul si apoi de la 1859 cind a fost prima Unire? )
 
romanii dacii

Raspunsul oficial nu ofera nici un fel de argumentatie, este ca in Biblie -Crede si nu cerceta – ba chiar punerea in discutie a acestei probleme este privita ca o erezie majora.

O explicatie a acestei intransigente poate veni din secolul XVIII cind ne straduiam sa ne afirmam anterioritatea pe acest pamint fata de maghiarii din stepe si cum legaturile noastre cu civilizatia romana erau greu de discutat am creat aceasta teorie pe care in entuziasmul general patriotic a fost greu sa mai poata fi analizata lucid.

Revenind la intrebarea initiala:

Este posibil ca in 169 de ani romanii sa fi schimbat limba unui intreg popor si chiar in zone in care nu au stapinit niciodata?

Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in calcul toate argumentele si sa verificam toate ipotezele.

O astfel de ipoteza ar fi ca civilizatia geto-daca ar fi fost atat de inapoiata cultural si lingvistic incat atunci cand i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut in masa la latinitate.

Sa vedem daca datele pe care le avem ne pot permite aceasta ipoteza.

Spatiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neintrerupt (o atesta istoria oficiala) de peste 600.000 de ani, din paleolitic si exista chiar dovezi neverificate foarte bine, ca acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneza unde s-a nascut „Omul”.

Clima, relieful si existenta depozitelor de sare la suprafata au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului in acest spatiu.

Importanta sarii pentru existenta vietii este adesea uitata desi in conditii de efort prelungit, prin transpiratie se pierd saruri care sunt indispensabile functionarii normale a celulei. In sare se conservau alimentele, cu sare se argaseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare ca „salariul” provine din salis=sare (latina) si ca in cantitati de sare erau platiti soldatii romani la inceput.Ocna Sibiului are urme de locuire permanenta din paleolitic si pana in prezent.

Masivele de sare din spatiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafata, din Europa inceputurilor. S-au creat adevarate drumuri ale sarii care brazdau continentul asa cum mai tarziu a fost „Drumul Matasii”.

In acest spatiu a aparut prima scriere cunoscuta, mai veche cu 1.000 de ani decat cea de la Sumer si anume scrierea pictografica de pe tablitele de la Tartaria care a aparut „curand dupa jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosita continuu timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului din Europa central-rasariteana intre 5.500 si 4.000 i.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decat cea sumeriana”.

Am citat din Marija Gimbutas Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici Ed. Lucretius 1997 pag. 37.

In zona Portilor de Fier s-a descoperit in 1965 unul dintre cele mai vechi orase din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona romaneasca a carui datare arata o vechime de 10.500 ani, din vremurile de dupa Potop, daca ar fi sa credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).

Am ales referintele din Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie functionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea in neolitic la Universitatea din Los Angeles intre anii 1965-1995 si de origine lituaniana deci nu poate fi banuita de simpatii proromane .

Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petresti atesta o locuire foarte intensa si o tehnologie destul de avansata.

Toate au culminat cu formarea imperiului Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singura administratie si au format o entitate puternica privita cu teama chiar de romani.

Limitele imperiului sunt prezentate in fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Romana.
 
 

Facind o sinteza pina in acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat nastere una dintre cele mai vechi civilizatii care cunostea scrierea cu 1.000 de ani inainte de Sumer care avea o tehnologie avansata si o putere militara destul de mare.

Dupa moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat si apoi in fata pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia in 106 dar ei au stapanit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (fig.2).
 
 

Daca vom compara intinderea imperiului lui Burebista cu aria de vorbire a limbii romane observam o suprapunere aproape perfecta.

Comparand insa zona de stapinire romana cu aria de vorbire a limbii romane ( fig. 3 )

 

observam ca logic este aproape imposibil sa acceptam varianta inlocuirii limbii dace cu limba latina pe un asemenea teritoriu. Daca ar fi sa acceptam teoria latinitatii pe un asemenea teritoriu privind harta am putea deduce ca limba romana vorbita in aria in care au stapanit romanii ar trebui sa fie mult mai curata, in orice caz mai aproape de latina decat cea din Bucovina de exemplu, in realitate insa nu exista diferente semnificative.

Dar sa presupunem totusi ca dogma latinizarii este adevarata. Au venit romanii in 106 si au inceput o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invatatori romani si-au incaltat sandalele, au luat toiegele, tablitele de scris si translatorii, care trebuiau sa le asigure intelegerea cu populatia daca si au inceput latinizarea. Populatia in acele vremuri era o populatie de pastori, de vanatori si agricultori, iar acestia trebuiau sa fie gasiti, convinsi prin translatori de importanta studiului limbii latine si convinsi in primul rind de cat de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii in limba latina iar in final acestia nu ar mai fi denumit padurea sub numele de „padure” ci „silva” sau in loc de tata ar fi spus „pater”.

Ce ar fi castigat dacii din aceasta invatare a limbii latine? Probabil favoruri de la stapanitorii romani, mindria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise si posibilitatea de a vizita Roma fara translator.

Ce ar fi cistigat romanii ? Probabil multumirea sufleteasca a faptului ca limba latina este vorbita de mult mai multa lume si ca aici la margine de imperiu se simteau ca pe strazile Romei.

Ar mai fi o problema. Media de varsta fiind in vremurile acelea mult mai mica decat astazi trebuia ca aceasta campanie sa fie facuta foarte rapid pentru ca subiectii sa apuce sa-si invete urmasii latineste.

Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriase deoarece trebuie luat in calcul si ca trebuia asigurata protectia acestor misionari ai latinitatii ei ajungand in zone in care se vorbea limba daca, dar stapanirea romana nu era privita cu simpatie dovada si desele rascoalele ale dacilor din zona ocupata.

Vorbesc romanii in documentele lor de o operatiune de o anvergura asa de mare ce ar fi necesitat costuri uriase? Au ajuns romanii in Bucovina si Basarabia mai mult decat cu misiuni comerciale? Din cate stim noi nu. Care ar putea fi explicatia ca totusi acolo se vorbeste romaneste? O explicatie a fost ca in timp, dacii care au fost latinizati de romani au luat la randul lor toiagul si tablitele si s-au apucat sa-i latinizeze ei pe dacii ramasi neaosi. Este o ipoteza. Este aceasta credibila? Dogma spune ca da.

Este acest proces de schimbare a limbii unui popor intr-o perioada scurta de timp (la nivel istoric) frecvent in istorie ?

Din cate stim pina in prezent nu s-a mai intamplat nicaieri asa ceva.

Interesant este ca romanii nu au putut sa latinizeze nici Peninsula Italica desi au avut la dispozitie din 753 i.e.n. cand s-a infiintat Roma (dupa legende) si pana in prezent (2750 de ani) .Daca ar fi latinizat-o atunci in Italia nu ar exista dialecte si ar exista o unitate de limba mult mai puternica decit in Romania findca romanii au avut la dispozitie mult mai mult timp. Si totusi in Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!

De ce au vrut romanii sa ne latinizeze numai pe noi desi pana la noi au mai cucerit o multime de popoare ramine un mare mister al antichitatii la a carui dezlegare chemam toti lingvistii romani care sustin teoria latinizarii .

Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obtine cit mai multe bogatii din teritoriile stapinite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decit de citiva translatori care sa aduca la cunostiinta bastinasilor poruncile stapinitorilor.

Schimbarea limbii unei populatii, schimbarea compozitiei etnice a unei populatii se produce doar in perioada moderna cand se pune problema justificarii stapanirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul fortei.
 
romanii dacii dacia

Daca totusi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de exista o asemanare atat de mare intre limba romana si italiana? Exista dovezi conform carora limba romana este o limba foarte veche si anume este indoeuropeana comuna care era deja cristalizata la venirea romanilor.Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii romane cu vatra geto-dacica (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfecta care dupa parerea noastra nu este intimplatoare comparatie care vine in sprijinul afirmatiei ca limba dacilor era deja formata iar influentele pe care le-a suferit mai tirziu au fost nesemnificative.

Intemeierea Romei s-a produs la 753 i.e.n. (din legende) si s-a facut de catre troianul Eneas care dupa distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit in Peninsula Italica.

Putem emite ipoteza care este sustinuta de unele dovezi ca Troia a fost infiintata de un popor care a migrat din Carpati si care vorbea limba daca. In 106 cand romanii au cucerit Dacia practic s-au reintors pe meleagurile de unde au plecat la o distanta de 1.000 de ani dar acum in calitate de cuceritori. Exista de asemenea marturii ale unor istorici antici cum ca din spatiul romanesc au migrat catre peninsula Italica mai multe populatii intr-o perioada cuprinsa intre anii 3000 i.e.n. si 1000 i.e.n.

O ipoteza disperata care incearca sa sustina dogma oficiala este ca romanii fiind o civilizatie superioara tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluand din limba latina termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latina .Aceasta ar fi ca si cum in zilele noastre preluand termenii de „internet”, „computer” sau”brifing” am incepe sa spunem in loc de mama „muther” sau „father” in loc de tata.Este evident o aberatie fiindca este logic sa preiei termeni noi pentru care nu ai corespondenti dar nu este logic sa schimbi mii de cuvinte doar de dragul unor termeni noi.

Se vorbeste foarte intens despre armonia care exista intre populatia daca si romanii cei civilizatori si despre osmoza care sa facut intre cele doua populatii.Nimic mai fals.Din analiza cimitirelor din perioada romana dupa riturile de inmormintare se constata diferentierea neta intre localnici si ocupanti, ale caror morminte erau separate ca dispunere in cimitir,mormintele localnicilor fiind foarte sarace.Practic autohtonii erau saraciti la maximum in timp ce cuceritorii traiau in lux si bogatie, ceea ce este absolut logic in orice perioada si mai ales in antichitate.Este greu de crezut ca asupritii ar fi nutrit o dragoste netarmurita fata de asupritori in asa fel incit sa-si schimbe limba si obiceiurile.Se vorbeste la fel de mult despre frumusetea femeilor dace si cum in timp prin casatorii mixte s-a creat poporul roman.De abia in jurul anului 212 edictul lui Septimius Severus legalizeaza casatoriile intre soldatii romani si frumoasele autohtone.Pare cam scurt timpul de osmoza si de formare a poporului roman.Existau si cutume foarte puternice care ingreunau amestecul cu ocupantii, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma expresiei „Sa nu-ti strici singele” iar cine a trait la tara stie ca si acum exista o rezistenta si o neincredere fata de straini (venetici ) chiar daca vin din satul vecin.A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din tara si confiscarea averii in cazul casatoriei cu strainii (Paul Lazar Tonciulescu).

Singura explicatie logica este ca limba romana era puternic cristalizata la venirea romanilor. Era imposibil ca in 170 de ani romanii sa fi schimbat complet o limba iar aceasta sa dainuie neschimbata aproape 1.800 de ani pana la 1.859 cand teritoriile romanesti incep sa fie reunite sub o administratie unica.

Daca totusi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logica, orice date istorice orice experienta a altor popoare si face din istorie o povestire stiintifico – fantastica (desi povestirile S.F. bune au logica)

Singura ipoteza care ar mai putea fi luata in calcul poate fi doar o interventie Divina directa dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de facut decit sa-i invete pe daci limba latina .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici . Ed. Lucretius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatica criteriu pentru regandirea istoriei Revista Muntii Carpati nr. 16 1999

3.GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gandirea 1992

4.ROMANIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Romane 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc

BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-

Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Natiunea matca din spatiul Carpato

Danubiano-Balcanic Casa de editura si

librarie ” Nicolae Balcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei

Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Romanii, o antichitate arhaica

Ed. Luana 1998

 

dacia felix geti

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

 

Dumitru Badilă, 2008

Avertisment

Pentru cei care iubesc atît de mult mitul latinizarii limbii dace, şi pentru care dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică le recomand să nu citească acest material.

Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.


Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început sa studiez acest domeniu a fost următoarea:
Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atît de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decît în timpul lui Burebista şi Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?


Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­’’Crede şi nu cerceta ’’ ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.


O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII cînd ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pămînt faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.
Revenind la întrebarea iniţială:


Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramînă unitară, şi sa reuşească sa o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?
Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.


O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atît de înapoiată cultural şi lingvistic încît atunci cînd i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca si cum de abia ar fi aşteptat sa scape de limba cu care s-au născut.


Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulesti , un australopitec,) unde s-a născut “Omul”.
Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.


Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sînt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că “salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic si pîna în prezent.


Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevarate drumuri ale sării care brazdau continentul asa cum mai tîrziu a fost “Drumul Matasii”.


În acest spaţiu a aparut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1.000 de ani decît cea de la Sumer si anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut [“curând după jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosită continuu timp de un mileniu si jumătate în epoca cuprului din Europa central-rasariteana între 5.500 si 4.000 î.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decît cea sumeriană”].
Am citat din Marija Gimbutas – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici Ed. Lucreţius 1997 pag. 37.
În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona româneasca a carui datare arată o vechime de 10.500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).


Am ales referinţele din ”Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie funcţionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană deci nu poate fi banuită de simpatii proromăne .


Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Noi cînd spunem neolitic ne gîndim imediat la epoca pietrei şlefuite , deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic ci puţina mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau.
Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el . Arta ajunsăse la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.

Acest cap de copil , nu este o operă pierdută a lui Brîncuşi ci al unui artist din cultura Gumelniţa.

cap_gumelnita

Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pămînt ( care are certe calitaţi izolante) , mai există si azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat .


Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.
Limitele imperiului sînt prezentate în fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română. Se poate observa ca ajungea pîna la Viena şi chiar pînă la Praga.

Făcînd o sinteză pîna în acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.


Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace ?


La capitolul tehnologie , organizare, evident Da pentru ca altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.
Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei si zeiţe ( religie politeistă) dacii nu aveau decît un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. ( Herodot)


În timp ce Imperiul Roman era sclavagist iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori cînd cetaţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sînge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întîmpla nimic similar iar dacă au existat sclavi aceştia erau extrem de puţini.


Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.


” ……….Dar Zalmoxis , adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinîndu-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de ingrijit.Dacă acest intreg este bolnav, partea nu poate fi sanatoasă . Căci ,zicea el,toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul sau-vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap,la ochi.Trebuie deci -mai ales şi în primul rînd- să tamăduim izvorul răului ca sa se poată bucura de sanatate capul şi tot restul trupului.”


Platon, Carmide ( Platon 428-347 i.e.n.)

Deci era Imperiul Roman, superior moral , filosofic, religios ? Cu siguranţă NU


Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre între SUA şi India sau China să zicem . Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman

După moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat şi apoi in faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106 dar ei au stăpînit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (Fig.2).Centrul stăpînirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.


Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atît de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încît s-au distrat 123 de zile ( cea mai lunga petrecere , distractie , din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci) (pîine şi circ)

dacia_romana
Comparînd zona de stapînire romană cu suprafata celor doua state de limba româna, ( figura 3 ) observăm ca logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpîniri romane atît de puţin intinsă . Dacă ar fi să acceptăm teoria latinitaţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce ca limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu, în realitate însă nu există diferenţe semnificative.


Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invăţatori romani şi-au incalţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populatia dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânatori şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de “pădure” ci “silva” sau în loc de tata ar fi spus “pater”.


Ce ar fi caştigat dacii din aceasta învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpînitorii romani, mîndria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator.
Ce ar fi caştigat romanii ? Probabil mulţumirea sufletească a faptului ca limba latină este vorbită de mult mai multa lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.


Ar mai fi o problemă. Media de vîrstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decît astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru că subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte.


Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinitaţii ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpînirea romană nu era privită cu simpatie dovadă şi desele rascoalele ale dacilor din zona ocupată.
Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decît cu misiuni comerciale? Din cîte ştim noi nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte romaneşte? O explicaţie a fost că în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rîndul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da.


Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie ?


Din cîte ştim pîna în prezent, nu s-a mai întamplat nicăieri aşa ceva.


Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici macar Peninsula Italică deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. cand s-a înfiinţat Roma (după legende) şi pîna în prezent (2750 de ani) .Dacă ar fi latinizat-o atunci în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decît în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi în Italia sînt aproximativ 1500 de dialecte!!!!!!!


De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi pîna la noi au mai cucerit o mulţime de popoare , şi lor nu le-au schimbat limba, ( au stapinit in Anglia 400 de ani , Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mica , Malta 1000 de ani) ramîne un mare mister al antichitaţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării .


Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cît mai multe bogaţii din teritoriile stăpanite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de caţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpînitorilor (vite , cereale ,fecioare , alte produse) .


Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă cînd se pune problema justificării stăpînirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul forţei. In perioada modernă maghiarii au stăpînit 600 de ani în Transilvania , nu 169 ca romanii , si în ciuda faptului ca au făcut tot ce le-a stat în putinţă tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.


Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de există o asemănare atît de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform carora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indoeuropeana comună care era deja cristalizată la venirea romanilor. Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii române cu vatra geto-dacică (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfectă care după parerea noastră nu este deloc întîmplătoare comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată cînd ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai tîrziu au fost nesemnificative.


Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a intemeiat Roma.


Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. In 106 cînd romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.


O ipoteză disperată care încearcă sa susţină dogma oficială este că romanii fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluînd din limba latină termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latină . Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre preluînd termenii de “internet”, “computer” sau”briefing” am începe să spunem în loc de mamă “mather” sau “father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic sa preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.


Se vorbeşte foarte intens despre armonia care exista între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpînitorilor foarte bogate.Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogaţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încît să-şi schimbe limba şi obiceiurile.


Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împaratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!!!!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român.Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns pîna în zilele noastre sub forma expresiei “Să nu-ţi strici sîngele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistentă şi o neîncredere faţa de străini (venetici ) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazar Tonciulescu).


Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani, romanii să fi schimbat complet o limbă iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1.800 de ani pînă la 1859 cînd teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.


Dacă totuşi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico –fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!!!)
Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decît să-i înveţe pe daci limba latină .


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor
războinici . Ed. Lucreţius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatică criteriu pentru
regîndirea istoriei Revista Munţii
Carpaţi nr. 16 1999

3. GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gândirea 1992

4.ROMÂNIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Române 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc
BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-
Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Naţiunea matcă din spaţiul Carpato –
Danubiano-Balcanic Casa de editura şi
librarie “ Nicolae Bălcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei
Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Românii, o antichitate arhaică
Ed. Luana 1998

9 ALEXANDRU BADEA Începuturi româneşti
Ed. Enciclopedica 2001

 

imperiul dacia geti

Imperiul Geto-Dacic – Geti si/sau Goti?

Imperiul Geto-Dacic

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

dacia felix geti

dacia felix

 

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică…

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori

(2) Întâmplările cele petrecute la fel

(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în „Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta:

La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Unde ar putea fi confuzia?

El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius – să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

 

Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
www.gandirea.ro

 

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

 

Publicat de Arim

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa „cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord sau, oricum, dincolo de paralela de 65°, latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

 

 

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda, urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru a-i cataloga popor neocolit, „scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor, ma simt indreptatit sa intreb: prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul „Hiperboreea era la Polul Nord „, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se „cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar „probate” istoric.Putina ordine prin …Hiperboreea!

Pe langa istoricii „profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai „modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza, ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie „Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza, de asemenea, cu „acte in regula „, ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau „Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios, nu? ce interes avem noi pentru istoria nationala?! Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!

Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante, dar fondate istoric, nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din Hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene „trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta”. Inca o data, in alt loc, acelasi autor se pronunta textual: „traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sic!).Marturii istorice despre Hiperboreea

Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante:

1) – Apollo – zeul luminii solare, era de obarsie traco – dacica ;
2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova).

Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea.

Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: „tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor „Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care – „singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.

Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .

Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru).
De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: „Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.

Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita.Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).

Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: „dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de „hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe – dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo – dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.Hiperboreea – polul spiritual al lumii

Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico – geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.

Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: „nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).

Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii:

„Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis…”

. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.

 

 

 

 

As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: „Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)

La aceasta adaugam si faptul ca mai toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia, cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora.
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost, intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul si, astfel, am invata din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a „normelor” europene sau americane, care ne fura ochii in fiecare zi !

Zamolxis primul legislator al getilor/gotilor

Zamolxis primul legislator al getilor/gotilor

 

NOTA: Daca reusiti sa va concentrati sa cititi si sa intelegeti acest articol veti intelege foarte multe despre trecutul acestui neam si despre Romania zilelor noastre asa cum este ea. 🙂

 

Traducerea: Maria Crisan

CAPITOLUL I, 1-14

§1. Tăblitele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (nationale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se stie foarte exact dacă a fost sau nu om si când s-a născut. Totusi, cei mai multi autori afirmă, cu cea mai mare usurintă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci’ acolo locuiau Getii, „Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi ” (Hdt., IV, XCIII, spre final), adică „cei mai curajosi si mai drepti dintre traci”, cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtutile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinsi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumusetează pe Goti.

Cei care în Tracia erau numiti Geti au fost numiti pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goti si în vremuri mai vechi fuseseră numiti Sciti. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă acestia, printr-o demnitate si autoritate străbună, s-a impus si strălucitul Messenius (Praefata la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în putine cuvinte, a arătat cu atâta claritate si perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni si Goti (Geti) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a învesmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciti savanti ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 401), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref si Chron. p.m. 5 spre final) si în câte alte locuri unde se exprimă aceeasi părere despre Geti, Goti si Sciti, pe baza diferitelor argumente si în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminati: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De retinut acest adevăr unic si anume că Getii si Gotii au fost unul si acelasi neam si că acestia s-au mai chemat si cu numele de Sciti (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f, Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII si autorii cap. urm.)

§2. Asadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca si la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naste, a dezvolta, a răspândi cu mare larghete (altii sunt de cu totul altă părere si anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit si ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Si se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă si GAUT, GAUTE, GAUTUR si WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) si care se purta în acea vreme, desemnând si curaj si întelepciune si o finete încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor dusmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită si ravagiu, ruină. De ce nu si Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii si a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar si nume si obiect de cult al străbunului Attys prin cele mai nefolositoare jocuri (capricii) si magii; după aceea l-au invadat superstitiile, după cum aflăm din monumentele Eddice în locul si la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou si perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Si nici nu sunt experti în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, asa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD si nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca niste enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar multimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignorantii nostri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING – HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, si se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea si alte documente de istorie – Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON si mai mult, si că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârsit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care sustin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată mentiunea acestui nume, înaintea aparitiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini si nici de către cei indigeni. Ei se fortează să impună contrariul cu abilitate si prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, asa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseste în prefata scrierilor Eddice, unde în ambele cărti, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului si însotitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: ” thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun”. Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR si care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toti: acestia au dat curs invitatiei, fără zăbavă. Oriunde ti-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credintă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru altii, stiinta si excelenta formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei si că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeste ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o editie rezultată prin colationarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleasi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă si cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelasi loc care acum se numeste Svithiod, adică Svecia. De aceeasi părere este si Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta si despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum – ajunge.
CAPITOLUL II, 1-20

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Gotii si Getii sunt aceiasi, cei mai neînvinsi prin virtute si fapte si care mai sunt cunoscuti si sub alte nume; atât titulatura cât si orasele si popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Asa cum din pământul însământat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înaltă zvelt la suprafata pământului cu spicele-i iesite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au iesit si din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonisti si s-au răspândit, din acest pântec, în toate părtile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeasi Scandinavie „o fabrică”, „un pântec al natiunilor”.

.

De bună seamă acestia au fost Getii sau Gotii care adesea, înainte si după Christos, au colindat înarmati pământul în lung si în lat si l-au cucerit; în sustinerea tezei că acestia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Si mai întâi de toate, acest adevăr istoric este sustinut de:

.

I. Monumentele vechilor poeti pe care ai nostri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munti si din altele; de unde si adevărul poate fi clar perceput.

II. Deplina concordantă a istoriilor nationale cu cea a cărtilor si analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu stiu în ce chip au fost smulsi de către altii si dusi cu forta în alte locuri Gotii acestia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoasterea adevărului, au fost cuprinsi în preambulul Cronicii într-un context ridicol si stupid.

III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung si nici atât de ascuns pe care teroarea virtutii Gotilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri.

IV. Legile Ostrogotilor în Italia, legile Vizigotilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor si ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 si străvechile legi ale diferitelor popoare si neamuri), care au fost de origine certă si evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii si mintea. Se adaugă si confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; si nu numai prefata lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius.

Si nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu eruditie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu elegantă despre vechimea si virtutea militară a Sueonilor si Gotilor. Si cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, si în putine exemplare si de foarte putini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atentie. Care, printr-un sir continuu al cuvintelor, asa se va citi:

Ce vreti mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice si că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră multi ani de la acea perioadă de când Gotii locuiseră Italia, era cu grijă conservat si custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte continând legi ale Gotilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc si astăzi Suetii si Gotii, asa că s-au descoperit exact aceleasi legi care sunt si astăzi în vigoare. Această concordantă a continutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur si anume că Gotii, când au plecat în Italia, au luat cu ei si codurile de legi.

Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidentă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât si prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcasul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, si a sustinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor ’50, a răsfoit-o împreună cu fratii Joannes si Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig si de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului si prea-puternicului principe, Stăpânului Carol si desemnat rege al Suediei si prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecventă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelasi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia si pe care îl văzuse cu deosebită admiratie. Până aici a fost Ill. Scitul.

Dar au mai fost văzute mai multe monumente – semne de străveche virtute a strămosilor nostri, Gotii, prin Italia si prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc si cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este si cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit si cu ingeniozitate adnotat; astfel, gratie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate.

V. Legile străvechi paternale ale tuturor gotilor si, în parte, privitor la expeditiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât si în alte locuri, cu un cuvânt, se mentionează clar regiunile migratiei.

VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre si altele privind relatiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreste ideea că la Marea de Azov chiar si în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba si numele Gotilor. El mai adaugă numeroase nume în limba persană de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme, de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) si în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbati prea ilustri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar si Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului si la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu putine din acele cuvinte sunt absolut getice.

Din acelasi motiv, pot fi si celelalte trimise la aceeasi origine, văzute pe aceleasi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff si a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârsit.

VII. Migratia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe apartinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). „Este mult mai normal”, zice el, „ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Gotilor, Vandalilor si Longobarzilor”. După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goti de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea si robustetea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelasi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde si sunt mai înalti cu un cap decât altii.

Prin aceste calităti blonda Ceres va naste o mlădită măreată, asa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă altii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: „Natiunile gotice au fost multiple si odinioară, dar sunt si astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Gotii / Getii, Vandalii, Vizigotii si Gepizii care mai fuseseră numiti Sauromatii străvechi si Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geti pe acestia.”.

Dar acestia, adică Getii, nu diferă deloc de Goti decât prin nume: toti au trupul alb, pletele blond rosiatice, foarte înalti si frumosi la chip. Legile le sunt comune si nici cultul zeilor nu îi deosebeste pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horatiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): „Si nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziti de invazia Teutonilor si Cimerienilor cu ochi albastri. Ei îsi duc viata sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius sunt foarte corpolenti, au piele albă, firul părului drept si rosiatic, ochii de culoarea cerului albastru si au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenti la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneti, au părul ondulat, ochii negriciosi, au picioarele betege si sânge putin”. Bonfin. (l.c.): „Nu stiu ce anume lucru special si propriu influentează până într-atât fiinta umană legat neapărat de locul în care s-a născut – asa încât numai după aspectul exterior, după constitutia trupului, poti numaidecât să deosebesti un German de un Gal, un Gal de un Hispan si, ca să fiu si mai explicit, pe un Insubru de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin”. La fel cum se pronuntă Procopius despre Goti, relatează si Alphonsus Carthaginezul si împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face si Lucanus (De bello civ., lib. 11).

„Sciticul Masaget nu se opreste la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi si corpuri albe6”.

De comun acord cu acestia se exprimă si Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăsi
Si între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,
Sau între cerul din Pont si-acel al orasului Gades,
Si al tinutului unde sunt negrii cu fetele arse.
Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,
Căci fiecare îsi are si vântu-i si partea din ceruri.”

Vezi si la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre pozitia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneste despre părul Galateilor care creste în functie de natură (ek fusew). Vezi si Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care si el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelasi lucru. „De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine si progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu usurintă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni si Sirieni în privinta trupurilor si sufletelor lor, după cum este de diferită si regiunea de bastină: de unde se poate întelege că la nastere contează mai mult asezarea pământului (locurilor de obârsie) decât traiectoria Lunii.”

VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Crestin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nicolaus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu totii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului si chiar în istorii. Acest lucru se găseste în discursul prezentat acolo si cu anexa unei contestatii solemne, publicat atât în latină, cât si în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS’ regele Sueoniei, Daniei si Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Si aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juristii, se întelege deposedare juridică (evincentia) si care tocmai „într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn ar fi fost suficient să-l obtii.

§2. Am spus si în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forta adevărului care atrage după sine acordul unanim. Si cine dintre istorici s-a îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare fată de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Asadar, ce fortă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Si de ce chiar ei despre care este vorba acum, Gotii, Longobarzii si ceilalti; de aici se mărturiseste că au plecat în diverse colturi ale lumii: în ce anume directii si în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinte vii, dotate cu văz, cu prudentă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul si să dizolv neîntelegerile.

§3. Asadar, să începem cu Jornandes, el însusi got care si-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Gotii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA si natiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Gotii si-au părăsit lăcasurile. Asa că el numeste Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al natiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Gotilor de răsărit si a celor de apus, desi la inflexiunea vocii Getilor îi numeau pe acestia Ostrogoti si Vizigoti. Întelegeti deci: cu o altă trupă de goti au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteste Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 si 248) îi scoate pe Ostrogoti si pe Vizigoti din aceeasi Scanzia, precum si pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiasi fragment de istorie si pe acesta, legat de tinuturile locuite de Goti). La fel procedează si Procopius, adăugând la ei si alti nenumărati Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius si Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goti întărind că au aceeasi origine: Goqoi te eisi kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? („Gotii sunt si Vandali si Vizigoti si Gepizi”, Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalti Goti, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. IV, c. 39) – sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului si pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă si Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însusi ne-o mărturiseste, făcând o mentiune despre natiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Gotii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeste chiar cu acelasi nume, dar si cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem mentionati Gotii care locuiau pe Vistula. Desigur că si Mela (lib. III, c. 6) îi numeste la fel, cu acelasi cuvânt. La fel si Plinius (IV, 1 2), precum si Solinus (III, 19 si 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese si Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Gotilor. Si cum foarte corect aminteste, acesta s-a născut din regatul Scitilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărtile sale dedicate treburilor Gotilor, si le-a intitulat Ta Skuqika („Faptele Scitilor) ca să fie clar pentru toti scriitorii de bună credintă acest adevăr istoric. Iar Eunapius îi pomeneste pe Sciti într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeste cel mai acurat dintre toti (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Gotilor, le zice Getikon, „getic”. Să-i mai adăugăm si pe Zosimus si pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă acestia, însusi Plinius îi numără pe Geti în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel si la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogotii sunt cuprinsi în numărul acelorasi neamuri.

Aici se adaugă si Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi („Scitii care sunt numiti Goti”). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): „Multe popoare”, spune el, „îsi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi si înfătisat confuz sub titlul de Getica”. Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): „Popoare care au fost numite de către Greci si de la care si-au tras numele Scythia si Gothia”. Schedel / Senensis: „Scitii de la care îsi trag numele Svecia si Gothia”. Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: „Geografii de mai dincoace au separat Getii din vechime de Goti, fără să o vrea. Ei nu si-au dat seama că Getii sunt destul de asemănători cu Gotii si în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât si pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât si obârsia le sunt comune”. De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai seriosi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmatii nu coincid întru totul cu istoriile noastre si cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste („Scitii si Getii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goti, li s-a spus Sueones” (cf. Chron. si Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Scitilor care se întindea pe tot globul si despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia si câti altii si în câte locuri si ale căror afirmatii sunt în deplină concordantă cu toate istoriile importante si cu analele nationale.

§7. Despre Hispani a auzit si Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): „Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei însisi au plecat si unde ei astăzi îsi au încă domiciliul regal si statal”. La această afirmatie consimt si Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) si altii.

§8. Cât despre plecarea Gotilor de aici în Italia, Italii însusi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic, în ea fiind cuprinse faptele Gotilor transmise Posteritătii. Aceasta nu si-au propus atât să aducă laude mărete Gotilor cu elegantă si cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 si 19). Legat de aceasta si Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeste că pe Gotii însisi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Scitii. Pe lângă alti scriitori preocupati de originile Gotilor/Getilor, s-a numărat si Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravietuiesc si astăzi. Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21).

Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar, iar ritualul italic, barbar. Orasele italice si ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane si ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 si III, 1, 32) si traduse în latineste în manieră barbară. Si de ce nu as spune-o, si ziua de sărbătoare, precum si altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu exceptia grecilor. Ba chiar si cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) si scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice, cf. Plaut., Asin., prol. II si Trin., prolog. XIX. Verbul pultare („a lovi usor”) pe care Plautus îl foloseste foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dictionarul latin-francez, a 5-a editie, Hachette, 1923, ne oferă explicatia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, „a lovi”, „a bate la usă”, la Plaut având sensul de „a bate usor în poartă / la usă” si, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui si nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Gotii au apărut pe scena istoriei (Gotii de răsărit si Gotii de apus – Ostrogoti si Vizigoti) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler si respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goti ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole si jumătate.

Asa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Getii si Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei si au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război – unii redusi la sclavie – de aceea si personajele-sclavi ale comediilor si eline si latine se numesc pur si simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta. Verbul mulcare („a mulge”) nu este un cuvânt latinesc, o recunoaste deschis însusi VARRO, dar o recunoaste deschis si Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc.

Căci, de fapt, în acelasi chip, mulgând lapte, se trage din tâte (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se întelege „cuvinte latine”), noi spunem mulka, molka (Thys. si Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care sustin că mulgeo si mulceo („eu mulg”), de aici si mulcto sau mulco („eu pedepsesc”) ar veni din grecescul amelgw („eu mulg”), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Scitia. Halophantam , un cuvânt pe care stim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum si la Salmasius si la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiasi pasaj; la fel stau lucrurile si cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă „hot / profanator de morminte”), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă „bărbat”, este folosit de Plautus cu acelasi sens de „bărbat chel”, care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 si Rud., II, II, 9) se foloseste cuv. MACHAERIA cu sensul de „săbiute” si acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat si grecii maaira („satâr”); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încaltă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 si Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt; SCURRA („bufon”, „parazit”, „jongleur”) care la cei vechi însemna „a însira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalti”, ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând „vorbăret”, „flecar”.

Si care e situatia altor cuvinte pur scite pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO si la multi alti autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species. Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este si elin si italic si germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere („a citi”) din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt („ei citesc”) (Math., VI, 26) se găseste lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean si nici grecesc de la zew care înseamnă „a fierbe”, ci este pur gotic, căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) si de la el si Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând „a fierbe”, „a topi”.

Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero („eu zdrobesc, fărâmitez, macin”) vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera („a măcina / zdrobi manual”; qin sau qi qino („grămadă”, „cumul”) se spune că vine de la qew, însemnând „cu carul”; pe această derivatie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere („a aduna”) si coacervare („a îngrămădi”). Chiar si subsatntivul montes („munti”) este folosit ca echivalent pentru maximi („cei mai mari”), acervi („grămezi de cereale”) la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum („durată”, „timp”, veac”) vine de la goticul / geticul äwe si destul de apropiat de aiwn al grecilor si de avan al arabilor. A se compara si cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 – este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva crestinismului si care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte grecesti primite de la barbari; trimit si la Dionysius (lib. I, spre final) care sustine clar că Roma s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina.

Trimit si la Julius Caesar Scaliger de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit si la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informatia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniti din alte regiuni, precum si ale celor ai casei; fiecare îsi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, tinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latinesti erau la origine scite.

Chiar si numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciti; oamenii eruditi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât si cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri („închisoare, a închisorii, închisorii”). În karkarai, după Wulfila (vezi si Glosarul la gotul Wulfila, precum si Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeste ca si cum ar fi e, în carcere, după cum chiar si sunetele au si ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini („nume, al numelui, numelui”); father, fathris, fathri = pater, patris, patri („tată, al tatălui, tatălui”); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri („mamă, a mamei, mamei”).

Si la verbe: im, is, ist = sum, es, est („sunt, esti, este”); vidiau, videis, videiths = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit („mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă”); au la Gotii sună ca si o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet („eu am, tu ai, el are”). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; asadar haba este habeo, habas – habes, habaith – habet, habam – habemus („noi avem”), habaith – habetis („voi aveti”) si habant – habent („ei au”). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus („avut, detinut”, dar si „corpolent” la Plautus) si habe în loc de ave („să ai”), după spusele lui Non. Si Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I’ 4).

Asadar, este lesne de legat lucrurile între ele de asa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au si fost adaptate si traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea acceptiunea verbului este interpretată la Plaut si Terentiu putin îndrăznet, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit („a fost posedată / s-a unit prin căsătorie”), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare si niciodată nu se va argumenta în acest chip.
CAPITOLUL III, 1-14

§1. Să vă fie clar pentru toti, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasă Geti, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o întelegere unanimă, Goti. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiti, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toti. Gotii (Getii) au întrecut, în glorie si fapte, toate neamurile si toate natiunile, până în ziua de azi; cei mai multi, relatând despre războaiele si bătăliile dus de Goti (si Geti), rămân înmărmuriti si plin de admiratie fată de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare si istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile si sacre – sunt fără egal în lume!

Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, si tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: „Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Gotii au plecat de aici sau putin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenta Gotilor în Grecia si Tracia, unde se stabiliseră”. Cu el alături, sau cel putin pe acelasi teren va fi asezat si strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Si această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut cu vederea, le-a înlăturat pe dată.

De aici si prima reclamatie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Gotii se foloseau deja de cele runice. Asadar, Gotii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet si nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină si pe relatările lui Soganienus în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic si care a tradus în acest alfabet si Biblia. Si apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: „Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit si pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat si adaptat pe cele grecesti, descoperindu-le pe f si Q .”

La fel si Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi si le-a adăugat în numărul celor vechi latinesti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Getii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe niste pietre splendide de o mărime considerabilă, asa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus: De adăugat, din acelasi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidentiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus si care sunt în deplină concordantă cu cele mai vechi codexuri de legi nationale: această lege de o mare bogătie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeste, socoteste Stiernhielmius că limba greacă este aceeasi cu cea care a fost a vechilor Goti (adică Geti). Si, ca să nu te îndoiesti de nimic, literele acestei limbi, ca si ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geti. Si, cel mai apropiat de spiritul meu, si ca să nu rămână nimic neclar în privinta literelor acestei limbi care toate provin de la geti – ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o fortă cu totul aparte. Dar si Cl. Salmasius o spune clar si direct, că primii oameni care au populat Grecia si sunt si autori ai limbii eline, au fost cei veniti din regiunea nordică si scitică.

Si la fel stau lucrurile si în alte privinte (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede si Simonide) – fără un motiv întemeiat probabil vei obiecta si vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseste clar că Grecii, înainte de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus niste îmbunătătiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică „ajustez”, „adaptez”, „corectez”; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări; sfewn este ionic folosit în loc de autwn = „lor însisi” / „acelorasi”; interpretarea populară este mai putin reusită: „după ce au operat niste schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească”.

Cam în acelasi chip s-a exprimat si Diodor din Sicilia (V, p. 235, Edit. Laur. Rhodom.): „ouk ex arh eurein, alla tou tupou twn grammatwn metaqeinai monon ” („nu ei -Fenicienii – au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit”). Si însesi literele, din respect pentru adevăr, ti-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privintă, chiar si Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteste că literatura greacă nu este absolută si imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Pozitionarea nu este de negat: Pământul si axa lui care înclină spre răsărit, se sfârsesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii si marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi si Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totusi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, sustine si vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la altii.

§2. Totusi, rămâne ferm pe aceeasi pozitie Conringius, sustinând că înainte de Sueoni si Goti, Danii au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: ” căci se obisnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I si pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga si adjectivul Scanicae si Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, si Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, „Dacia de Vest”), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II si aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdictiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei”. (Praef. Leg. Prov. Fion.).

Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinta acelui drept (legi), asa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zelosi care s-au situat deasupra regilor, lăudati mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, si prin diferitele chipuri de a pleda si prin acordarea de termeni spatiati, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea.

Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Si ceea ce tine separat de Scani (Scandinavi) cu sigurantă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Gotilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, asa cum sunt, sunt cenzurate prin eruditia acestor legi. Si nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Gotiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goti). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Gotia de celelalte tări, prin granite. Vezi si fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck („Despre granitele vechi ale Gotiei de Vest cu Sueonia si Dania”). Cât priveste legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieste-ti o îngrămădire de cuvinte alandala, fiindcă distinsul Conringius cam asa întelege (lucru cu care nu poti fi de acord fără a rosi); poate tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar si în legătură cu Sueonii si Gotii, în fata cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins si prin permanenta foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o sovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfătisează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 si XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetătenii lui prin legi făcute de el, care scrise fiind s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înteleptul si prea vestitul om de litere si de stiintă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 si urm.) socoteste că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: „Welhagen este forma contrasă – din motive de economie de limbă – a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze „bine”, „foarte plăcut” si de fapt Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac”. Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se sustine că prin cuvântul Bylagines se întelege quaerendum. Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate întelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: asa concep legile patriei eruditii nostri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutătii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-stiintifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefata cărtii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar si înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace si încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneste mai ales acelasi rhsi („vorbă”, „cuvântare”), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goti (i.e. Geti) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înteles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim si în scrierile lui Wulfila, si nu numai Vittod, ci si biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând „a porunci”; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obisnuinta / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi si Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: „Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma „înveterată” (consuetudo) si aceasta însemnează drept constituit de obisnuintă.”, o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: „Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îsi exprimă poporul vointa sa si nu prin lucrurile însesi si prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a retinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci si printr-un consens tacit, adică dezobisnuinta.”.

Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goti. Asa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi iesit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă „umil”, „dărâmat”, „culcat la pământ”, exact cu acelasi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III si VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum si la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: „Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. ” („Cei umili locuiesc în colibe. Si acel umil ridicând mâinile si ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!”), unde trebuie notat totodată deosebirea dintre verbul precari („a ruga”, „a cere prin rugăminti”) si deprecari („a abate din drum prin rugăminti”). Deci Liggia însemnează jacere si cubare, „a fi culcat”, „a zăcea”, în timp ce Läggia = ponere, locare = „a pune”, „a aseza”; laga = fundare, disponere = ordinare = „a stabili”, „a aseza solid”, „a pune în ordine”, „a aranja”. Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: „Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere” (= Strămosii nostri asa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneste la Wulfila, în locul latinescului ordinare („a pune în ordine”), căci acesta pare să fi fost în uz chiar si la acei Goti care, pe atunci, locuiau în afara granitelor nationale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecati cu alte neamuri, era si ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar si în epocile precedente, fusese coruptă.

Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefata lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: „Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies” („Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin fortă, căci ocrotirea lor se urmăreste prin cutuma / interpretarea corectă a legilor”). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o ratiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: ” Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi” („dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenta ei”).

În prefata lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: „Wet lod skal mand Land bygge”. Se cuvine să se bazeze pe lege si provincia (regiunea) si populatia. Iată ce spune împăratul Justinian în Digestele către Tribonieni: „autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine si cele umane”. Si cel mai corect o spune Samuel Puffendorf care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 si ultimul spre final), subliniază: „Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă întelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligatii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetătenesti (dreptul civil), se pot institui onoarea si pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon si Heraclit.” Asadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte si tainice să fie dezvăluite justitiei, căci întotdeauna trebuie actionat cu sentiment religios si respect fată de cel drept si bun, numai asa vor putea fi ascultati cu cel mai mare simt de răspundere – căci „nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena” („normele legislative trebuie să fie în conformitate cu religia”).

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Gotilor de Vest, colectionate de diversi magistrati ai acestei regiuni, Bureus mentionează emigrarea Gotilor în Grecia si Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinisti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Tara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împărati orientali, fiind în trecere prin tările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar altii s-au asezat în tările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea si să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare contin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Esti sigur pe ce spui? Cântăreste, rogu-te, toate ca să nu te deceptioneze confuzia făcută de tine între legi corecte si vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă.

Cea despre ultracunoscuta plecare a Gotilor (Getilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit si în textul următor: ” Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr” („Asadar absolut nimeni nu are dreptul să-si revendice dreptul la mostenire în acest regat, care si-a fixat resedinta în Grecia”). Si acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. „Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af fosterlandi: ther skulu arwer wara rr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hrn komber eig apter till hemkynna.” („Cel care întoarce călcâiul si capul spre vecini si piciorul a iesit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnatie) sau bazate pe consanguinitate, care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, acestia îl vor mosteni”). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce ratiune a impus finalmente acest lucru ?

La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile si disciplinele activitătii umane, nu-i asa că nu sunt cu greseli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează altii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situatii, de vreme ce si în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi si un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlnesti si în care, de regulă, se obisnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poti gresi. În afară de aceasta, sunt situatii – vreo 60 de legi si de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeasi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi lesne distinse unele de altele.

Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai putin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goti – care au fost mai întâi în Sarmatia, – ba chiar secole – apoi au emigrat în Tracia si Grecia – a unei mosteniri pe care o asteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât si l-au închipuit ei, căci s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colectie de legi a Gotilor de Vest, toate legile reperate si toate constitutiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoastere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toti aceia care si-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc si o sustin; si, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseste cu prisosintă codexul de legi. Asadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există si mai există si astăzi, desi, secole în sir după aceea, nu a putut fi consultată.

Tot astfel sunt si astăzi nenumărate legi, vechi si deteriorate si nimeni nu stie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriase si monumente de piatră ale căror inscriptii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea vesnică a unor eroi de seamă, căzuti în Grecia si Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Gotilor, au rămas ca semne fulgerătoare ale virtutii lor. Pe vechile pietre si incunabule este scris Girkia, Grikia si Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt. S-a găsit deseori si Grikum, Grikium si Girkium. Si într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscriptiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui aparitie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juristii pe care i-am numit provinciali si pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeasi ocazie, fereste-te să le dai crezare lor care nu stiu din ce aparentă a erorii, nu se sfiesc să sutină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâtia câti pretori erau la romani, Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel atasat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi si apoi să fie impuse – a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însusi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeste despre Edictele si puterea pretorilor: „Chiar si aceste edicte noi si puterea Pretorilor si cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârsite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba?

De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ti se dea si o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii si condamnări ca urmare a unor grave insulte si ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, si-au îndeplinit sau nu datoria?” Aici trebuie notate locutiunile damna pati, „a suferi condamnări” si damna perferre („a executa până la capăt pedepsele”). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeste pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea si demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar si istoriile regilor antici, după cum este si Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Gotii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul.
CAPITOLUL IV, 1-7

§1. Socot că sunt suficiente si foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăsească Getilor preceptele filosofice si legile de aur pe care el le învătase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V si XI), el însusi scriitor got, din respect pentru cei vechi care scriseseră istorii si anale ale Gotilor consemnează că Zamolxis si Deceneu au fost de o eruditie extraordinară si că concetătenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din multimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă – Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (si el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Gotilor, mai sunt doi, dintre multi altii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) si Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justitia, puternică si majestică a Gotilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis si pe multi alti scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goti, geti si Sciti, si o întreagă serie de altii, enumerati mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont si Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseste Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), „pentru ale cărui cărti- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a stiut să-l stimeze”. Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonantă cu toate manuscrisele si cărtile noastre si care sunt la dispozitia cititorului bine intentionat. Iată glasul bătrânului Herodot (c. IV, c. 95): „Ton Zalmoxin touton eonta anqrwpon douleusai en Samw douleusai de Puqagorh tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn…”, că Zamolxis a fost un om si a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos”. După spusele lor, Zamolxis îsi dobândeste libertatea si apoi, adunând niste bogătii mari, se reîntoarce în patrie.

Când si-a dat seama că Tracii trăiau în conditii rele ca niste brute, el însusi educat după obiceiurile ionice si de aceea mai slefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii si cu ilustrul erudit Pythagora, si-a construit o casă de oaspeti unde el primea pe cei mai deosebiti concetăteni si îi ospăta învătându-i că nici el, nici comesenii si nici cei ce se vor naste de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi vesnic si se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îsi construia o locuintă subterană; când fu gata, dispăru din fata Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor si astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băstinasi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinta subterană, ci mai curând socoteste că Zamolxis a trăit cu multi ani înaintea lui Pythagora, că a fost si un om, născut pe pământ getic, dar si zeu al Getilor.

§4. Am redat întocmai ce a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, „ou tw asenesatw sofisth”, îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei („ouk afaurotaton Aaiwn”) care, este stiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiti Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile si, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor si dându-si seama de eroarea săvârsită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază si se refugiază pe o stâncă, de unde amenintă cerul. Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) si expertii în filosofie s-au numit mai înainte sofisti, căci acestia printr-o expunere mai putin onestă si urmărind si un câstig rusinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe altii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: „paradoxou upoesei”, asa că ei si-au meritat numele de sofisti.

Si, astfel, nedepăsindu-si conditia lor, în ce priveste povestea acelei locuinte subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea si anume că Zamolxis ar fi existat cu multi ani înainte de Pythagora ( a se vedea si Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeste despre Zamolxis, Herodot spune: „fie că Zamolxis a fost un om în carne si oase, fie că a fost un demon al Getilor, să fie sănătos!” („eite de egeneto ti Zamolxi anrwpo, eit’ eti daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Si totusi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însusi afirmă că au existat asemenea poeti, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord si opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: „Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war” („Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit mestesug si-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos si s-a eliberat, a sosit la noi si comitiile formate din cetătenii strânsi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători.

Cu întelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunati în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeti pe rege si pe toti nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a sustinut imortalitatea zeilor si eroilor la Scitii dispăruti, că nemuritor va fi si el si cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absentă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă si faptă?”).

§6. Mai există si alte dovezi care sustin aceste spuse. Si de ce nu? Doar mai există încă o serie de cărti recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea si să revedem multe alte manuscrise si, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: „Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta” („Deja se născuse în acest neam al Gotilor (i.e. Getilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunostea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus si diferenta dintre bine si rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în institutiile si religia acelui popor si, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste si l-a avut ca prim-ministru, iar El si treburile regale si pe cele divine le administra pe toate prin vointă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmasi”).

§7. A coborât, spun, în pesteră, a cărei intrare o voia nestiută. Cam în acelasi chip narează si Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o pesteră care era inabordabilă celorlalti (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 si urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în pestera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre si el, Zamolxis, în pesteră, sustine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l si pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora „doulon Zamolxin w Getai uousi, Kronon nomizonte w Fhsin Hrodoto” („pe sclavul Zamolxe, pe care Getii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot”).

Si desi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greseală de ortografie si că, în consecintă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar asa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte („numindu-l Gebeleizis”). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn („o anagramă a filosofilor”), de care Laertius se foloseste frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea cuvintelor lui Laertius a fost săvârsită de către copisti ca el să poată fi citit în acest chip: „w Getai uousi, o Fhsin Hrodoto, Kronon nomizonte ” („Getii îl socot sfânt – pe Zamolxis -, numindu-l Cronos”, relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colatiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context si continua cuvântul lui Laertius – ceea ce stim sigur că se întâmpla – să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai multi autori Oare nu tot de către copisti este si locul corupt al lui Hesychius (p.m. 409). „Alloi de tw Kronw einailegousin ” („Altii sustin că în text este lui Cronos”). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citesti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către altii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare si inclusiv în Samolse, recunoastem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.
CAPITOLUL V, 1-7

§1. Si cum, în armonie cu Herodot, sună si codicele tipărit de curând, este nevoie, pentru mine însumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj lăudat din Herodot. Dacă până la Herodot nu s-a stiut foarte bine cine a fost Zamolxis, acum se stie că a fost Get sau Got pe care unii îl asează în rândul oamenilor, altii în cel al zeilor. Fie că se stabileste una sau cealaltă / sau amândouă /, întăreste ideea că, dintr-un motiv sau altul, noi vom fi ceea ce părem scriitorilor. Herodot (IV, 96) a afirmat că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagora. Si nu se poate să fi fost altfel, de vreme ce Zeus care este cinstit la Goti (i.e. Geti) se dovedeste a fi unul si acelasi cu Zamolxis. Acesta a fost cultul primordial (” o melista timwmeno, para toi Getai qeo to mhn palaion (palai ouk palaioun) Zalmoxi Puqagoreio „, „Zeus la Getii din Antichitate a fost Zamolxis Pitagoreianul”), o spune Strabon (VII, XVI, p.m. 762). Iar Jamblicus (De vita Pythag., c. XXX) îl numeste „megista twn Qewn par’ autoi” („cel mai mare si cel mai bun dintre zeii Getilor”). Iar în Comentariile lui Casaubonus la Strabon (p. 298), dar si prin gura lui Platon – un trac de origine – se glăsuieste astfel despre acesta: „Alla Zamolxi legei, o hmetero basileu qeo wn ” („dar el zice că Zamolxis este regele si zeul nostru”).

§2. Pe acesta Laertius (cf. Cicero, lib. II, De Nat. Deor., p.m. 38) îl numeste si rono (Timpul), reprezentând cursul si revolutia (întoarcerea periodică a) spatiilor si timpurilor. Prin examinarea cerului, a lui Saturn si a lui Jupiter, sisteme fizice bine organizate de altfel, după modul cum si le-au imaginat, au fost inclusi în legende, mai mult sau mai putin curioase. Mnaseas, de pildă, afirmă că Zamolxis este cinstit ca zeu la Geti si este numit Cronos. Dar si Porphyrius (Vita Pyth. Ext.) arată că în scrierile vechi Zamolxis a fost cinstit la Geti în locul cultului lui Hercule. Astfel în scrierile Eddice, Attin, erou legendar al strămosilor nostri, este numit Saturn. Si după cum la Attin cel cu un singur ochi, ca semănător, născător de Dumnezeu si tată al tuturor sunt venerate toate aceste calităti, tot astfel si lui Saturn, ca unul care se trage din semintie gotică (i.e. getică), i s-au atribuit puterea, ratiunea, natura si forta cea mai mare. Porecla lui, „cel cu un singur ochi”, (căci desi trăgea cu un singur ochi la tintă, săgetile erau dirijate foarte măiestrit), au luat-o si Scitii si Getii, fiind si ei numiti „cei cu un singur ochi”, adică mwnofalmoi , cf. Herodot (III, 106 si IV, 59). La Scitii vechi se numea Qamimasadh, însemnând acelasi lucru.

L-am numit pe Attin cel cu un singur ochi, cu acelasi sens, un învătat îl numeste monoculus (cu un singur ochi), desi cu acest sens, cuvântul monoculus este barbar. Căci la latini sună cu totul altfel: la ei monoculus se numeste cel care având un singur picior merge sărind într-un picior. Substantivul elin kwla se traduce în latină cu crura („picioare”). Totusi monoculus nu poate să fie clar explicat prin cuvinte barbare, desi ne-o garantează cuvântul unoculus (v. si Gell., N.A., IX, 4). Plautus (Curcul., III, 1, XXII si XXIV, Varr, VI, 2) este cel care s-a folosit primul de cuvinte din limbajul stiintific. La el unoculus este tocmai cocles. Spun cocles ca si ocles, adică „având un singur ochi”. Attius, în prima lui lucrare didactică, lăudându-l pe Gellius (N.A., III, 11), narează despre ciclop, în aceeasi manieră si anume că a fost unoculus, că Baldur, adică Apollo ar fi fost fiul lui Attin, o declară si monumentele literare Eddice (Muqol. XX), precum si poemele skaldice. Numele lui mai era folosit totodată si în locul lui Hercule, pentru că acesta se potrivea cu scrierile celor vechi. Cu numele de Hercules se desemna printul si zeul militar care le Sueoni si la Goti a fost numit Tyr, i.e. zeul Marte. Assirienii însă l-au numit Baalem, cu un cuvât persan, care în traducere nu înseamnă altceva decât Marte, zeul războiului (polemwn Qeo); asa apare la Greci si în Cronica Alexandrină, după cum ne-o arată Vossius ( Chron. Alex. et Voss. Idol., I , 16). Si nici nu e de mirare că la Claudius (Sen. De mort. Claud. Caes.) cel mai puternic dintre zei se numeste Hercule. Vezi si Seneca (Tyriis Melcartus ) care îl numeste: rege puternic, rege zdravăn. La Greci se numeste Arh si la Plautus tot Ares. (Truc., II, VII si LIV). Cuvântul este folosit de personajul Geta.

La Goti se spune Ari miles , kat’ exoiw („mai înalt decât altii, superior altora”). Tocmai de aceea i-au pus pe seama lui 12 munci si în acelasi timp i se atribuie 12 victorii; numărul 12, de bună seamă din respect pentru semnele Zodiacului si pentru tot atâtia zei; să-l adăugăm si pe Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 153 si urm. P. 157). Despre coloanele lui Hercule vorbesc si Ovidiu (Metam., IX, 3) si Justin (II, 4) si Albricus Filosoful (De Deorum imaginib., XXII, despre Hercule) si Vossius ( Th. Gent. II, 15). Sub numele de Thura se întelege Soarele – cu totii sunt de acord. Iată ce găsim la Damascius: „ton Kronon EL kai BHL eponomatousi ” („Pe Saturn îl mai numesc El si BEL”). Acelasi lucru spune si Servius. I se spune Bel, oarecum din ratiunea lucrurilor sacre, si Saturn si Soare. Prin acelasi nume, la Babilonieni, Fenicieni si Persi, se întelege Soare (este dovedit si de notele lui Hornius la Cornelius Nepos (Vita Miltiad., Serv. ad Aeneid, I). Aici chiar se deosebeste cu totul justificat si cu eruditie că chiar si ceilalti zei începuseră să se numească astfel. Din motivul de a fi mai bine distins de ceilalti i s-a spus Bel-Samen. De ce nu si Loke („luminat”) care la Scandinavi înseamnă Saturn, de aici sensul de „iradiind” , ca si la Greci fainwn („strălucind”). Descopăr că tot asa a scris si strălucitul Celsius (Comput. Eccles., p. I in Addendis la p. 76).

Cu aceasta ai un acord admirabil. Căci îi creste faima prin oracolul de la Delfi, legat de afirmatia „Troia nu ar fi putut fi supusă fără săgetile lui Hercule”, după cum cântă si Ovidiu (Metam., I, 13). Acelasi lucru îl spune si Sofocle (Philoc.), dar mai prolix: Bal, Ballur, Aballur este unul si acelasi cu Apollo, comp. si cu Ovidiu (Met. I). Fără îndoială că Soarele (i.e. Apollo), asa cum reiese din majoritatea scrierilor celor mai vechi si ale altora, este, cu un cuvânt actual, moderatorul tuturor fenomenelor si lucrurilor: este reprezentat ca patron al Muzicii; celor nouă Muze create de el si pe care el le guvernează, li s-a adăugat el, ca al zecelea. Acestui adevăr artistic i se adaugă scrierile celor vechi, referitoare la inventarea chitarei, cea cu zece coarde (v. si Homer, Il. , a. p. 36 v. 36 si urm.; Hesiod, Theog., v. 94 si 95; Fulgensius Muqol, lib. LXIV, Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 si urm., p.m. 235) unde Apollo trece drept inventator al chitarei si nu mai putin al Medicinei, care printre celelalte stiinte, este mai ales o artă, în care se probează eficacitatea ierburilor de leac, urmărind atent cresterea, maturizarea lor, căci pentru sănătatea oamenilor si a celorlalte vietuitoare joacă un rol primordial. Iată ce spune Vergilius (Aen., c. XII) despre Apollo (în tălmăcirea lui George Cosbuc):

„Cel mai iubit ucenic al lui Phoebus la corturi venit-a,
Iapyx Iasidul, căci lui, pătimas îndrăgindu-l Apollo,
Toate i-a dat oarecând, iscusintele sale, pe toate:
Cânt de chitară si glas de proroc si săgeti ucigase
Vrând să lungească trăirea părintelui gata să moară,
Iapyx cu ierburi vroia să-i ajute pe-ncetul să cate
Drumuri mai blânde …”

Si, putin mai departe:

„Iapyx bătrânul cu haina răsfrântă-ndărăt ca paeonii,
Multe puternice ierbi pregăteste-n amestec cu mâna,
Leacuri făcând de-nzadar si degeaba cu mâna clăteste
Fierul din rană, si-l prinde cu netede cleste degeaba.
Toată-ncercarea e fără noroc, si-ajutorul lui Phoebus
Nu le soseste! …”

A se compara spusele lui Vergiliu la adresa lui Apollo ca vindecător cu ajutorul plantelor medicinale, dar si ca artist multiplu, inclusiv ca poet, cu cele ale lui Tibull. (c. IV, Ad Phoebum, IV:

„Vino aici si alină durerile gingasei fete,
Vino, o, Phoebus, aici, mândru de pletele-ti lungi!
Crede-mă, haide mai grabnic, căci nu-i regreta nici tu însuti,
Phoebus, frumusetea s-atingi cu alinătoarele mâini!
Fă ca să nu-i vestejească o stearsă culoare candoarea;
Nici slăbiciunea să nu-i macine palidul trup!
Răul, oricare ar fi si de-orice cu tristete ne temem,
Ducă-l în mare acum râul cu apele iuti!”

si c. II, Elegia IV si c. IV Paneg. ad Messalam), Propertius (c. IV De Urb. Rom., I) si Horatius (Carm., lib. IV, Ad. Apoll. et Dian. Carm. Saec.). Plutarh (Cur nunc Pyth. non reddat oracula carm., p.m. 402) o pomeneste pe Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, care în timpuri străvechi îsi formula oracolele în versuri. Altădată chiar si filosofii îsi alcătuiau dogmele si principiile în versuri; ca Orfeu si Hesiod procedau si Parmenide, Xenophan, Empedocle si Tales. Asa se face că zeilor li s-au dat diverse nume: Soarele a fost învestit cu diferite virtuti si principiile înteleptilor s-au folosit de ele în totalitate. Macrobius, de pildă, demonstrează că Apollo este zeu pentru că i s-a zis Soare. Chiar si pe Liber Pater cei vechi l-au considerat zeu. Si pentru că si Dionuso (în latină Dionysus si nu Dionysius, cum incorect spun unii) i.e. Bacchus, este rusokomh, adică cu pletele de aur, cum îl defineste Hesiod (Theog. V, 947, conform opiniei scoliastului), iar scoliastul lui Horatiu (Od. 19) afirmă că Soarele, Apollo si Dionyssos sunt unul si acelasi personaj pentru că: după cum Apollo are nouă Muze, tot astfel Soarele are nouă cercuri, iar Dionyssos este însotit de corul Bachantelor care sunt tot în număr de nouă; la această idee aderă si Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 147); aici vor mai fi adăugati si Artemidor (lib. II) si Hyginus (Fab., c. CXXXI, CLXVII si CLXXIX).

Si Diodor, în aceeasi carte (p.m. 150), arată că în privinta numărului Muzelor, scriitorii au păreri diferite; unii afirmă că au fost trei, altii nouă; la Homer sunt lăudate cele nouă Muze de o frumusete cu totul aleasă; tot atâtea la Hesiod (Theog., v. 76 si urm.) care trece în revistă si numele lor. De unde si părerea că cifra 9 reprezenta la antici ceva important, căci găsim sintagme de tipul în nouă zile, în nouă cărti, frecvente la cei vechi, afirmă Cicero (De Nat. Deorum , lib. III, p.m. 70) si Herodot (Hist., lib. IX), căci el si-a scris Istoriile în nouă cărti, dând, fiecăreia din ele numele unei Muze. Toate cele spuse până acum nu se potrivesc la zeii Marte si Mercur, pentru că (obiectul de cult) reprezentarea lor este alta decât cea a Soarelui, subliniază Macrobius (d.l., c. XIX). Cam de aceeasi părere este si Strabon (c. XV spre final) care consideră că Marte poate fi pus alături de cel mai mare zeu al Persilor; idem filologul belgian Lipsius, 1547-1606, ( Not. Ad VI Annal. Taciti), argumentând că ar fi fost o greseală trecută cu vederea; iar Bertram, comentatorul lui Strabon (in d. I Strabon), sustine că în loc de „on Persai sebontai Qewn monon” trebuie citit „onper kai sebontai Qewn monon”. Dintre toti zeii despre care este vorba aici, Carmanii, pe acesta singur îl cultivă; căci despre Persi, iată ce spune lăudatul autor: „Ei îl cinstesc pe Jupiter pe care îl situează într-un loc înalt din cer. Ei venerează Soarele pe care îl numesc Mithra. Idem Luna, Venus, focul, pământul, vânturile si apa.”

Dar si pe Aesculap pe care Macrobius îl mai numeste si „Sănătate” si pe Hercule si pe Isis căreia i se mai spune si Serapis si nu par să fie alti zei decât Soarele însusi despre care ne vorbeste si Istoria ecleziastică al lui Ruffinus (Socrat. et Theod., Macrob. D.l. c. XXI). Mai adaugă-l si pe Herodot (c. II, cap. 156) si pe Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., p.m. 7) si pe Plutarh („peri Isiado kai Osirido ” , p.m. 374) unde se relatează că Osiris este Soarele, iar de către Greci i se spune Sirius. Litera O asezată în fată la Egipteni desemnează cuvântul întunecime. Prin câteva interpolări, se spune că o putem numi pe Isis care este aceeasi cu Luna si „ochiul lui Horus”; si dacă pentru ei cuvântul Osiri înseamnă „întunecat”, nu acelasi lucru este pentru noi; după câte stim, toate acestea având direct acelasi sens cu care sunt expuse de Plutarh în note (peri Isido kai Osirido, p.m. 374), – toate sunt scite.

Pentru interpreti Osiris sau Asiris înseamnă Dumnezeul cel vesnic si a toate, cel care luminează mereu, se îngrijeste de toate si le observă pe toate. Deci să avem întelegere pentru strădania lor în a depune eforturi spre a deduce numele lui Osiris. Se trece cu vederea acum ce anume se întelege prin numele de Osiris, Isis, Horus si Typhon (este si numele unui rege al Egiptului antic, dar si zeu al răului la Egipteni, dusman si ucigas al lui Osiris), căci după cum arată Athanasie Kircherus ( Oedip. Synt., II, c. 6) de la Synesios (poet, orator si filosof grec, 370-413, n.t), dar si de la alti scriitori, aceste nume ar tine de conceptul de filosofie morală. Căci anticii, sub vălul fabulelor, enigmelor si simbolurilor au preferat să corecteze moravurile si să induca sufletului imagini si virtuti reale. De aceea Tacitus (Annal. IX, c. 14) spune despre Egipteni: „ei sunt primii care prin figurile animatelor (apoi si ale altor lucruri) prefigurau sensul spiritului”. Din cele spuse mai sus socot că este de ajuns să constatăm, cum sustin Heurnius Barb. (Philos., p. 37) că opinia cea mai apropiată de adevăr este că Osiris al Egiptenilor trebuie denumit Multoculum, asa cum Plautus (Aulul. III, VI, 19) a spus oculeum totum („este totul ochi”). În afară de Plaut, cel care sustine aceeasi părere confirmând originea respectivă, este însusi Diodor din Sicilia, căci sintagma latină în traducere elină, este Poluofqalmon (d.l. p. 7). Deci numele se impune prin însăsi calitatea cuprinsă în nume, adică de multi ochi, e tot un ochi (Poluofqalmon); doar Soarele este acela care, prin razele sale, luminează pământul si marea.

Ce vreti mai clar? De aceea Attin, care de fapt e Soarele, nu are un singur ochi, ci mai multi, Antichitatea îi atribuie opt. Fenicienii îi atribuie lui Saturn tot opt, este atestat de Eusebius (De praep. Ev. , I, 1), căci până si templul în care se celebrează cultul lui Attin are opt unghiuri si un inel. Tot în număr de opt erau si virtutile existente în cer pe care le fixase Antichitatea prin gura lui Platon (Epin. , p.m. 923), iar cei dintâi care le-au observat si le-au lăudat au fost barbarii, căci prin legile acestora, care fuseseră instituite regulamentar, s-au răspândit apoi la Egipteni, Sirieni, ba chiar si la Greci, după cum relatează Platon. Prin urmare, imaginii mărete a regelui i se adăuga efigia Marelui Apollo, pe care se puteau citi atributiile legale, opt la număr, încrustate pe un iris si printr-un nod ciudat cu opt unghiuri o înlăntuire solidă, secretă, de siruri de lanturi – în aceeasi manieră secretă închisă (se referă la efigie). Tot opt tabule de legi paternale păstrează străvechea memorie, asa cum o dovedesc si incunabulele străvechi. Macrobius (d.l. c. XXII, d.l. c. XXIII) precum si ceilalti scriitori o atestă: anume că Nemesis, Pan, pe care îl mai numesc si Inuus, si Saturn, nu sunt altceva decât Soarele, ba chiar si Jupiter; zeul Adad al Asirienilor si el este tot Soarele: acest lucru este dovedit si de autoritatea teologilor si de cea a lui Orfeu, toti acestia dintr-o singură ratiune mistică si sub vălul diferitelor povesti, s-ar referi tot la Soare, desi se deosebesc de celelalte zeităti. În acelasi chip trebuie pomenit si ilustrul Keuchenius (not. ad. Nep. I, Lysand., c. III) care spune: „Jupiter este acelasi cu Soarele, lucru sustinut si de Platon în Phaedrus, unde este numit mega hgemwn en Ouranw („cel mai mare stăpân în cer”), fapt interpretat identic si de Macrobius”. Dar si la lăudatul Macrobius, Jupiter este totuna cu Apollo, opinie care poate fi confirmată si de răspunsul dat de oracolul din Delphi (acesta poate fi comparat si cu ce spune Herodot în c. VII, c. 96):

„teio tritonidei xulinon didoi Euruopa Zeu
Mounon aporhton teleein tose tekna t’onhsoi.”
(„Jupiter cel care vede de departe, din Tritonida cu ziduri din lemn
Îti trimite tie si alor tăi salutul Soarelui de neînvins.”)

Din oracolul Pythian al lui Apollo, iată ce comentează scriitorii. Cornelius Nepos (Themist., c. II), de pildă: ” după deliberări, Pythia ar răspunde că dacă s-ar întări cu zidurile din lemn. Ce vrea să spună acest răspuns nu întelege nimeni, iar Themistocle este convins că Apollo i-ar fi dat sfatul să se încreadă în corăbiile sale si în luptătorii săi, căci acest lucru ar fi vrut să spună Apollo prin metafora murus ligneus („zid de lemn”)”. Vezi Herodot (d.l., c. CXLII si urm.); Justin (lib. II, c. XII), Polyaen. (lib. I), Str., Arist. (I, Rhet.), Val. (l. VI, V), Frontin. (I, 1), Strat. (c. III ). Astfel Soarele este cel pe care îl mai numesc si Pan ca unul care este stăpânul întregului univers material si zeu al Naturii, ba i se atribuie si coarne si barbă; prin lăsarea ei mai lungă se subîntelege natura răspândirii luminii lui prin care Soarele luminează împrejurimile cerului precum si cele de mai de jos pe care le însoreste, răspândind lumina sub concavitatea lunii.

§3. S-a întâmplat că într-o zi s-a auzit un glas lângă insulele Echinade, „peri ta Einada nhsou”, aceasta se întâmpla pe vremea împăratului Tiberius, când Oracolele de pe întregul Pământ amutiseră, cf. Albric. Phil. (De Deorum Imag., libell. IX, De Pane), spunând că Marele Pan ar fi fost înmormântat (” oti pan o mega tenhke peri twn ekleloipotwn rhshruwn”, p.m. 419) Vezi si Plutarch si Cicero ( lib. II, De Divinatione), unde, printre altele, se demonstrează că până si Oracolul din Delphi, situat chiar în centrul Greciei, atât de adorat si vestit si atât de limpede si căruia i se aduseseră atâtea si atâtea daruri din partea tuturor popoarelor si regilor, din nu stiu ce motive, ar fi fost închis, iar prezicerile lui ar fi fost cercetate minutios. Si nu numai Porphyrius (în cartea pe care a scris-o împotriva religiei crestine), citându-l pe Eusebius (Praep., lib. I, c. 1) si pe Nazianzenus ( Orat. Alt. In Julian. Apol. apud Nic., lib. I, c. XVI), spune: „Acum ne mirăm pe bună dreptate, dacă asa de multi ani cetatea a fost bântuită de ciumă, când si Aesculap si alti zei si-au luat privirea de la ea: acum, după ce se cultivă religia lui Iisus, nu mai putem beneficia de foloasele zeilor”. Si,. Asadar, după nasterea lui Iisus Christos, faima oracolelor a scăzut, pentru că, după nasterea Lui, prin strălucirea cuvântului divin pe pământ, a poruncit ca oracolele să amutească:

„Vai, vai mie, plângeti si gemeti, voi, trepiede, că Apollo a plecat de la voi. Un prunc ebraic mi-a poruncit mie, Apollo, domnind peste prea fericitii zei, să părăsesc acest sfânt lăcas”. De aceea, împăratul Constantin, în Edictul către Provinciali, mărturiseste că din cauza Oracolului lui Apollo, se adresează atât de târziu crestinilor, prin acest EDICT, căci nu s-a dictat de pe un trepied adevărat. De fapt, tocmai expirase oracolul zilei mortii lui Iacob si hebdomadele lui Daniel. Dar nici nu mă impresionează părerile diferite în previnta perioadei de timp si ar fi trebuit să se ceară o refacere a calculelor printr-o interpretare corectă; asa cum propune Huetius în Demonstr. Evangel. (IX, 6 si în următ.). Prin aceleasi Hebdomade ale prea sfântului bărbat, se cerea foarte clar si foarte direct să se curme viata salvatorului nostru IISUS CHRISTOS, prin orice mijloc.

Si pentru că acestia au scăpat cu viată, trebuia să se nască Christos si să fie ucis; o dată acesta ucis trebuia să fie dărâmate cetatea si templul: toate s-au împlinit. De aceea neamul cu totul demn de plâns al Iudeilor, nu revine la fructul cel bun, ci tinde să întunce chiar si ceea ce era foarte clar pus în lumină, lucru care a fost corect gândit de multi autori printre care si de către ilustrul Vossius (De Sibyll. Orac., cap. 14, p.m. 121) care spune : „Pentru că printre rabini sunt unii mai prudenti si cu un grad sporit de autoritate, mărturisesc că a pierit limba ebraică si resturile acesteia sunt zdrentuite, necunoscându-se nici sensul cuvintelor si nici codicele hebraicilor, totul este mut si pentru nimeni nu este de înteles, pentru că o dată cu limba au dispărut si vocalele, iar Iudeii sunt atât de redusi, încât nu mai stiu nici măcar să citească în ebraică.

Spun că toate aceste note sunt făcute la adresa rabinilor ignoranti si aproape fată de toti rabinii, inclusiv cei vechi si mai buni; cel care chiar nu crede acestora; desi sunt mărturisite pe fată, se va împlini cu sigurantă ceea ce fusese prezis de Isaiia, ca întreaga stiintă si întelesul oracolelor lui Dumnezeu vor fi îndepărtate de la ei. De aceea dacă vrem să-i combatem pe Iudei, trebuie mai întâi să fie abrogate acele elemente pe care le consideră ca noutăti atât Elias Levita, cât si Iudeii mai abili si respinse ca falsuri de gramatică veche, ca fiind în dezacord cu aceasta, ceea ce va permite mai lesne, pentru ca, chiar maestrii Iudeilor, care o admit, să nu accepte nici chiar într-o mică măsură, stiinta gramaticii de dinaintea rabinului Jehuda; în cele din urmă, vor rămâne toate versiunile noi si se va adera cu tărie la versiunea celor 70 de bărbati pe care o recunosc toti Iudeii din vechime, referitoare la Iisus Christos si apostoli. Căci dacă Iudeii nu ar accepta această versiune, atunci ar fi clar că religia si credinta lor nu ar mai avea nici o bază.

Asadar, dacă vrem să urmăm calea cea dreaptă si să-i dărâmăm pe adversari, profetiile trebuie să rămână la acest sens, în care ele fuseseră primite mai înainte ca ele să se fi adeverit. Dacă va fi asa, nu le va mai rămâne Iudeilor nimic de spus”. Vorbele acestea sunt cu totul demne de cedru si marmură. De ce? Pentru că întelepciunea rabinilor, cum este calificată de Iudei, este sustinută, printre altii, si de către Salmon Zevus, care, calculând Hebdomadele, au rezultat 490 de ani, ceea ce coincide cu anul nasterii Salvatorulu Lumii, Iisus Christos; este de adăugat si relatarea lui Josephus Flavius (Antiquit. Jud., lib. X, c. ult., Testim. Josephi de Christo); toate datele concordă între ele. Vezi si ce spune Vossius în cap. XI, De Sibyll. Orac. si Josephus, lib. d. c. X; idem Zalm. Zevi Ther. Jud., c. I, VI, p.m. 154)
CAPITOLUL VI, 1-7
§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul si acelasi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora si apoi a fost eliberat, este unul si acelasi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Asadar, cu bună stiintă, s-au numit cu unul si acelasi nume, mai multi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 si următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca si cum ar fi fost mai multi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii nostri si în Analele si istoriile nationale: Odini, Thorones, Friggae si toată ceata zeilor. Vezi si Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atentie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, si scrierile magice, ba chiar si superstitiile din care ceva a fost introdus aici; asa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăsi acea fortă si măretie de către strămosi si anume mânia lui Dumnezeu care a fost greseala profanilor, credeti-mă, pe care si-au însusit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre altii, si de Strabon (d.m.l. si p. l. 7). La fel se vorbeste si în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: „Aceste nume de zei si le-au însusit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiasi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte si cei pe care acum îi contemplă”. Si acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefata Scrierilor Eddice: „Si atunci si-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei”.

§3. Faptele sunt clare, asa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost initiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor si profetea adevărurile nu mai putin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulatie si care este confirmată chiar de către scriitori si chiar din acelasi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din tinuturile Hyperboreene. A se vedea si Laertius si Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către multi, în acelasi timp în mai multe locuri. Vezi si Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) si Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l si pe Porphyrius (Vit. Pythag.) si pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: „aire, w Euforbe, h o’ ti an eelei ” („Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!”). De aici si discipolii lui erau numiti, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), „ai zeului Apollo, cel cu multe nume” (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar si profetii? Desigur acest fapt este consemnat si de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit si în cunoasterea artei magiei si nu trebuie să ne rusinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian si Plinius. De aceea există mentiunea lui Platon, precum si a altor filosofi renumiti care sustin că multumită tocmai mestesugului îndelung învătat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată si cuvintele lui Plinius în materie: „Arta magică a câstigat asa de mult în importantă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor”. Si mai departe: „În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm” (Vezi si Plinius lib. XXIV, c. XVII si lib. XXX, c. I, nu prea departe de început si spre final).

§5. Si totusi, nu as putea să neg faptul că o mare parte a superstitiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivati ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte întelept: „Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei si zgomotele înfricosătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice”. Iată cuvintele lui Franciscus: „Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite masinile indestructibile de război asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete si fulgere, iar operatiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile si în cazul puterii focului si grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie”. Asemenea exemple pot fi date si din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea si Naudaeus (Op. Pecul.) si Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C (I). CCLXXIIX), precum si Borrichius în Disertatie despre nasterea si progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost initiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospătul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala – despre acest incident relatează si Jamblichus (capitolul citat mai sus). Si aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Scitii hiperboreeni, din motivul că sunt dotati cu patru feluri de vietăti: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor si Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniti adesea, asadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalti filosofi, din care primii sunt socotiti a fi Platon si Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) si Augustinus (De C.D., lib. VIII si XV). Hesiod (Fapte si zile) îi numeste deuteroi daimone („demoni de gradul doi”), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteste de importantă inferioară, iar altii, zeii plebei. Vezi si ce transmite si Platon prin Diodor din Sicilia (Bibl. H. IV pe la începutul cărtii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre aparitii, eroi si semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 si urm. Si De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou („demonii, eroi si oamenii”), ordine identică cu cea de la Apuleius. Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 si urm.) despre geniile malefice si, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi si Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit si altii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totusi că nu Pytahagora, „ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a sustinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o si mai mult”. Să-l adăugăm aici si pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite si în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profetise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia si a înviat si profetia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi si Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) si Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă multi altii care au transmis la urmasi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni („vesnice”), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 si urm.) le numeste immortales („nemuritoare”). Lucretius (De R.N., lib. III si IV) vorbeste neclar despre părtile sufletului, ba chiar fals; alti scriitori, filosofi mai putin importanti, sustin că sufletul omului este muritor; cei mai multi însă, sustin opinia lui Pythagora; ca si Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca si cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.
CAPITOLUL VII, 1-4

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit si Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): ” Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi de autewn ton auton touton nomizousi Gebeleizin ” actionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelasi cu Gebeleizis”). Asa sunt relatate lucrurile – de fapt, trăiesc la fel cu Zeul si la mare egalitate; acolo sus îsi găsesc tihna, starea de liniste, fiind departe de tulburările celor invidiosi, o duc într-o adevărată fericire – liesa sau lijsa , scutiti de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinsi că toate acestea asa se vor întâmpla, iar viata îsi va urma cursul. Asadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, asa l-au numit Gotii în limba gotică.

§2. Si nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: ” împroscând amenintări cumplite dintr-o gură pietrificată” (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronuntarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici si Tacitus (De mor. Germ., c. III): „Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldatilor si nu atât prin modulatia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată si zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină si mai gravă”.

§3. Cât priveste starea mortilor ajunsi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informatiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 si 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită „tihnă”, căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor si a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteste că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credinciosi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început vesnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

” Baldur mun Komma /
Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /
Wel waltiwar wited their enn eda hwad.
Sal ster hun standa Solu fegra /
Gulli that tan a Gimle /
Thar skulu dyggwar drotter byggia /
Og win alldurs daga yndes niota.”

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

” soseste Baldrus,
el, împreună cu Haudus, Hropti si Sigtopter
vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum
Sub acoperisul de aur al Gimlei
pe ea o cinstesc popoarele cinstite
de secole în sir bucurându-se de bunul suprem.
Apare chipul Divin, simbol al odihnei asezat pe un jilt:
pe el nu-l bat nici vânturile si nici ploile
nu-l udă nici zăpada si nici grindina aspră nu-l atinge;
cerul nu este niciodată acoperit de nori,
surâde de lumina împrăstiată mărinimos.”

§4. Si dacă lucrurile stau asa, nu pot întelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi si Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 si urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Si această relatare nu se găseste numai la Herodot, ci si în toate incunabulele. Si totusi, conform reprezentărilor lui Jupiter si Apollo la cei vechi, acesti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se astearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneste mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans („tunătorul”), fulgurans („fulgerătorul”), fulminans (idem), altitonans („tunând din înaltul cerului”) si fulmine gaudens („bucurându-se de fulger”).
CAPITOLUL VIII, 1-8

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelasi timp, si cea a celor mai vechi cetăteni ai Sueoniei; se face deosebire între viata viitoare a celor drepti, dusă în fericire si cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: ” Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim” (Myth., III) („Dumnezeu însusi a făcut cerul, pământul si toate cele care se găsesc pe el, si, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenusă. Cei drepti trăiesc vesnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepti însă, sunt aruncati la zeii subpământeni”).

Despre Helis si Nistheim se vorbeste mai pe larg în alt loc din Edda; si nu mai putin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare si laudă: „a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder” (Myth., XV si XVIII) (” în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu si cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul si pământul si acolo vor locui în vecvi cei cinstiti si drepti”). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX si urm.) sunt asezati, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi si Myth., XLIX si urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, asa cum este zugrăvit si în Edda: „pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl” („fiii lui mult iubiti sunt toti acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; asa că fiecare îsi are locul său rezervat în Valhalla”). Cum Odin mai este numit si zeul sângeros, toti fiii lui mult doriti se bucură de acelasi epitet ornant. El mai este numit si Walsadur / Wingner / Walhallarvisir („părinte al celor măcelăriti, tăinuitor si sef al sufletelor”). În Valhala, la servitul cupelor (la ospete) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: „Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol” („Astfel se numesc cele care îsi ofereau serviciile celor care veneau la ospete, erau paharnici, asezau tacâmurile pe mese, cupele si serveau oaspetii. Rista si Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr si Reiginlief, bere”). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeste si Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor si preparată din orz ori din grâu si este întrucâtva asemănătoare vinului.

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toti oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleasi gusturi si nici nu simt la fel. Părtile superioare ale corpului pot fi curătate cu ajutorul eleborului alb, dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părti ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor – Soarele, Luna si celelalte stele; si pe măsură ce întelegeau vârsta maturitătii, varietătile, precum si schimbările survenite în timp, au început să înteleagă si toate legăturile dintre ele asezate în reguli bine rânduite; apoi când si-au dat seama că universul este construit de asa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proportionate sunt, este pretutindeni frumos si desăvârsit, sub toate aspectele sale si în absolut toate părtile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare si cel mai bun si nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfectiuni gratie bunătătii sale si puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârsită, egală cu natura lui si printr-o fortă de aceeasi mărime, a pus-o în miscare, o conduce si o stăpâneste si care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era asezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea si atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi si atâtor neîntelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociati. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor si ale celorlalti oameni mai răsăriti, nu putea fi trecută cu vederea; vezi si Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum si capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Si după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor si ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) si Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că „într-o zi această lume va dispărea prin foc”. În această problemă, Platon si Aristotel s-au dovedit a fi mai întelepti, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea si de aceea a făcut-o vesnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început si fără sfârsit, de aceea nu are nici loc de nastere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepti si la pedepsirea, chiar si răstignirea celor nedrepti în iad, concordă cu tot ce au spus poetii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeste iadul „infern întunecos”. Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling. act. et voc. Infernus si Analect. XVII). Aeschyl (Prometeu) îl numeste aperanton tartaron („nesfârsitul Tartar”), Homer tartaron heroenta („tartarul cel întunecos”, Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeste ceva opus celor ceresti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeste de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseste pluralul inferna, idee apărată si de Solinus (Legiplean), care a scris în latină si de Lactantiu, ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseste pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelasi respect pentru plural – infernis – în dat.-abl.; nu mai putin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 si urm.) este si mai convingător :

„Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osânditi prin năpaste
Însă locasu-l au toti prin judet hotărât si prin soarte.
Minos ascultă si scoate din urmă sortirea si cheamă
Mutele gloate-mprejur si le judecă fapta si totul.
Cei amărâti locuiesc pe câmpia din fată, cei care
Singuri prin crime-si curmară viata, si urându-si lumina
Sufletu-n ei l-au strivit. Si-acum ei si muncă si lipsuri
Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!
Legea opreste! Si jalnici se uită la trista mocirlă.”

Si ceva mai încolo:

„Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:
Drumul din dreapta spre Dis si spre ziduri puternice pleacă;
Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime
Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăsirii de rele.”

Ceva mai departe:

„Gnosicul tine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,
Dă răutătii pedepse si-ascultă, silind să-si vădească
Relele cel ce pe lume mereu îsi dosise păcatul.”

Acelasi lucru spune si Seneca în Herc. fur. (V, 750): „Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judete, sortind fiecărui de jiltul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseste pe răufăcător ca altora pildă să fie”

§6. Însusi Homer (Od., XI) povesteste cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern si frate cu Minos), stând pe jiltul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos si Aeacus – vestit prin spiritul său de dreptate, ei trei erau singurii care judecau faptele celor morti, împărtind dreptatea în Infern. Vezi si Platon (Gorg. si De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni si Gothoni kasla si staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia („a transmite prin mostenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător”), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg. Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.).

Din acest motiv, la Gotii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, si judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonasului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăti de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit si de colectionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici si scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff – cum se obisnuieste să li se spună – în Gotia de Vest si în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins si folosirea celorlalte bastoane si săbii cu mânere de frasin, ba chiar destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îsi desfăsurai judecătile; pe lângă alte ratiuni, mai este si următoarea: ” forthy askrin er allra trea mestr oc bestr” („dintre toti copacii, frasinul este cel mai puternic si cel mai bun”).

§7. Prin Rhadamanthes se întelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalti doi, trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman si thus, „în chip remarcabil” (cu sens bun sau rău) asa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, „a sosi”, „a-si da consimtământul”, pentru că, de fapt, numai unul trebuia totusi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca si pronunta sentinta, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: ” Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga” („Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în fata justitiei, încă din primele sentinte, prin aceleasi sentinte el ajunge judecător”). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toti, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totusi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm si de la Platon (Gorg., p.m. 371) si de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalti doi, Rhadamanthus si Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinte în modul cel mai drept cu putintă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă „mai bun”, căci man, minn, minur, madur si cuvântul compus lagmadur , îl sustin. Asa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă „a judeca foarte drept” si „a desfăsura audierea corectă a martorilor”, ba chiar „a conduce procese” în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks („un judecător întotdeauna aspru”), poate si pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus si Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeste de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): „Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător”.

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdictiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonasul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă si Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus si Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata si la scriitorii greci si latini. Platon mentionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca si la cei vechi ai nostri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus si Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instantă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai multi si nici în scrierile vechi) si chiar în forma universală de judecată si tot aceeasi a fost reprezentată – ba chiar într-un chip solemn – si în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt si foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar asa cum am arătat deja, în legile vechi se face mentiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părti trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiasi complet de judecată (aceleiasi judecăti) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar si din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, asa că s-ar putea avea perfect sorti de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului si venise după ce avusese loc repartitia proceselor, asa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganta care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecătii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 si 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcasul celor fericiti, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Getii au crezut dintotdeauna (Getii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit si mai sus cu totul laudativ: „Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelentă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj netărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Getilor s-a ivit dintotdeauna asa de la natură, el a fost si este un popor cu totul aparte si vesnic”. Mai adaugă, pe lângă acestea, si inscriptiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea si alte formule le vedem cu sufletul si cu ochii nostri de pe aceste meleaguri si locuinte de la lăcasurile celor fericiti la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrătisând si înlăntuind toate. Si nu fără cea mai mare admiratie, se citesc următoarele pe inscriptia dedicată zeului nemuritor si operei sale, multumirile aduse de sustinătorii lui: „Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure vesnic sufletele tuturor acestora.” Vezi si Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămosul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din niste tăblite de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) si Hecaergus le primiseră de la Hyperboreeni, a învătat că după ce sufletul a iesit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute si alte lucruri lămurite de mine.
CAPITOLUL IX, 1-3

§1. Asa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis si a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat si principiile si preceptele juridice si tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, asa cum obisnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese gratie cunostintelor strămosilor nostri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; asadar, mai întâi vor fi elaborate definitiile si apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine si, în final, urmează perspectivele generale într-o însiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneste.
2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.
3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară si, prin urmare, depind de ea.
4. Orice miscare este si izvor al actiunii, în cadrul căreia se disting si obiectele neînsufletite, chiar si animalele care, în diverse chipuri, participă la calitătile si operatiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine si frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toti. Asadar cer dimpreună cu strămosii nostri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost si acum acelasi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toti a fi absurd din punct de vedere juridic, si pe bună dreptate.
2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice ratiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Asadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, desi mintea, ratiunea lui, forta, întreaga-i putere ar putea să functioneze mai departe. De aceea chiar si Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 si urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefectiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur si făruritor al cerului si al pământului si semănător al tuturor lucrurilor, săditor si hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignorantă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim si disertatiunea lui Cotta si a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, sustineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este rusine să te îndoiesti, de ce atunci nu s-ar îndoi si cei care trăiesc la tară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. si not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toti de existenta lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinta si cu adevărul ei, – greselile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul nestiintei.

Asa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele miscări ale naturii nu se raportează la unul si acelasi principiu, care este în acelasi timp si infinit si primul pentru că convenindu-se, totusi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorti de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părtile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea si natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtusi de putin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul as zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeasi semnificatie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenti ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: „Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate”.

Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenta lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile si nici nu poate fi percepută cu vreunul din simturi, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiintelor finite ideea că el există cu adevărat. Asa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a mentinut secole de-a rândul si vieti de oameni în sir ideea străveche de Dumnezeu si comună tuturor si nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor si moravurilor si nici nu s-a pronuntat că nu ar sti de existenta lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) si Aristotel (t. I, Top. I si IX) si din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenta lui Dumnezeu era supus pedepsei si oprobiului public. Si, desi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enuntat si de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoasterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: „În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeasi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a asezat în fruntea lumii, atribuindu-si roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o miscare a maselor, si va fi amenintat cu moartea, atunci va sustine că există Dumnezeu al Cerului; neîntelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însusi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu”.

Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învătat că Dumnezeu este acela, care prin libera actiune a sa asupra materiei, a creat cerul si pământurile. De ce as trece cu vederea si celelalte, despre care vorbeste divinul Platon, cu o intuitie cu totul iesită din comun, ca si cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici si care prin importanta pe care o acordă fortei destinului si inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micsorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum acestia sunt mai putin apti, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false si îsi aruncă unul altuia insulte si totusi ei sunt socotiti a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept si pe merit, deci, prin trudă, o câstigase în legătură cu miscarea atomilor, deci ca rezultat al mintii lui iscusite si nu printr-o judecată mediocră si trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărtile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidentă si unele concluzii subtile ale altora.

§3. Asa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Asadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneste peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în miscare de la sine, ci, după cum am spus, toate actionează în functie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie si disensiuni: că Dumnezeu este infinit si că există si altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de asa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaste de obicei si astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai putin perfecte si se păstrează asa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseste în toate lucrurile din spirit de dreptate si fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forta cea mai mare. Vezi si Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142).

Adaug în acelasi timp că niciodată nu lipseste izvorul bunătătii prin actiune si miscare; nimic nu este mai limpede că în acelasi lucru îsi spune cuvântul Providenta. Nu poate fi înteles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu stie care sunt lucrurile cele mai importante si pe care El să le trateze într-un anumit chip si să le salveze? Oare să nu aibă forta necesară prin care să sustină si să administreze atâtea lucruri? Dar necunoasterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu si, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinta lor, nu o pot duce, revine măretiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte usor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este si puterea. Chipul perfect al infinitătii acesteia nimeni nu-l poate întelege cu mintea si nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârsească complet, providenta lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se mentină „această ordine minunată si această constantă de necrezut, din care izvorăste si păstrarea si întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteste golit de spiritul diriguitor, el însusi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta” (Vezi si Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 si 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiratie, există în tăria cerurilor corpuri ceresti de stele foarte mari, unele rătăcitoare – care, totusi, cât de corect sunt ele astfel numite – vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiti la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obtine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri ceresti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care sustine toate aceste corpuri. Să apelăm si la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) si la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această fortă uriasă: „De aerul gol este pământul în echilibru tinut”, iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 si urm.): „Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află”, iar Cicero (d.l. II, p. 45 si De Univers., lib. , p.m. 198): „Pământul este asezat în mijlocul lumii si se mentine astfel solid si rotund, absolut de la sine”..
SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci si doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia stiintele juridice. Cât priveste însusi spiritul meu, strădania si gândirea mea puse în slujba acestor stiinte, le las în seama judecătii acelora care atunci m-au admis în rândurile studentilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am asternut pe hârtie, cu mare grijă, – nu cu neglijentă cum o fac unii nu corupt, cum obisnuiesc altii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc si să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selectie din multele elemente audiate la cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copisti ignoranti, unele fapte au fost gresit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni si adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atentie cum trebuie să ne miscăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoastem erorile si, în consecintă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate si cu mai mare fidelitate.

Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai putin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geti, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci asa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că eruditii nostri s-ar fi inspirat din literele grecesti, dar literele getice, fiind deja inventate si puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi si a înteleptilor nostri experimentati în literatura scriitorilor vechi, de asemenea insi, ei nu vor fi socotiti ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posteritătii îi va condamna – si sunt demni de a fi condamnati în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea.

Chiar cu aceeasi ocazie as cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate fată de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în fata ochilor celor adunati în acest scop. Asa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părti prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârsitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esential din legislatia ateniană, de vreme ce si cuvintele si totodată si faptele ne sunt prezentate pretutindeni si ne sunt puse la vedere si în detaliu, dar si în ansamblu, si chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăsit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importantă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, fortat de importanta momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius sustine, cu totul justificat, că însăsi limba persană îsi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtusi de putin să o sustin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelasi timp araba si turca, care totusi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine.

Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea si altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleasi litere si forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeste cu inimă deschisă acestea, asa cum sunt; căci dacă voi obtine de la tine acceptiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie si de multumire. Cât priveste însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei tristi să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituosi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru si marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: „asadar, pentru ca profetiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească niste conditii. Căci în ce priveste celelalte informatii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă fată de Posteritate, am evitat să vorbesc.
Sursa: www.dr-savescu.com