Pamintul este gol pe dinauntru – Civilizatia Agartha

Pamintul este gol pe dinauntru si ascunde alte civilizatii Se stie ca Pamintul este solid in interior. Totusi, nimeni pina acum nu a avut curajul sa patrunda adinc in el, asa ca nimeni nu poate afirma cu siguranta ca interiorul Terrei este solid. In mod cu totul surprinzator, elita nazista … Citeste mai departe..

Karanna Academy: Pamintul este gol pe dinauntru – Civilizatia Agartha

      

Efectul Pygmalion, NLP si autoiluziile – DE CITIT! :)

Efectul Pygmalion, NLP si autoiluziile – DE CITIT! Daca te nasti gaina, nu poti ajunge vultur! “Intr-o zi, plimbandu-se prin padure, un om gasi un pui de vultur abia iesit din gaoace. Dandu-si seama ca daca l-ar fi lasat acolo, singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul … Citeste mai departe..

Karanna Academy: Efectul Pygmalion, NLP si autoiluziile – DE CITIT! 🙂

      

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus Oul are multe semnificaţii şi într-una din scrierile străvechi din India se menţionează de ce trebuie să avem un ou când sărbătorim Paştele. Este foarte surprinzător. Reiese foarte clar de acolo, pentru cel ce înţelege, că Iisus Christos este … Citeste mai departe..

Karanna Academy: India – Simbolistica oului, a pasarilor si gesturile lui Iisus

      

„Pot demonstra ca Dumnezeu exista si actioneaza”

„Pot demonstra ca Dumnezeu exista si actioneaza” – Matematicianul Florian Colceag De Ziua Nationala a Romaniei, a primit de la mai multe cunostinte urari de „la multi ani”, iar pentru Florian Colceag a fost un semn de coeziune si de rezonanta din partea celorlalti – o sansa pentru recuperarea a … Citeste mai departe..

Karanna Academy: „Pot demonstra ca Dumnezeu exista si actioneaza”

      

Efectele blocarii chakrelor

By Anca Bogdan

chakre

Efectele blocarii chakrelor Purificarea şi Echilibrarea CHAKRELOR Chakra este un cuvânt sanscrit care înseamnă “vortex” sau “roata”. Chakrele din corpul uman sunt centrii energetici subtili. Misticii hinduşi au numărat sute de mii de chakre în corpul omenesc. Aceasta este foarte asemănător cu sistemul de meridiane folosit în acupunctura şi în …

Karanna Academy: Efectele blocarii chakrelor

      

Potopul – mitul suprem in istoria universala (partea a 4-a)

By admin

potop 1

 

Partea a treia a acestei serii o puteti citi aici.

luna plina pe apa

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o era glaciara ? Stramosii nostri spun ca zeii. Daca ei sunt raspunzatori pentru acest lucru, care ar fi motivul lor ? Miturile sustin ca „marele înghet”, aparitia Lunii, disparitia Soarelui si Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare razboi al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare ca armata lui Marduk era superioara celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând ca el a câstigat primele lupte. Spre deosebire de primul razboi al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferioritatii numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii si oamenii, numarul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fata unchiului sau. Pierzând lupta dupa lupta, Enlil se vedea în fata înfrângerii totale. Singura solutie pentru victorie era reducerea armatei dusmanului sau. Cum nu se putea înfaptui acest lucru prin lupta dreapta, Enlil a apelat la solutii alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii si interpunerea ei între Pamânt si Soare. Cum „frigul cel mare” nu parea sa aiba efecte vizibile, Enlil le-a trimis pamântenilor virusi, acele „boli, epidemii, ciuma si holera”, însa cei mai afectati erau oamenii, nicidecum semizeii si Veghetorii. Nici frigul, nici foametea si nici virusii nu atingeau Veghetorii si pe copiii acestora, asa ca Enlil a recurs la solutia finala: înecarea tuturor printr-un Potop. Daca Epopeea lui Atra-Hasis afirma ca zeul s-a aratat nemultumit de înmultirea oamenilor, nu înseamna ca era deranjat de zgomotele lor facute în timpul împerecherilor, asa cum sustine si Epopeea lui Ghilgames, ci de cresterea numarului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pamântului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Banuim ca nu i-a fost usor sa ia aceasta hotarâre însa, de obicei, în timp de razboi nu exista reguli. Anu si Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotarând declansarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlaturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încalzire globala din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci si cinci de milenii. Enki a fost obligat sa jure ca nu va dezvalui acest „secret al zeilor” însa zeul întelepciunii nu putea sa nu gaseasca un subterfugiu.

Juramântul îl oprea sa le împartaseasca oamenilor secretul, nu însa si unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgames, Enki l-a înstiintat pe Utnapistim printr-un vis de sosirea Potopului. Însa nu direct, ci vorbind cu peretii casei acestuia: „Casa de trestii, casa de trestii! Perete, o, perete, da-mi ascultare, casa de trestii, perete, cugetati! Omule din Surrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, darâma-ti casa ta si cladeste o corabie; paraseste averile si ai grija de viata ta, dispretuieste bogatiile lumesti si mântuieste-te pe tine doar! Darâma-ti casa, asa cum îti spun eu, si întocmeste-ti o corabie. Aici ai masurile corabiei, cum trebuie sa o fauresti; lungimea ei sa fie deopotriva cu largimea ei, puntea ei sa fie acoperita ca bolta ce acopera adâncimile, apoi ia în corabie samânta din toata faptura vie”. Întrebat de Utnapistim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea ca ridica ditamai corabia, Enki i-a raspuns: „Spune-le lor urmatoarele: am auzit ca Enlil este înfuriat pe mine si nu mai cutez sa umblu prin tinutul acesta, nici sa traiesc în cetatea asta; ma voi coborî spre limanul marii, ca sa locuiesc împreuna cu Ea, stapânul meu. Dar peste noi revarsa-va ploaie de bogatii: pesti mari, pasari din cer, ca si tot rodul de vietuitoare ale marii. Seara, Calaretul Norilor de furtuna va aduce grâu, în suvoaie!”. Ultimile fraze subliniaza acea perioada de foamete, datorata erei glaciare, amintita si de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pamântului” si a primi hrana, oamenii din Suruppak chiar l-au ajutat pe Utnapistim sa-si construiasca ambarcatiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeasi întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul sau devotat, Atra-Hasis, punându-l sa stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând ca vorbeste cu scutul, a spus:

„Scut de trestie,

Baga de seama la ceea ce-ti spun.

Toate casele oamenilor si toate orasele,

De o furtuna mare vor fi maturate.

Samânta omului atunci va disparea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunarii Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil si Ninhursag”.

Enki si-a sfatuit slujitorul credincios sa construiasca o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai facut o corabie niciodata… fa-mi desenul pe pamânt sa pot vedea cum”, Enki i-a oferit instructiuni precise, dimensiunile si modul de constructie. Pentru curiosi, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul ca urma sa plece în lacasul lui Enki, pentru a scapa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapistim.

Dupa ce a terminat de construit arca, Utnapistim / Atra-Hasis si-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale si multi mestesugari. Momentul în care el însusi trebuia sa intre în corabie era unul precis:

„Când Samas,

Care porunceste un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu eruptii,

La bordul corabiei sa te sui,

Si bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia sa îl astepte Utnapistim reprezinta sosirea lui Marduk / Samas, care pare sa lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu eruptii”), asemanator celui descris în Ramayana(„sute de meteoriti cazând din cer”), ce va zgudui pamântul („porunceste un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului si reprezinta ultima batalie din cel de-al doilea mare razboi al zeilor, consemnata în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgames, începutul Potopului pare a descrie o lupta între cele doua tabere rivale de divinitati: „La primele licariri ale zorilor(când Luna a fost înlaturata din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stapânul furtunii(Enlil), calarea pe nori. Peste dealuri si câmpii, zeii Sullat si Hanis, crainicii Furtunii, o calauzeau. Apoi zeii din haurile Infernului (Veghetorii) se ridicara. Nergal (Marduk)deschise zagazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stapânul razboiului, deschise canalele, iar cei sapte judecatori ai Infernului, Anunnaki (capeteniile Veghetorilor), înaltara tortele lor, aprinzând toata tara cu flacara lor stralucitoare (au lansat arme asemanatoare rachetelor). Un strigat de deznadejde urca la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identica cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” si „numaidecât, ziua fu înlocuita de un întuneric total”), când a sfarâmat tot tinutul ca pe un vas de lut. O zi întreaga vijelia a bântuit cu furie, s-a napustit peste lume ca valurile unei osti atacatoare. Nimeni nu mai putea sa-si vada propriul frate, nu mai era chip sa zaresti din cer oamenii”.

potop 1

Înainte de revarsarea apelor, Pamântul a fost trecut prin foc, datorita armelor teribile, nucleare, folosite de combatanti. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pamântul urias fu pârjolita de aburii cumpliti, topindu-se cum se topeste tabla încinsa de mestesugul omului”. În Ramayana, „sulitele, securile, scuturile se învolburau. Un fum staruitor si gros ca noroiul înabusea oamenii si animalele care încercau sa iasa pe strazi”. Indienii hopi spun ca „prima lume a fost distrusa, ca pedeapsa pentru ticalosia oamenilor, de catre un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus si de jos”. În mitologia scandinava, „uriasul Surt a dat foc întregului Pamânt; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flacarile tâsneau din crapaturile stâncilor; peste tot se auzea suieratul aburilor. Toate vietuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai tarâna golasa a mai ramas dar, precum cerul însusi, nici Pamântul nu mai era decât crapaturi si prapastii”, poemul Voluspa sustinând ca

„Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc navalesc

Sa loveasca chiar cerul”.
Puhoiul de ape a acoperit Pamântul, stingând flacarile si distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmarit: „s-au desfacut toate izvoarele adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat,suvoiul, furtuna si potopul au coplesit lumea, naprasna si puhoaiele au bântuit laolalta ca ostirile în batalie” (Epopeea lui Ghilgames), „toate râurile, toate marile s-au umflat si s-au revarsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înaltau si clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi facea pe zei sa tremure”, dupa cum declara Epopeea lui Atra-Hasis. Iar dupa Ramayana, „cele doua osti crezura ca venise sfârsitul lumii. Zdruncinarea vazduhului le-a prabusit. Pamântul s-a cutremurat pâna în maruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care întelegem ca acel cutremur poruncit de Samas a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil si Marduk au continuat lupta chiar si pe apa, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „barci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supravietuitori însa au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis sustinând ca „au întors spatele si au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusa). În Epopeea lui Ghilgames, „însisi zeii, înspaimântati de revarsarea apelor, se refugiara în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribulira lipiti de ziduri, înghesuindu-se unii într-altii, asemenea câinilor. În cele din urma Istar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu sa tipe ca o femeie cuprinsa de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindca eu am dat o porunca rea. De ce poruncit-am acest rau în sfatul zeilor? Am fost capetenia razboaielor menite sa-i nimiceasca pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, caci eu i-am facut sa se nasca? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul pestilor». Zeii cei mari ai Cerului si ai Infernului plângeau, acoperindu-si gurile. Vreme de sase zile si sase nopti vântul n-a contenit sa sufle, furtuni, vijelii, revarsari de ape au coplesit Pamântul. Vântoase naprasnice si potopiri de ape vuiau dezlantuite, ca razboinicii pornind împotriva vrajmasilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezinta evenimentul într-un mod asemanator:

Anunakii, Marii Zei,

Stateau suferind de foame si de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea si suferea;

Plângea sa-si usureze marea durere.

Zeii plângeau si ei alaturi de ea, pentru Pamânt.

Era coplesita de marea durere,

Si setea cea crunta o încoltea.

Acolo unde ea statea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stateau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeita Mama, Ninhursag, era socata de amploarea distrugerii:

„Zeita a vazut si a plâns…

De febra buzele-i erau aprinse…

Ca mustele-s fapturile de mine facute.

Ei umplu râurile, sunt hrana pentru pesti,

Sunt înghititi cu totii de marea furioasa”.
Declaratia zeitei din Epopeea lui Ghilgames ofera amanunte suplimentare despre acest mare razboi al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindca eu am dat o porunca rea. De ce poruncit-am acest rau în sfatul zeilor ? Am fost capetenia razboaielor menite sa-i nimiceasca pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, caci eu i-am facut sa se nasca ?”. Din aceasta marturisire aflam ca, desi era mama lui Marduk si fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alaturi de noul ei sot, Enlil, si de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene exista descris acest moment: desi era initial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag si-a ajutat noul sot si frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a facut pe fiul ei sa o decapiteze. Istoricul Plutarh sustine ca nu a fost vorba despre o decapitare adevarata, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Daca Plutarh are dreptate, Marduk si-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-si demonstra loialitatea, ea a fost trimisa, sub forma leoaicei Sekhmet, sa înabuse revolta oamenilor, ce era cât pe ce sa se transforme într-o extinctie a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alaturi de Zeus împotriva lui Typhon si Istar de la hititi, care i-a fost alaturi lui Tesub în razboiul cu Ullikummi. Astfel întelegem si motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis si Epopeea lui Ghilgames, ea a fost de partea lui Anu si Enlil atunci când s-a hotarât distrugerea oamenilor prin Potop. Si-a dat seama în timpul Diluviului ca a ales tabara gresita, însa era prea târziu. Cel putin pentru oameni.

potop ploaie

Poemul babilonian Enuma Elis pare a descrie doua evenimente într-o singura poveste. Desi se refera la distrugerea de catre Enki si Marduk a dinozaurilor reprezentati de Apsu, Tiamat si copiii ei, poemul include si povestea celui de-al doilea mare razboi al zeilor. Dupa cum am vazut deja, Enki si Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pamântul, Marduk nefiind nascut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Elis se refera nu doar la povestea dinozaurilor, ci si la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul razboiului.

În Epopeele lui Ghilgames si a lui Atra-Hasis, galagia oamenilor îl împiedica pe Enlil sa se odihneasca, prin urmare a hotarât distrugerea lor. Enuma Elis sustine un lucru asemanator, si anume faptul ca zeul Apsu nu putea dormi din cauza harmalaiei tinerilor zei.

„Toti fratii s-au adunat împreuna;

Încolo si încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebuna printre stele,

Faceau sa tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fata lor, însasi Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Si necugetate miscarile”.

Apsu s-a sfatuit cu Mummu, sfetnicul sau, si a hotarât sa-i distruga pe tinerii zei. Din aceasta poveste reiese ca Apsu este Enlil, sotia sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil.Poemul sustine ca „Sfatul lor de taina” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricosat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a nascocit un plan prin care „somnul sa cada asupra lui Apsu”. Când ceilalti zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreapta harta a cerurilor” si a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a cazut peste Apsu” si chiar „sfetnicul Mummu nu putea sa se miste”. Dupa ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu si Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara si i-a dat jos mantia sa de aur?”. Aceasta întâmplare exista si în Mitul lui Zu, unde pasarea Zu („întelepciunea”), Enzu („domnul întelepciunii”) sau Anzu („întelepciunea cerului”) îi fura lui Enlil însemnele regale, sceptrul si Tablitele Destinului. Tiamat însa nu a stat degeaba:

„Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a facut cel mai mare…

Si conducerea bataliei,

În mâinile lui a încredintat-o”.

În Sumer, alaturi de Enlil se afla Ninurta, fiul sau si al lui Ninhursag, mâna sa dreapta si mostenitorul sau (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hititi, în lupta cu Ullikummi au stat lânga Tesub Istar si Tasmisu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se lupta cu Zu si recupereaza Tablitele Destinului, alaturi de însemnele regale ale tatalui sau. Iar în Enuma Elis apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât sa banuim ca este acelasi Ninurta.

Speriati de Tiamat si de armata sa condusa de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk sa îi salveze: „El, cel care-i mândru si puternic, va fi cel care ne va razbuna; El, viteaz ca nimeni altul în batalie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fara o conditie:

„Daca va fi, atunci, sa va razbun,

Vietile sa vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o rapun,

Cheama a Zeilor Adunare si peste toti al meu destin mai mare sa fie!”.

Bucurosi ca nu trebuie sa o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotarât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducator la lupta.

„Tiamat si Marduk, cei mai întelepti dintre zei,

Unul spre celalalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o batalie sa hotarasca totul,

De lupta erau acum gata”.

Dupa o batalie crâncena, Marduk si-a învins adversara, alaturi de armata acesteia. Apoi a taiat-o în bucati, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

„Cu arma sa cereascs a taiat capatâna;

A taiat vaile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus sa-l poarte

Si într-un loc necunoscut sa-l lase”.

Preotii babilonienii au încercat sa ofere o explicatie si pentru faptul ca Tiamat a fost considerata personificarea Pamântului, sub identitati ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

„Punând capul lui Tiamat în locul hotarât,

Pe el lanturile de munti le-a facut sa apara,

Vaile le-a despicat, râuri prin ele sa curga,

Prin ochii ei, Tigrul si Eufratul au iesit.

Din sânii ei, el a facut muntii cei sfinti.

Izvoare a facut, din ele râuri sa se adape”.

Dupa aceasta victorie, Marduk a fost declarat erou si si-a pastrat pozitia de rege al zeilor. Însa, dupa cum am vazut, adevaratul conducator al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatalui sau. Nu stim daca a fost vorba într-adevar de o decapitare si o reînviere a Zeitei-Mama sau doar de o renegare din partea fiului sau, însa cert este ca finalul razboiului o prinde îndepartându-se de Pamânt, plina de lacrimi si remuscari.

enki-enlil2

Ramas fara cea mai mare parte a armatei sale, oamenii si semizeii murind în apele ce acoperisera Terra, Marduk a fost înfrânt, dupa cum povestesc legendele grecilor, hititilor, scandinavilor si ale indienilor. „Veghetorul purificarii”, „domnitorul vesnic” sau „cel slavit de generatiile viitoare”, asa cum era numit de catre preotii babilonieni, a fost nevoit sa fuga cu coada între picioare, alaturi de tatal sau, Enki, sora sa, Istar, si restul Veghetorilor care au supravietuit îndelungatului razboi. Însa Enlil îsi dorea sa încheie conflictul odata pentru totdeauna, pregatind lovitura de gratie….

Preluare www.mixdecultura.ro

PROFETIA LUI MELCHISEDEC

By Anca Bogdan

Profetia lui Melchisedek

PROFETIA LUI MELCHISEDEC

melchisedek

Melchisedec, un nume înconjurat de mistere şi legende magice. Este venerat şi cunoscut în diverse culturi. În Biblie, apare citat de multe ori ca Regele Salemului, iar în tradiţia evreiască este menţionat în diverse cărţi cum ar fi Zohar şi Midrash Rabba. Este cunoscut de popoarele orientale, temut de mongoli şi venerat de lamaşii budişti ai acelor pământuri.

Prof. Dr. Ferdinand Ossendowski, un ilustru călător, om de ştiinţă şi scriitor, povesteşte următoarele în deja clasica sa operă de călătorii “Bestii, Oameni şi Zei” (1924):

În timp ce traversam într-o caravană stepele Asiei Centrale, aproape de Tzagan-Luk, ghidul mongol a strigat dintr-o dată: ” Stop, opriţi-vă!”, şi de îndată s-a aruncat de pe cămilă la pământ, murmurând clasica mantră budistă “OM MANI PADME HUM”. Ceva incredibil se petrecu în acel moment. Aerul vibra suav şi aducea cu sine un cîntec de dragoste şi pace, care ajungea direct la inimă. Pămîntul şi cerul păreau să îşi ţină respiraţia. Dr. Ferdinand Ossendowski – autorul cartii “Bestii, Oameni si Zei” Până şi animalele o percepeau: păsările coborau din zborul lor şi se odihneau, cămilele îşi ciuliseră urechile, caii rămăseseră nemişcaţi şi atenţi, câinii se opriră din lătratul lor şi yakii se întinseseră pe sol. Hamalii mongoli îngenuncheaseră şi se rugau cu ardoare în timp ce se simţea acea pace absolută: până şi vântul nelipsit din acele părţi, încetă să mai bată. Era o atmosferă extraordinară, o linişte şi o pace neobişnuite, mai ales pentru occidentali.

Când extazul colectiv se termină, mongolii îi explicară lui Ossendowski ce s-a întâmplat. Se apropiaseră de Misterul Misterelor, de regatul subteran al Regelui Lumii, chiar în momentul în care acesta era în meditaţie.
După cum probabil vă puteţi da seama, Ossendowski nu a putut obţine prea multe informaţii de la acei oameni. Acei mongoli ştiau că lamaşii pǎstrau cu aviditate secretul Regelui Lumii, şi îi pedepseau cu severitate pe aceia care divulgau aceste lucruri.

Dar, şi aici apare încă un mister, mărturisirea făcută de Ossendowski cu acea ocazie coincide foarte mult cu expunerea din cartea “Mission de l’Inde” a lui Marqués Saint-Yves d’Alveydre (1910) şi de asemenea cu povestirea altui autor mai puţin celebru, Louis Jacolliot, în “Les Fils de Dieu” şi “Le Spiritisme dans le Monde”.

Profeţia lui Melchisedec – Mongolia
Cei trei scriitori meţionaţi vorbesc despre Agharti sau Agharta, nume cu care, în limba tibetană, este denumit misteriosul regat subteran în care îşi are reşedinţa Regele Lumii.

Ossendowski povesteşte că, fiind în vizită la mănăstirea din Narabanchi, în Mongolia, a găsit o surprinzătoare profeţie lăsată de Melchisedec în acel loc pe care Geniul Pământului l-a vizitat în anul 1890. Iat-o aici:

Cu fiecare zi care trece, oamenii vor uita de sufletele lor şi se vor ocupa mai mult de corpurile lor. Corupţia cea mai mare va domni pe pământ. Oamenii se vor asemăna mai degrabă cu animalele sălbatice, însetaţi de sângele fraţilor lor. Semiluna va fi ştearsă şi adepţii săi se vor îngloda în cerşetorie şi într-un război continuu. Cuceritorii lor vor fi răniţi de soare, dar nu se vor ridica de douǎ ori; va cădea peste ei cea mai mare dintre nenorociri şi vor ajunge să fie insultaţi de celelalte popoareMelchisedec – Profetia din Tibet. Coroanele regilor, mari şi mici, vor cădea. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt… Va fi un război teribil între toate popoarele. Oceanele se vor înroşi…Pământul şi fundul mărilor se vor acoperi de schelete, se vor diviza regatele, vor muri naţiuni întregi…Foamea, bolile, crimele necunoscute de lege, ce lumea nu va fi contemplat încă. Atunci vor veni inamicii lui Dumnezeu şi ai Spiritului Sfânt ce se aflǎ în interiorul omului. Cei care iau şi partea celuilalt, vor pieri de asemenea. Cei uitaţi, cei persecutaţi se vor răscula şi vor atrage atenţia lumii întregi. Vor fi ceaţă şi furtuni, munţii dezgoliţi se vor umple de păduri. Se va cutremura pământul…Milioane de oameni vor schimba lanţurile sclaviei şi umilinţelor cu foame, boli şi moarte.

Vechile drumuri se vor umple de mulţimi care vor merge dintr-un loc în altul. Cele mai bune şi mai frumoase oraşe vor pieri în foc…una, două, trei…Tatăl se va lupta cu fiul, fratele cu fratele, mama cu fiica. Viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor, vor domni fără limite…Familiile se vor împrǎştia…Fidelitatea şi dragostea vor pieri…Din zece mii de oameni, doar unul va supravieţui…unul nebun, dezbrăcat, înfometat şi fără forţe, care nu va şti să-şi construiască o casă, nici să-şi procure alimente… Va urla ca un lup turbat, va devora cadavre, va muşca din propria sa carne şi îl va sfida înfuriat pe Dumnezeu. Se va depopula pământul. Dumnezeu îl va lăsa din mâna sa. Deasupra lui vor fi împrăştiate doar fructele nopţii şi ale morţii. Atunci va apărea un popor necunoscut până acum care, cu mână puternică, va smulge buruienile nebuniei şi viciului şi îi vor conduce pe cei care au rămas fideli spiritului oamenilor în bătălia împotriva răului. Vor fonda o nouă viaţă pe pământul purificat de moartea naţiunilor. De-a lungul a cincizeci de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate care vor trăi fericite pentru şaptezeci şi unu de ani. În continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme…Apoi popoarele din Agharti vor ieşi din cavernele lor subterane şi vor apărea pe suprafaţa pământului.

În ultimul paragraf, în urma unei atente lecturi, Óscar Uzcategui a descoperit că Melquisedec dădea nişte date foarte exacte pentru profeţia sa. Să vedem:
Profeţia a fost scrisă de Domnul Lumii în anul 1890. Astfel că, atunci când Melchisedec spune ““pe parcursul a 50 de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate”, ne vorbeşte despre anul 1940, adică, de al doilea război mondial.

Au apărut atunci trei mari noi regate: Europa, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Apoi spune că “vor trăi fericiţi pentru şaptezeci şi unu de ani”. Adică: 1940 plus 71, ne dă 2011. Şi în acest an fatidic “în continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme”.

Ne spune astfel că suntem la porţile unui conflict mondial care va avea consecinţe oribile, nemaivăzute, şi care va dura 18 ani: din 2011 până în 2029.

Mai apoi va fi o regenerare şi va începe un nou ciclu, dar nu înainte de a a avea loc o involuţie şi distrugere, cum o spun atâtea profeţii şi religii din lume.

Karanna Academy: PROFETIA LUI MELCHISEDEC

      

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

By Anca Bogdan

melchisedek

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

melchisedek

Invataturile lui Melchisedec in Occident

Învăţăturile lui Melchisedec au intrat în Europa pe mai multe căi, dar esenţialul a venit din Egipt. Aceste învăţături au fost integrate în filozofia occidentală după ce mai întâi au fost încorporate în elenism şi apoi în creştinism.

Idealurile civilizaţiei vestice au avut la bază o natură socratică, iar mai târziu filozofia religioasă a devenit ceea ce se modificase din învăţăturile lui Iisus şi un compromis pe care această filozofie l-a făcut la un moment dat cu învăţătura şi filozofia occidentului din acele timpuri, care era foarte avansată pentru acea perioada. Totul a culminat cu crearea bisericii creştine.
Mult timp, în Europa, misionarii din Salem şi-au practicat propriile lor activităţi, treptat fiind atraşi în multe din grupurile care practicau diferite ritualuri şi credinte. Aceşti propăvăduitori ai credinţei din Salem au continuat să existe şi în primul secol după Hristos, în Europa Imperiului Otoman. În cea mai mare parte doctrina învăţăturii din Salem a fost răspândită în Euroapa prin intermediul soldaţilor mercenari evrei, care au luptat în multe bătălii din Occident. În antichitate evreii erau la fel de faimoşi pentru valoarea lor militară cum erau şi pentru calităţile lor religioase.
Doctrinele de baza ale filozofiei greceşti, ale teologiei evreieşti, precum şi ale eticii creştine aveau la bază învăţătura fundamentală a lui Melchisedec.

I Religia din Salem printre greci
Misionarii din Salem au putut pune baza unei religii solide printre greci, care nu conţinea un ceremonial strict de manifestare. Acest ceremonial a fost o condiţie impusă de Machiventa, care a interzis organizarea de congregaţii exclusive pentru venerare şi care a cerut, în mod special, fiecărui învăţător să promită că nu va accepta niciodată să fie plătit pentru serviciile sale religioase şi că va accepta doar hrană, haine şi adăpost. Când învăţătorii lui Melchisedec au intrat în Grecia pre-elenica au găsit o populaţie care practica tradiţiile vechilor înaintaşi (urmaşii direcţi ai lui Adam şi Eva), dar aceste învăţături au fost pervertite de ideile şi credinţele marilor grupuri de sclavi aduşi în Grecia. Această pervertire a dus la revenirea unor practici crude, cu ritualuri sângeroase; clasele de jos practicau diferite ceremonialuri când erau executaţi criminalii achitaţi.
Influenţa învăţăturilor din Salem a fost distrusă aproape în întregime de aşa zisa influenţă ariană care venise din sudul Europei precum şi din est. Aceşti invadatori elenişti au adus cu ei conceptele unui Dumnezeu antropomorf, asemănător cu cel al fraţilor lor arieni care s-au îndreptat spre India. Acest import a inaugurat în Grecia evoluţia viitorului panteon de zei şi zeiţe, cunoscuţi din mitologia greacă. În mare parte, această religie nouă avea la bază sistemul religios al barbarilor eleni, dar şi miturile vechilor locuitori ai Greciei.
În zona mediteraniană, eleniştii greci au găsit o venerare a cultului matern, iar apoi au impus acestor populaţii propriul lor zeu masculin, Dyos-zeus, care în scurt timp devenise pentru greci ceea ce devenise Iahve pentru semiţi, adică zeul suprem al zeilor din panteonul grecesc.
Drept consecinţă a acestor factori, în evoluţia religioasă s-a dezvoltat credinţa populară în nişte zei fericiţi şi norocoşi, care locuiau pe Muntele Olimp, zei mai mult umani decat divini, zei pe care oamenii inteligenţi din Grecia nu i-au luat niciodată prea în serios. Nici nu i-au iubit prea mult, dar nici nu au fost prea înspăimântaţi de ei deoarece aceştia erau propria lor creaţie. Faţă de Zeus şi familia sa au avut un sentiment patriotic şi naţionalist pentru că erau jumătate oameni, jumătate zei, dar nu i-au venerat şi nici nu li s-au închinat cu tărie.
Eleniştii au fost profund pătrunşi de conceptele antipreoţeşti ale învăţătorilor din Salem, astfel încât preoţimea n-a avut niciodată importanţă în Grecia. Chiar şi redarea imaginii zeilor s-a reflectat mai mult în artă decât în actul de venerare.
Zeii de pe Olimp ilustrează foarte bine antropomorfismul (conceptul prin care li se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii însuşiri şi sentimente omeneşti). Mitologia greacă a fost mai mult estetică decât etică. Religia greacă a fost ajutată de reprezentarea unui grup de divinităţi, dar morala, comportamentul şi filozofia grecilor foarte curând a luat un avans faţă de conceptul despre divinitate, iar acest dezechilibru între intelect şi spiritual a fost la fel de riscant pentru greci cum s-a dovedit a fi şi în India.

II Gândirea filozofică în Grecia
O religie care are un aspect frivol şi superficial nu poate avea continuitate, mai ales când nu există preoţi care să-i păstorească caracteristicile şi să o aducă în inimile credincioşilor. Religia de pe Muntele Olimp nu promitea salvarea şi nici nu satisfăcea setea spirituală a credincioşilor; de aceea destinul său a fost de scurtă durată. După un mileniu de la apariţia sa aproape dispăruse, iar grecii erau fără o religie naţionala, zeii de pe Olimp nu au putut ţine în frâu minţile mai luminate.
Aşa stăteau lucrurile în secolul şase înainte de Hristos, când Orientul şi Levantul au experimentat o revenire a conştiinţei şi o nouă trăire spirituală prin recunoaşterea monoteismului. Din nefericire Occidentul nu a împărtăşit această formă nouă de manifestare. Europa şi nordul Africii nu participaseră la extinderea acestei renaşteri religioase. Oricum, grecii s-au implicat într-o evoluţie intelectuală extraordinară. Au început să controleze frica şi nu după mult timp au privit religia ca un antidot împotriva acesteia, dar n-au înţeles că religia adevărată este un remediu pentru un suflet înfometat, pentru nesiguranţa spirituală şi pentru lipsa de moralitate. Ei au căutat consolarea sufletului în gândirea profundă – în filozofie şi metafizică. Ei s-au întors de la contemplarea propriei salvări la realizarea şi la înţelegerea de sine.
Printr-o gândire riguroasă grecii au făcut efortul de a obţine o securitate a conştiinţei, care servea ca substitut pentru credinţa în supravieţuire, dar expunându-l au eşuat. Doar elenii cei mai inteligenţi, din clasele sociale avansate au putut înţelege aceasta nouă învăţătura. Generaţiile următoare, care se trăgeau din familii de soldaţi şi sclavi n-aveau capacitatea de a recepţiona acest substitut religios nou.
Poeţii greci din secolele cinci şi sase, cum ar fi remarcabilul Pindar, au făcut un efort pentru reformarea religiei greceşti. Ei şi-au elevat ideile, dar au fost mai mult artişti decât religioşi. Au eşuat în încercarea de a promova o tehnica ce trebuia să dezvolte şi să salveze valorile supreme.
Xenofos a vorbit despre un singur Dumnezeu, dar această concepţie promovată de el a fost prea panteistică (concepţie filozofică ce identifică divinitatea cu întreaga natură) ca să poată promova un Tată personal pentru un muritor de rând. Socrate şi urmaşii săi, Platon şi Aristotel, au spus că virtutea este cunoaştere, bunătate şi sănătate pentru suflet; el credea că este mai bine să ai parte de nedreptate decât să fi vinovat de practicarea ei; este greşit să întorci răul cu rău şi de aceea zeii sunt înţelepti şi buni. Principalele virtuţi prezentate de ei erau: înţelepciunea, curajul, chibzuinţa şi dreptatea.
Evoluţia filozofiei religioase printre greci şi evrei permite o ilustrare contradictorie a funcţiei pe care o poate avea biserică că instituţie şi ca factor de progres cultural. În Palestina, gândirea umană a fost controlată de preot, iar scriptura a ghidat din umbra întreaga filozofie şi estetică religioasă, precum şi concepţiile morale. În Grecia, absenţa aproape în totalitate a preoţilor şi a “scripturilor sacre” a permis minţii omeneşti să fie liberă şi lipsita de constrângeri, rezultând astfel o dezvoltare surprinzătoare a profunzimii gândului. Dar religia, ca experienţa personală a eşuat în încercarea de a menţine o relaţie echilibrată cu cercetările intelectuale în ceea ce priveşte natura şi realitatea cosmosului.
În Grecia, credinţa s-a supus gândirii; în Palestina, gândirea a fost încătuşată de credinţă. O mare parte din puterea creştinismului vine din împrumutul pe care acesta l-a făcut din moralitatea evreiască, iar apoi din reflecţia contemplativă a grecilor.
În Palestina, dogma religioasă a fost atât de bine definită încât nu se supunea pe viitor nici unui risc; în Grecia, gândirea umană a devenit atât de abstractă încât însuşi conceptul despre Dumnezeu s-a transformat în ceva vag, supus speculaţiei panteiste.
Oamenii obişnuiţi din acele vremuri n-au putut înţelege sau n-au fost prea interesaţi de filozofia greacă a realizării de sine şi despre o divinitate abstractă, care nu-i ajuta concret cu nimic. Dimpotrivă, ei aveau nevoie de promisiunile salvării, combinate cu un Dumnezeu personal, care putea să le audă rugăciunile. I-au exilat pe filozofi şi au persecutat rămăşiţele cultului din Salem. Ambele doctrine s-au amestecat prea mult şi se aflau pe punctul de a cădea în nişte misterii absurde şi teribile, care s-au răspândit pe pământurile mediteraniene. Misterele din Eleusis au creat o versiune grecească de venerare a fertilităţii. Natura lui Dionysos venera prosperitatea; cel mai popular cult a fost cel al lui Orfeu, ale cărui discursuri morale şi promisiuni de salvare au făcut mulţi adepţi printre oamenii de rând.
Toţi grecii s-au implicat în aceste metode noi de obţinere a salvării, practicând nişte ceremonii emoţionanate şi senzaţionale. Nici o naţiune, până la greci, n-a ajuns la o filozofie artistică atât de înaltă într-un timp aşa de scurt. Până la greci, nimeni n-a creat un sistem moral atât de avansat, practicat fără implicarea divinităţii şi fără a promite salvarea omului. Nici o naţiune n-a căzut vreodată atât de repede, atât de adânc şi atât de violent în stagnare intelectuală, depravare morală şi sărăcie spirituală. Toate acestea s-au întâmplat pentru că grecii au intrat brusc în vârtejul iraţional al misteriilor.
Religiile au continuat să existe mult timp fără suport filozofic, dar câteva filozofii, printre care şi cea a grecilor, au funcţionat mult timp fără nici o identificare cu religia. Filozofia este pentru religie aşa cum conceptul este acţiune. Condiţia umană ideală este aceea în care filozofia, religia şi ştiinţa sunt aduse într-o armonie completă, combinate apoi cu practica înţelepciunii, a credinţei şi-a experienţei.

III. Învăţăturile lui Melchisedec la Roma
Crescând de la început în afara formelor de venerare a familei de zei ale grecilor, venerându-l doar pe Marte, zeul războiului, a fost firesc ca religia latinilor de mai târziu să fie doar o percepţie politică faţă de sistemele intelectuale ale grecilor şi brahmanilor sau faţă de religiile altor popoare.
În perioada marii renaşteri a învăţăturii monoteiste a lui Melchisedec din secolul VI înainte de Hristos câţiva dintre misionarii Salem-ului au pătruns şi în Italia. Toţi cei care nu s-au lasat influenţaţi de răspândirea rapidă a preoţimii etrusce, cu noile sale temple şi cu noul panteon de zei, au pus bazele religiei romane. Această religie a triburilor latine n-a fost atât de insignifiantă şi coruptibilă ca cea a grecilor; n-a fost nici atât de austeră şi tiranica ca cea a evreilor; în cea mai mare parte a fost formată din practicarea unor forme artificiale, promisiuni şi tabuuri.
Religia romană a fost puternic influenţată de marile importuri culturale din Grecia. Cea mai mare parte a zeilor din Olimp au fost transferaţi şi incluşi în panteonul latin. Hestia a devenit Vesta zeiţa romană a casei. Zeus a devenit Jupiter, Afrodita a devenit Venus şi aşa mai departe.
Iniţierea religioasă a tinerilor romani era ocazia lor solemnă de-a intra în serviciul statului. În realitate, jurămintele şi recunoaşterile ca cetăţeni erau ceremonii religioase. Poporul latin avea temple, altare şi cavouri, iar în situaţii de criză consultau oracole. Oasele eroilor erau păstrate aşa cum mai târziu creştinii le vor păstra pe cele ale sfinţilor.
Acest patriotism pseudoreligios şi lipsit de emoţie a fost destinat prăbuşirii, chiar dacă venerarea artistică şi nivelul intelectual ridicat al grecilor a dus la entuziasm şi la o venerare profundă a misteriilor.
Unul dintre cele mai puternice culte a fost misterioasa religie a Mamei lui Dumnezeu, care-şi avea templul de bază pe locul actualei biserici Sf. Petru din Roma.
Statul roman a cucerit politic, dar a fost cucerit de secte, ritualuri, misterii şi despre conceptele referitoare la Dumnezeu ale Egiptului, Greciei şi Levantului. Aceste sisteme religioase importate au continuat să înflorească în statul roman până în perioada lui Augustus, care doar din motive politice şi civice a făcut un efort eroic, încheiat într-un fel cu succes, ca să distrugă aceste sisteme religioase şi să readucă în prim plan vechea politică religioasă.
Unii dintre preoţii religiei de stat i-au spus lui Augustus despre încercările timpurii ale învăţătorilor din Salem, care au căutat să răspândeasca învăţătura unui singur Dumnezeu, o divinitate supremă, care se afla deasupra tuturor. Această idee l-a influenţat pe împărat cu atâta fermitate încât a construit multe temple, le-a împodobit cu imagini frumoase; a reorganizat statutul preoţimii; a reintrodus religia de stat; s-a autopropus, temporar, ca mare preot peste toţi ceilalţi şi n-a ezitat ca împărat să se autoproclame zeu suprem.
Această nouă religie de venerare a lui Augustus a înflorit şi s-a menţinut tot timpul vieţii, în tot imperiul, excepţie făcând Palestina, casa evreilor.

IV. Ceremoniile Misteriilor
Majoritatea lumii greco-romane şi-a pierdut familia primitivă şi religiile de stat nefiind în stare să opună rezistenţa la lipsa de înţelegere faţă de filozofia greacă. Ei şi-au îndreptat privirile spre ceremoniile Misteriilor din Egipt şi Levant, care erau spectaculoase şi emotionante. Oamenii de rând aveau nevoie de promisiuni care să le ofere salvarea – o consolare religioasă în ziua de azi şi garantarea speranţei de nemurire după moarte.

.

Trei mari Misterii au fost foarte populare:
1. Cultul zeiţei frigiene Cybela şi a a fiului ei Attis.
2. Cultul egiptean al lui Osiris şi a sa soţie Isis.
3. Cultul iranian de venerare a lui Mithras, salvator şi răscumpărător al lumii păcătoase.

.
Misterul egiptean şi frigian propăvăduia ideea fiului/soţului divin (Attis şi Osiris), care după ce trecea prin experienţa morţii şi apoi reînvia se întorcea cu puteri divine. Astfel, toţi cei care aveau o iniţiere corectă în aceste misterii şi celebrau cu un respect profund aniversarea morţii şi a învierii zeului puteau deveni o parte din natura divină a zeului respectiv.
Ceremoniile frigiene erau impresionante, dar în acelaşi timp degradante. Acestea erau nişte festivaluri sângeroase, care arătau cât de primitive deveniseră aceste misterii levantine. Ziua cea mai sfântă era Vinerea Neagră, “ziua sângelui”, care comemora sacrificiul prin moarte a lui Attis.
Ritualurile de venerare ale lui Isis şi Osiris erau mult mai rafinate şi mai impresionanate decât erau cele ale cultului frigian. Acest ritual egiptean s-a construit în jurul unei legende despre un zeu bătrân al Nilului, un zeu care-a murit şi apoi a înviat, concept care s-a regăsit în urmărirea anuală a vegetaţiei. Plantele creşteau, apoi mureau, iar primăvara renăşteau. Practicarea într-un mod entuziast a acestor misterii, precum şi exagerările care se faceau în timpul ceremoniilor, erau uneori extrem de revoltătoare.

V. Cultul lui Mithras
Înainte de apariţia misteriilor şi-a creştinismului, religia personală, ca instituţie independentă, s-a dezvoltat greoi în zonele civilizate din nordul Africii, precum şi în Europa; era mai mult o afacere de familie, a unui oraş-stat, politică sau imperială. Elenismul grecesc n-a dezvoltat niciodată un sistem centralizat de venerare; ritualul era local; ei n-au avut preoţime şi nici o “carte sfântă”. În cea mai mare parte, la romani instituţiile religioase duceau o puternică lipsă de organizare în apărarea celor mai înalte valori morale şi spirituale.
Cultul lui Mithras s-a răspândit în Imperiul Roman prin propaganda făcuta de legiunile romane recrutate din Levant, unde era la modă această religie. Această credinţă au dus-o cu ei peste tot. A fost mult mai folositoare decât cultul frigian şi egiptean.
Cultul lui Mithras a apărut în Iran şi s-a menţinut mult timp doar în această zonă, cu toate neînţelegerile care veneau din partea celor care-l venerau pe Zoroastru. Între timp, mithraismul a ajuns şi la Roma unde a cunoscut o mare îmbunătăţire prin preluarea multor învăţături de la Zoroastru. Religia lui Zoroastru a fost esenţiala pentru cultul mithraic deoarece, mai târziu, a influenţat profund creştinismul.
Cultul mithraic prezenta un zeu militant, care-şi are originea într-o piatră mare, din care a făcut să curgă apa doar trăgând cu arcul. Apa a inundat tot, scăpând doar un singur om într-o barcă construită special. Acesta se numea Mithras, iar ultima cină pe care a luat-o înainte de a se urca la ceruri a fost închinată zeului-soare. Acest zeu-soare sau Sol Invictus, a fost o degenerare a lui Ahura-Mazda, divinitatea supremă din religia lui Zoroastru. Mithras a fost perceput ca un campion, reprezentant al zeului-soare, care a supravieţuit în lupta cu zeul întunericului. Drept recunoştinţă pentru uciderea boului sacru, Mithras a devenit nemuritor, fiind privit ca un reprezentant al rasei umane printre zeii de sus.
Aderenţii acestui cult ţineau ceremoniile în peşteri şi alte locuri sacre, cântând imnuri, rostind incantaţii, mâncând carnea animalelor sacrificate şi bându-le sângele. Ei făceau aceste ceremonii de trei ori pe zi, apoi aveau săptămânal ceremonii speciale, iar cea mai elaborată ceremonie era Festivalul Anual a lui Mithras, pe 25 decembrie. Toţi credeau că participarea la acest ritual sacru asigura nemurirea. Credinţa lor era ca imediat după moarte sufletul pleacă în sânul lui Mithras, unde sta într-o fericire deplină până la ziua judecăţii. Conform acestor tradiţii, în ziua judecăţii cheile mithraice ale raiului vor deschide porţile paradisului pentru a primi credincioşii; toţi cei care nu au primit botezul vieţii şi al morţii vor fi anihilaţi după ce Mithras va reveni pe pământ. Se credea că atunci când un om moare acesta va merge în faţa lui Mithras pentru a fi judecat, de aceea atunci când va veni sfârşitul lumii Mithras va chema toţi morţii din morminte pentru judecata finală. Răul va fi distrus prin foc, iar drepţii vor trăi cu Mithras pe vecie.
La început a fost o religie doar pentru bărbaţi; existau şapte ordine diferite în care credincioşii puteau fi iniţiaţi, treptat. Mai târziu, soţiile şi fiicele credincioşilor au fost acceptate în templele Marii Mame. Acestea aveau legătură cu templele lui Mithras. Cultul feminin a fost un amestec între ritualul mithraic şi ceremoniile cultului frigian a lui Cybele, mama lui Attis.

VI. Cultul lul Mithras şi creştinismul
Deşi este adevărat că instituţionalizarea unei religii reduce calitatea spirituală a acesteia, este tot la fel de adevărat că nici o religie nu va avea succes pe termen lung fără sprijinul oferit de o organizare bazată pe anumite principii.
Acesta este motivul pentru care religia din Occident şi-a pierdut din vitalitate din cauza scepticilor, a celor cinici, precum şi-a stoicilor. Toate acestea au durat până în perioada marii confruntări: cea dintre mithraism şi noua religie a lui Pavel, creştinismul.
În sec. III, după Hristos, bisericile mithraice şi cele creştine erau foarte asemănătoare în manifestare şi în ritual. Majoritatea locurilor unde se practicau ceremoniile se aflau sub pământ şi amândouă aveau altare care reprezentau diferite suferinţe ale Mântuitorului, care a adus salvarea rasei umane din ghearele păcatului.
La cultul mithraic, întotdeauna când se intra în templu, se introduceau degetele în apa sfinţită. Astfel în unele zone, acest obicei a fost practicat de ambele religii, apoi acest ritual a fost introdus în majoritatea bisericilor creştine din vecinătatea Romei. Ambele religii au folosit botezul şi participarea la sacramentul pâinii şi a vinului. Marea diferenţa dintre mithraism şi creştinism rezultă din caracterele lui Mithras şi Iisus, primul a încurajat principiile mithraismului, în timp ce al doilea a fost un ultrapacifist. Toleranţa cultului mithraic faţă de alte religii (excepţie făcând mai târziu creştinismul) a condus în final la anihilarea lui, dar factorul determinant în lupta dintre cele două religii (mithraismul şi creştinismul) a fost admiterea femeilor cu drepturi depline în comunitatea creştină.
În final, creştinismul a devenit religia predominanată în Occident. Filozofia greacă a completat cu conceptele etice; mithraismul a dat ceremonialul de celebrare; iar creştinismul tehnica de conservare a valorilor morale şi sociale.

VII. Religia creştină
Fiul Creatorului nu s-a născut în trup şi nu s-a oferit umanităţii ca să refacă relaţia cu un Dumnezeu supărat, ci că toată omenirea să înveţe să câştige recunoaşterea iubirii Tatălui şi să-şi realizeze relaţia cu Dumnezeu.
Creştinismul s-a construit în jurul persoanei lui Iisus din Nazaret, încarnarea umană a lui Mihail Fiul, cunoscut pe această planetă ca şi Christos. Această religie a fost răspândită în Levant şi Occident de către discipolii acestui galilean, iar zelul lor misionar l-au egalat pe cel al iluştrilor săi predecesori, setiţii şi salamiţii, ca şi pe cel al contemporanilor lor asiatici, învăţătorii budişti.
Religia creştină, ca sistem de credinţă pământean a luat naştere prin implicarea următoarelor învăţături, influenţe, credinţe, culte şi atitudini individuale personale:
1) Învăţăturile lui Melchisedec, care stau la baza tuturor religiilor din Occident şi Orient, apărute în ultimii 4.000 de ani;
2) Sistemul ebraic, moral, teologic, precum şi credinţa în providenţă şi în supremul Iehova;
3) Conceptul lui Zoroastru, care prezenta o luptă cosmică între bine şi rău, care-şi lăsase deja amprenta atât în iudaism cât şi în mithraism. În lunga bătălie care s-a dat între mithraism şi creştinism, doctrinele profetului iranian au devenit un factor puternic în procesul teologic şi filozofic, precum şi în structura dogmelor, principiilor şi cosmologiei versiunilor greceşti şi latineşti a învăţăturilor lui Iisus;
4) Misteriile, în special cultul lui Mithras, dar şi venerarea Marii Mame din cultul frigian. Chiar şi legenda naşterii lui Iisus a fost influenţată de versiunea romană a naşterii miraculoase a eroului salvator iranian, Mithras, a cărui sosire pe pământ se presupune că a fost cunoscută doar de câţiva păstori, care au fost informaţi de acest eveniment extraordinar de către îngeri;
5) Realitatea istorică a vieţii umane a lui Iisus, fiul lui Iosif; existenţa lui Iisus din Nazaret, considerat Hristos, Fiul lui Dumnezeu;
6) Punctul de vedere personal a lui Pavel din Tarsas. Trebuie amintit că mithraismul a fost religia dominantă în Tarsas în perioada adolescentei acestui apostol. Micul vis a lui Pavel a fost acela că într-o bună scrisorile lui bine-intenţionate către cei convertiţi vor fi considerate drept “cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel de învăţători bine-inţentionaţi nu trebuie consideraţi responsabili pentru cum vor fi folosite mai târziu scrierile lor;
7) Gândirea filozofică a popoarelor eleniste din Alexandria şi Antiohia, din Grecia, până în Siracusa şi Roma. Folozofia grecilor s-a aflat într-o armonie mai mare cu versiunea lui Pavel a creştinismului decât oricare alt curent religios şi a devenit un factor important în succesul pe care l-a avut creştinismul în Occident. Filozofia greacă asociată cu teologia lui Pavel, încă sta la baza valorilor morale ale Europei.
Odată ce învăţăturile originale ale lui Iisus au pătruns în Occident, ele au fost occidentalizate. Când au devenit occidentale ele au început să-şi piardă puterea universală pe care o aveau pentru toate rasele şi toate tipurile de de oameni.Astăzi, creştinismul a devenit o religie bine adaptată vieţii sociale, economice şi politice, fundamentul moral al rasei albe. De mult a încetat să mai fie religia lui Iisus. Cu toate acestea religia lui Iisus este prezentată într-un mod eroic şi frumos, iar indivizii care îmbrăţişeaza învăţătura creştina caută sincer să urmeze calea lui Iisus. A fost glorificat ca Iisus Christosul, Mesia, alesul lui Dumnezeu, dar în mare parte învăţăturile evangheliilor personale au fost uitate: adică împărăţia lui Dumnezeu, Tatal tuturor, precum şi frăţia universală a tuturor oamenilor.
Aceasta este lunga poveste a învăţăturilor lui Machiventa Melchisedec pe această planetă. Sunt aproape 4.000 de ani de când acest Fiu din Nebadon, specialist în probleme de extremă urgentă şi-a ofertit personal serviciul pe Pământ, iar în acele vremuri învăţăturile “preotului lui El Eyon, Cel Mai de Sus Dumnezeu”, au ajuns la toate rasele şi către toţi oamenii. Machiventa a avut succes în realizarea misiunii sale neobişnuite, atunci când Iisus a fost pregătit să apară pe Pământ (Urantia). Conceptul de Dumnezeu există în inimile femeilor şi bărbaţilor; acelaşi concept al lui Dumnezeu arde încă, sub o nouă formă, în trăirea experienţei spirituale a multor copii a Tatălui Universal în timp ce-şi traiesc vieţile temporale, limitate şi neobişnuite, pe planetele care se mişcă în spaţiu.

.
Alfa si Omega

Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul, precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu. (Ioan, 15; 12)
Expresia “Alfa şi Omega” provine din fraza “Eu sunt Alfa şi Omega”, o denumire a lui Iisus din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Acest simbol a fost sugerat de Apocalipsă, unde mulţi consideră că Tatăl şi Christos, sunt “Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine.” (Apocalipsa 1;8); “Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1;17).
În Vechiul Testament, Dumnezeu era cunoscut şi ca Iehova sau Iahve, Mama şi Tatăl. În Noul Testament acesta se numeşte Alfa şi Omega.
În mod similar, religiile percep Sfânta Treime ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Astfel Sfânta Treime este Tatăl, Fiul/Fiica şi Mama. “Cum e sus, asemeni e şi jos; cum e jos, asemeni e şi sus.”
În Creaţie, Alfa, Tatăl nostru, este un vast tărâm (sferă) de Inteligenţă pură. Omega, Mama nostră, este un vast cub care conţine Substanţă pură. Singurul Fiu/Fiică Născută este un imens Factor Y de energie pură care se află în interiorul cubului şi al sferei. Aspectul Fiului/Fiicei din interiorul Cubului şi al Sferei este singurul şi unicul născut din vastul potenţial de energie, din vasta şi absoluta egalitate care există între Tată şi Mamă.
Factorul Y conţine împreună Inteligenţa Tatălui şi Substanţa Mamei, într-o egalare absolută a potenţialelor pe care le deţin. Mama îl ţine pe Tată în sânul ei.
Însuşirile lui Alfa sunt Tată-Masculin-Pozitiv-Proiecţie-Voinţă.
Atributele lui Omega sunt Mamă-Feminin-Negativ-Receptiv-Dorinţă.
Însuşirile Unicului Fiu/Fiică născută sunt Fiu/Fiică-Masculin/Feminin-Unitate/Acţiune. Ei sunt Inteligenţă, Substanţă şi Energie; Voinţă absolută pentru a crea; Dorinţă absolută pentru a crea; Acţiune absolută pentru a crea.
Creaţia este Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea manifestată a Creatorilor prin care se extind pe sine.
Prin Voinţa lor este acceptată manifestarea. Prin Dorinţa lor manifestarea este asumată. Iar prin Acţiunea lor manifestarea este completă.
Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea de a servi Creaţia pentru Creatori este adevărata natură a cauzei.
A servi Creaţia pentru Creatori cu gândul, cuvântul şi cu fapta este adevărata natură a responsabilităţii.
Christul este exprimarea Co-Creatoare a Voinţei, Dorinţei şi Acţiunii lui Alfa şi Omega. “Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu.” este sintagma care exprimă totul.
Cu toţii suntem expresia Christică Co-Creatoare a Tatălui şi a Mamei, Alfa şi Omega.
Noi stăm în Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea lor. Prin expansiunea Inteligenţei, Energiei şi a Substanţei lor noi suntem îndreptăţiţi.
Realizările noastre sunt recunoscute în ciclurile nesfârşite de extindere a iubirii, vieţii, luminii şi libertăţii. Prin iubirea şi ajutorul unuia faţă de altul noi ne cinstim Tatăl şi Mama.
Prin lucrările noastre Co-Creatoare noi extindem gloria Tatălui şi a Mamei. Cea mai mare perfecţiune se atinge prin expansiunea gloriei lor.
În cea mai mare perfecţiune noi suntem realizaţi. Prin realizarea noastră ei se desăvârşesc. Prin desăvârşire ei se ridică de la tăcere la cuvântul vorbit.

Preotia in Ordinul lui Melchisedec

Ce este preoţia creştină, preoţia Noului legământ?
Prin ce se deosebeşte preoţia creştină de vechea preoţie lui Aaron, a Vechiului legământ? Apostolii, ca şi prezbiterii asociaţi lor, nu fac decât să preia misiunea pe care şi-a asumat-o însuşi Iisus când a zis: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propăvăduiesc robilor de război eliberarea, orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca IV, 18). Apostolii vor fi şi ei trimişi în lume în istorie să anunţe aceeaşi Evanghelie, să-i ajute pe fiii credinţei să traverseze noul Iordan (botezul) şi să reverse peste ei bogăţiile împărăţiei cerurilor (în special tămăduirile de orice fel).
Duceţi-vă în toată lumea şi propăvăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza (cine va crede vestea cea bună adusă din Noul Canaan şi va avea curajul să traverseze Iordanul cel spiritual care desparte lumea aceas¬ta de cea viitoare) va fi mântuit. Cine nu va crede va fi osândit (cum au fost israeliţii care s-au răsculat împotriva trimişilor lui Moise care se întorseseră din valea Escol). Iată semnele care-i vor însoţi pe cei care vor crede: în numele Meu vor scoate draci, în limbi noi vor grăi; vor lua în mâini şerpi şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor face sănătoşi. (Marcu XVI, 15-18).
Preoţia creştină prelungeşte în istorie preoţia lui Iisus Hristos cea după rânduiala lui Melchisedec făcându-i pe oameni să guste Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, după extraordinara expresie a autorului epistolei către evrei (VI, 5). Preoţia creştină nu aduce jertfe lui Dumnezeu pe altare de piatră, cum faceau Aaron şi urmaşii săi, ci coboară de la Dumnezeu, din împărăţia păcii Noului Salem, pâinea vieţii veşnice şi vinul cel nou al ospăţului de nuntă. Canaanul istoric nu era decât umbra noului Canaan, a noului Ierusalim.
Preoţia legii vechi n-a făcut decât să întreţină vie aşteptarea, flacăra vie a credinţei avraamice, ferită de ispitele idolatriei. Adevărata preoţie veşnică a fost prefigurată de Melchi¬sedec, de cei trimişi de Moise să anunţe poporului bogăţiile pământului făgăduinţei de care tocmai se apropiaseră, de toţi proorocii legii vechi. Abia Hristos însă a deschis cu adevărat poarta împărăţiei cerurilor, revărsând peste lume, puterile veacului viitor, pâinea şi vinul ospăţului de nuntă, odihna cea adevărată şi fără de sfârşit a Noului Salem.

Melchisedec, Regele Dreptăţii
Melchisedec l-a binecuvântat pe Avraam, părintele comunităţii religioase, care a devenit important în diverse religii pentru iudaici, creştini sau musulmani. Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială, dijmă, lucru ce semnifică o mare importanţă deoarece acesta nu era obligat, el fiind iudeu şi făcând parte din preoţii care erau descendenţii lui Aron. Melchisedec este Regele Păcii sau regele Salemului (melech ha shalom) şi semnifică Regele Dreptăţii (Melech ha zedech). El este preot şi rege. Nu are tată sau mamă, iar Biblia nu îi acordă nici o legătură cu vreuna din spiţele celor 12 familii enumerate în Cartea sfântă. El nu are familie, nu îi sunt descrişi părinţii pământeni, viaţa sa nu a fost finalizată prin moarte niciodată (aici, Biblia, deşi descrie amănunţit fiecare familie şi tribul respectiv, spunând, de regulă, durata de viaţă a fiecăruia dintre membrii importanţi, nu face nici o referire la Melchisedec), ci el rămâne preot pentru totdeauna. Semnificaţia ultimului cuvânt este de importanţă majoră deoarece arată existenţa spirituală a lui Melchisedec chiar şi în zilele noastre.
Fragmentele găsite în peştera numărul 11 de la Qumran îl plasează pe Melchisedec într-o poziţie extrem de înaltă în teologia eseniană. El este asociat cu ultima judecată divină. Iisus, spune dr. Curin, a fost uns ca şi mare preot de către Dumnezeu. Salvarea este Dumnezeu, iar Preoţia Superioară a lui Iisus Christos este identică cu Preoţia lui Dumnezeu, cel care l-a trimis pe unicul său fiu în lume. Iar această preoţie a fost făcută după eternul, veşnicul Ordin al lui Melchisedec, astfel că Isus Christos devine cel mai mare Preot, Superior, care reprezintă pe om şi prezintă pe om perfect în faţa lui Dumnezeu. Astfel, marea căutare a omului ia sfârşit, iar eterna întrebare care dăinuie de veacuri “Cum ne putem apropia de Dumnezeu?” are doar un singur răspuns, aşa cum este el dat în “Cartea sfântă”, prin Iisus Christos, Regele Drepăţii, Preot al celui Preaînalt, după rânduiala Ordinului lui Melchisedec.

Marea Frăţie Albă şi Ordinul lui Melchisedec
Există două grupuri principale ale Maeştrilor Înălţării care au sprijinit Omenirea în evoluţia Pământului, acestea fiind Marea Frăţie Albă Universala şi Ordinul lui Melchisedec.
Marea Frăţie Albă Universală este compusa din Fiinţele Ierarhiei Cosmice. Scopul ei principal este de a asista planetele şi civilizaţiile în evoluţia lor. Întrucât planul Lui Dumnezeu include întrega creaţie, Marea Frăţie Albă este menită să observe procesul de evoluţie al tuturor fiinţelor şi să le ofere sprijinul atunci când este cazul.
Ordinul lui Melchisedec este un grup al Inteligenţelor Universale, aflat sub oblăduirea Creatorului Divin, care administrează Darurile lui Shekinak (darurile Lui Dumnezeu care sfinţesc prin Duhul Sfânt forma moleculară a Universului interior) influenţând stările fizice, mentale şi spirituale ale existenţei.
Acesta este un grup care completează fizic si spiritual lucrarea care trebuie făcută pentru a ajuta civilizaţia să evolueze. Această completare se face urmând două căi:
1. prin realizarea de schimbari de constiinta,
2. prin împliniri reale în lumea fizica.
Cei din Ordinul lui Melchisedec sunt Fii ai Luminii care au ales să vină în trupuri şi să dovedească suveranitatea lui Dumnezeu cel Prea Înalt în transformarea Pământului. Ei lucrează la aplicarea adevărurilor Lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, se înfăţişează ca un Ordin vizibil oferit omului prin Merkaba, astfel încât modelele arhitectonice ale Raiului să poată fi construite pe Pământ ca semne ale multiplelor nivele ale Creaţiei Universale. Ordinul lui Melchisedec este Preoţia Hirotonisită dinaintea Dumnezeului Universal, Sursa Divina. Melchisedec, Veşnicul Stăpân al Luminii, este răspunzător pentru întreaga organizare a Lumilor Divine, inclusiv a Pământului, pentru trecerea într-o nouă creaţie. El este asemeni lui Metatron şi Arhanghelului Mihail în salvarea, renaşterea şi reeducarea lumii trecând prin purificarea Luminii Vii.
Ordinul lui Melchisedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchisedec, menţionat în Vechiul Testament, a făcut parte din numeroase Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei omenirii (ca membru al acestora a scris Cartea lui Iov, a înfiinţat Şcoala Profeţilor şi anticul Ordin al Esenienilor). Melchisedec este reprezentarea divină care a instruit toţi marii iniţiaţi: Hermes Trismegistos, Orfeu, Pitagora, Moise, Platon, Zoroastru, Buddha, Isus. Doar el poate dărui ultimele nivele ale adevăratei iniţieri. Aproape toţi preoţii şi păstorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchisedec, chiar şi un citat din Biblie ajutând la stabilirea acestui lucru: Evrei 6: 19-20: Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a suf letului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, f iind făcut arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

Sursele antice ce atestă Ordinul şi Preoţia lui Melchisedec
În Biblie Melchisedec este numit Regele Dreptăţii şi Regele Salemului, numele vechi al Ierusalimului.
În Geneză se regăseşte ca Preot al Lui Dumnezeu cel Preaînalt.
Dionisie l-a numit cel mai iubit ierarh al Lui Dumnezeu,
Tertullian spune că Melchisedec este o virtute cerească a marii mile care se face pentru virtuţiile şi îngerii din cer ceea ce face Christos pentru oameni.
În câteva surse oculte Melchisedec este identificat cu Duhul Sfânt.
În Cartea Mormonilor se face referinta la el ca la Preotul Păcii
Unii clerici au crezut că este Fiul Lui Dumnezeu în forma umană şi unii evrei l-au văzut ca pe Mesia.

Initierea in Ordinul Melchisedec

Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec poate fi de două feluri:
1. Botezul Luminii este o antică ceremonie de conectare cu Divinitatea şi cu familia divină din care face parte fiecare fiinţă umană. Are drept scop deschiderea oamenilor direct spre Dumnezeu, spre Sinele lor superior şi ghidările lor, creând astfel o legătură energetică şi conştientă între Microcosmos şi Macrocosmos. Deoarece această legătura divină poate ajuta o persoană să câştige un sentiment mai puternic de dragoste şi calm, acest tip de iniţiere este indicat copiilor, bolnavilor şi celor care vor să devină mai stăpâni pe sine.
2. Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec reprezintă primul pas în care, printr-o ceremonie spirituală tipică, se accesează câmpul energetic al iniţiatului prin punerea în legătura cu energia specifică a lui Melchisedec. Astfel, noul iniţiat va putea efectua tratamente cu mâna sau chiar la distanţă, pentru el sau pentru alte persoane, fără a fi nevoit să devină Preot al lui Melchisedec.

Karanna Academy: Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

      

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Mesopotamia, Egipt, Iran, Arabia – Partea III

By Anca Bogdan

melchisedek

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Mesopotamia, Egipt, Iran, Arabia – Partea III

MELCHIZEDEC
MELCHIZEDEC

I. Religia din Salem în Mesopotamia
Cu două mii de ani înainte de Hristos religiile din Mesopotamia tocmai îşi pierduseră vechile învăţături ale setiţilor şi se aflau sub influenţa puternică a unor credinţe primitive, care erau susţinute de două grupuri de invadatori: beduinii semiţi care se aşezaseră în deşertul din partea vestică şi barbarii călăreţi care veniseră dinspre nord.
Popoarele adamite şi-au păstrat însă obiceiul de a onora prin odihna a şaptea zi a săptămânii. În perioada lui Melchisedec această zi era considerată ca o zi care aduce ghinion. Era privită ca ceva sacru şi de aceea era interzis să călătoreşti, să găteşti sau să faci focul, era privită ca o zi a celui rău. Evreii au adus cu ei în Palestina multe din tabuurile pe care le-au găsit în Mesopotamia. Printre acestea s-a aflat şi restricţia babiloniană faţă de a şaptea zi, pe care ei au transformat-o în Sabat. Cu toate că învăţătorii din Salem au lucrat mult ca să rafineze şi să exalte religiile din Mespopotamia, nu au avut succes în a aduce printre oamenii din această zonă, care erau atât de diferiţi, recunoaşterea permanentă a unui singur Dumnezeu. Această învăţătură a avut o creştere ascendentă peste 150 de ani, iar apoi, treptat, a lăsat loc vechilor credinţe care aveau o mulţime de zei.
Învăţătorii din Salem au redus mult din numărul zeilor care erau veneraţi în Mesopotamia, ramânând la un moment dat doar şapte: Baal, Shamash, Nabu, Anu, Ea, Marduk şi Sin. Ca o înaltă recunoaştere a acestei învăţături noi au înnobilat trei dintre aceşti zei acordându-le supremaţia asupra celorlalţi. Triada babiloniană era compusă din Baal, Ea şi Anu, adică zeul pământului, al mării şi al cerului. Alte triade au apărut în localităţi diferite, toate reminiscente ale învăţăturilor andite şi sumeriene, iar ca insignă au adoptat-o pe cea a lui Melchisedec, trei cercuri concentrice.
Învăţătorii din Salem niciodată n-au căutat să umbrească popularitatea lui Istar, mama zeilor şi spiritul fertilităţii. Ei au rafinat mult ceremonialul de venerare al acestei zeiţe, dar babilonienii şi vecinii lor n-au renunţat niciodată complet la formele lipsite de calitate prin care practicau sexualitatea. Devenise o practică universală, în toată Mesopotamia, pentru toate femeile ca cel puţin o dată, la tinereţe, să se împreuneze cu străinii; iar aceasta era privită ca o devoţiune cerută de Istar. Credeau că fertilitatea depindea în mare parte de acest sacrificiu sexual.
Progresul pe care l-a cunoscut la început învăţătura lui Melchisedec a fost o mare recunoaştere a lui Machiventa până în timpul lui Nabodad, şeful şcolii din Kis, care s-a decis să organizeze un atac împotriva practicilor dominante din templul prostituţiei (templul zeiţei Istar), dar misionarii din Salem au eşuat în efortul de a face această reformă socială, iar acest eşec a stat la baza contestării celor mai importante învăţături spirituale şi filozofice.
Contestarea învăţăturii din Salem a fost urmată de o mare propagandă care susţinea practicarea cultului lui Istar. Acest ritual a invadat Palestina prin Ashtoreth, Egiptul prin Isis, Grecia prin Afrodita şi triburile din nord Astarte. Toate aveau legătura cu venerarea lui Istar, căreia preoţii babilonieni i-au dat o forma nouă, cea de a urmări stelele. Experienţa astrologică are rădăcini adânci în cunoaşterea mesopotamiană, prezicerea viitorului devenise o modă, şi secole la rând preoţimea a făcut orice ca să o deterioreze.
Melchisedec şi-a sfătuit ucenicii ca să propăvăduiască despre un Dumnezeu unic, Tată şi Creator a toate, şi să predice doar învăţătura divină a credinţei personale. Adesea, însă, invăţătorii au căzut în eroare, cerând un efort prea mare din partea celorlaţi, un efort care excludea evoluţia lentă, după puterile fiecăruia, dar care urmărea o evoluţie bruscă şi făcută cu forţa. Misionarii lui Melchisedec au creat în Mesopotamia un nivel moral mult prea ridicat pentru oamenii acelor locuri; ei au cerut prea mult de la aceştia şi de aceea intenţia lor, care a fost nobilă a eşuat. Au predicat o doctrină pozitivă, dar care avea trasate tot felul limite; au proclamat realitatea adevărată a Tatălui Universal, dar au devenit confuzi în dorinţa lor de a face reforma printre valorile lor morale şi asfel marea lor misiune a fost în cea mai mare parte deturnată, pierzându-se în frustrare şi iritare.
Doar într-o singură generaţie cartierul general al misionarilor din Salem de la Kis s-a desfinţat, iar propaganda care s-a făcut pentru a prezenta credinţa într-un singur Dumnezeu, în cea mai mare parte n-a avut nici un rezultat. Însă au persistat mici şcoli care predaseră învăţăturile din Salem. Erau grupuri mici care au continuat să creadă într-un singur Dumnezeu, şi care au luptat împotriva preoţilor mesopotamieni care practicau idolatria şi imoralitatea.
A urmat o perioada în care, după ce le-a fost refuzată învăţătura, misionarii din Salem au scris o mare parte din Psalmii care sunt acum în Vechiul Testament. I-au scris pe piatră, care mai târziu au fost descoperiţi de preoţii evrei în timpul captivităţii lor. Aceştia au fost incluşi în colecţia lor de imnuri fiind apoi atribuiţi autorilor evrei. Aceşti Psalmi frumoşi, găsiţi în Babilon nu au fost scrişi în templele de la Bel-Marduk; ei sunt opera descendenţilor primilor misionari din Salem. Comparativ cu combinaţiile magice folosite de preoţii babilonieni sunt foarte atractivi. Cartea lui Iov este o prezentare foarte bună a învăţăturilor din Salem care s-au predat la şcoala din Kis şi în toată Mesopotamia.
O mare parte din cultura religioasă a Mesopotamiei şi-a găsit loc în literatură şi ritualul evreiesc şi în munca faraonilor egipteni. Amenemope şi Akenaton. Egiptenii au perpetuat într-un mod admirabil învăţăturile datoriei sociale, care se regăsesc iniţial la primii mesopotamieni antiţi şi care au fost pierdute aproape în totalitate de babilonienii de mai târziu, care ocupaseră valea Eufratului.

II. Perioada de început a religiei în Egipt
Învăţăturile originale ale lui Melchisedec s-au înrădăcinat puternic în Egipt de unde mai târziu au fost transmise şi în Europa. În valea Nilului religia s-a modificat periodic prin apariţia descendenţilor raselor superioare ale nodiţilor, adamiţilor şi mai târziu a andiţilor din valea Eufratului. Din când în când, mulţi dintre administratorii civili ai Egiptului au fost sumerieni. Aşa cum în India a existat cea mai complexă combinaţie de rase din lume, în Egipt s-a dezvoltat cel mai complet amestec de filozofie religioasă care a existat vreodată pe Pământ, şi care din Valea Nilului s-a răspândit în multe părţi ale lumii.
Evreii au preluat de la babilonieni o mare parte din ideea creaţiei, dar conceptul de providenţă divină l-au asimilat de la egipteni.
Tendinţele de a accepta învăţătura din Salem, care au fost mult mai puternice în Egipt decât în Mesopotamia, au avut motivaţii mai mult politice şi morale decât filozofice sau religioase. În Egipt, fiecare şef de trib, după ce îşi câştiga tronul prin luptă, a căutat să perpetueze propria sa dinastie prin proclamarea zeului care-i reprezenta tribul ca zeu primordial şi creator al tuturor celorlaţi zei. În acest fel egiptenii au început să folosească treptat ideea de zeu suprem, o fază avansată a doctrinei de mai târziu, care vorbea de ideea unei divinităţi universale. În Egipt monoteismul a avut faze fluctuante, a fost acceptat, apoi a fost respins multe secole. Întotdeauna credinţa într-un singur Dumnezeu a caştigat teren, dar niciodată nu a dominat conceptele politeiste care erau mult mai evoluate.
Triburile din Egipt au avut propriul lor totem de foarte devreme. Acesta era foarte asemănător cu ceea ce se ştie de la amerindienii de acum.
În timp, egiptenii au observat că trupurile celor morţi, care erau aşezate în morminte aflate în apropierea unei ape sărate erau mai bine conservate –îmbălsămate– prin acţiunea sodei care se impregnase în pământ. Aceste observaţii i-au condus spre acele experimente din care mai târziu a rezultat practica îmbălsămării celor morţi. Egiptenii credeau că păstrarea trupului ajuta pe cel mort în drumul spre viaţa următoare.
Secole la rând egiptenii au crezut că mormintele protejează trupul, care după moarte va supravieţui într-un mod plăcut. Preoţii scriau pe plăcile mormintelor în care erau îngropaţi cei morţi texte plăcute, crezând astfel că morţii sunt protejaţi împotriva celor care încercau să le ia inima pe lumea cealaltă. S-a făcut o clasificare a acestor texte magice care s-a păstrat în “Cartea egipteană a morţilor.”
Superstiţiile din aceste vremuri sunt ilustrate foarte bine de credinţa generală a eficienţei pe care o are saliva ca factor de vindecare. Această idee îşi are originea în Egipt şi apoi s-a răspândit în Arabia şi Mesopotamia. În legendara bătălie dintre Horus şi Set, tânărul zeu şi-a pierdut un ochi, dar după ce a fost înfrânt Set, ochiul său a fost aşezat la loc de înţeleptul zeu Thoth, care a scuipat pe membrana acestuia şi s-a vindecat.
Mult timp, egiptenii au crezut că stelele care strălucesc noaptea pe cer sunt sufletele celor care au avut o moarte merituoasă; alţi supravieţuitori credeau că sunt absorbiţi de soare. A fost o perioadă certă, în care venerarea soarelui a devenit o preocupare majoră printre egipteni. Pasajul prin care se intra în Marea Piramida are o direcţie înclinată, îndreptată direct spre Steaua Polară, astfel încât sufletul faraonului poate să meargă direct spre constelaţia stabilită, unde se presupune că ar fi reşedinta regilor, atunci când iese din mormânt.
Când s-a întrupat Melchisedec, egiptenii aveau o religie mult avansată faţă de vecinii lor. Ei credeau că un suflet atunci când este luat, dacă este însoţit de formule magice, potrivite pentru el, poate evita intervenţia spiritelor rele şi poate ajunge cu bine în sala de judecată a lui Osiris. Aici dacă se constata că nu este vinovat de “crimă, jaf, minciună, adulter, furt şi egoism” va fi admis în zona fericirii supreme. Dacă greutate sufletului începe să se balanseze şi dacă este găsit vinovat va fi trimis în iad, la Devoratori. Într-un fel, acesta a fost un concept avansat al vieţii de apoi, comparativ cu credinţele oamenilor care-i înconjurau pe egipteni.
În teologia evreilor, conceptul judecării păcatelor după moarte a fost preluat de la egipteni. Cuvântul “judecată” apare doar o singură dată în toata cartea Psalmilor şi acest psalm special a fost scris de un egiptean.

III. Evoluţia conceptelor morale
Chiar dacă o mare parte din cultura şi religia Egiptului a fost preluată de la andiţii din Mesopotamia şi apoi a fost transmisă, treptat, celorlalte civilizaţii printre care evreilor şi grecilor. Mult, foarte mult din idealismul etic şi social al egiptenilor a apărut în Valea Nilului, ca o evoluţie completă a oamenilor.
Evoluţia morală nu depinde în întregime de revelaţie. Cele mai înalte concepte morale se pot ivi din experienţa proprie a omului. Omul poate descoperi valori spirituale şi poate avea chiar trăiri interioare din propria sa experinţă deoarece în el exista un spirit divin. Consecinţele unor astfel de evoluţii naturale precum şi ale caracterului uman au fost de asemenea extinse de apariţia periodică a unor învăţători spirituali care propăvăduiau adevărul, cum au fost cei din vechime, perioada celui de-al doilea Eden, iar mai târziu Melchisedec cu reşedinta sa din Salem.
Cu mii de ani înainte ca învăţătura din Salem să pătrundă în Egipt, întelpţii lor au vorbit despre dreptate, moderaţie şi evitarea avariţiei. Cu trei mii de ani înainte de apariţia scrierilor evreieşti, motto-ul egiptenilor era: “Stabilitatea aparţine omului care are drept standard moralitatea; care trăieşte urmând această cale.” Ei au învăţat amabilitatea, moderaţia şi discreţia. Mesajul unuia dintre cei mai mari învăţători ai acestei perioade a fost: “Fă bine şi lucrează corect cu toţi cei pe care îi întâlneşti.” Triada egiptenilor în această perioadă a fost Adevărul-Dreptatea-Moralitatea.
Doctrinele din Salem au avut succes pe solul acestor idei morale. Conceptele de bine şi rău au găsit repede răspuns în inimile oamenilor care credeau că “Viaţa este dată pentru linişte, iar moartea pentru greşeală.” Liniştea este pentru cel care iubeşte; greşeala este pentru cel care urăşte şi destestă. Secole la rând locuitorii din Valea Nilului au trăit cu aceste standarde morale, care au intrat în viaţa lor cu mult înainte de apariţia conceptelor de corect/greşit; bine/rău.
Egiptul a fost intelectual şi moral, dar nu a fost spiritual. Timp de şase mii de ani egiptenii au avut doar patru mari profeţi. O anumită perioada l-au urmat pe Amenemope; l-au omorât pe Okhban; l-au acceptat pe Akenaton, dar entuziasmul care i-a cuprins a fost de scurtă durată; pe Moise l-au refuzat. Circumstanţele au fost mai mult politice decât religioase atunci cand i-au uşurat drumul lui Avraam, iar mai târziu şi pe a lui Iosif, în propăvăduirea învăţăturii din Salem.
Când misionarii din Salem au intrat pentru prima dată în Egipt au întâlnit această înaltă cultura morală amestecată cu standardele morale modificate ale imigranţilor mesopotamieni. Aceşti profeţi din Valea Nilului au fost cei dintâi, care au afirmat conştient că au făcut cunoştinţă cu vocea divinităţii.

IV. Învăţăturile lui Amenemope
Foarte devreme, în Egipt a trăit un profet pe care unii l-au numit “fiul omului”, iar alţii i-au spus Amenemope. Acesta a văzut, având o conştiinţă elevată, punctul culminant al arbitrajului dintre bine şi rău, a renunţat la pedeapsa pentru păcat şi a anunţat salvarea prin aşa numita divinitate solară.
Amenemope i-a învăţat pe egipteni că bogaţiile şi averea sunt un dar de la Dumnezeu, şi acest concept a influenţat mai târziu complet filozofia evreilor. Acest învăţător nobil credea că conştiinta divină era factorul determinanat în toate direcţiile; astfel fiecare moment ar trebui să fie trăit în prezent şi cu responsabilitate faţă de Dumnezeu. Învăţăturile acestui înţelept au fost traduse treptat în ebraică şi au devenit o carte sacră pentru ei cu mult înainte ca Vechiul Testament să fie limitat prin scris. Verticalitatea şi onestitatea stăteau la baza încrederii care i s-a acordat, iar aceste sentimente nobile din trecut ar trebui să onoreze pe fiecare om de stat de azi.
Acest bărbat înţelept de pe Nil spunea că: “Bogăţiile au aripi şi zboară cât ai clipi-astfel că lucrurile pământeşti sunt deşertăciune.” Marea lui rugăminte era: “Salvaţi-vă de frică!” I-a sfătuit pe toţi să renunţe la “vorbele oamenilor” pentru “legile lui Dumnezeu”. În esenţă el învaţa pe alţii astfel: “Omul propune, dar Dumnezeu dispune”. Învăţăturile lui, traduse în ebraică, au dat în Vechiul Testament “Cartea Proverbe”. Traduse în greacă, ele au influenţat treptat filozofia religiei eleniste. Mai târziu, Philo, filozoful alexandrin, a avut o copie din Cartea Înţelepciunii, care avea la bază învăţăturile lui Amenemope.
Amenemope nu a fost cel mai mare dintre învăţătorii religioşi ai timpului său, dar a fost cel mai influent, deoarece a influenţat treptat două verigi de bază, care au dat naştere civilizaţiei occidentale-evreii, în mijlocul cărora credinţa religioasă a Occidentului a evoluat în cel mai înalt grad, şi grecii care au dezvoltat gândirea filozofică pură, summumul fiind nivelul european.
În Cartea Evreilor, Proverbe, capitolele 15, 17, 20 şi 22 versetul 17, precum şi capitolul 24 versetul 22 sunt aproape aceleaşi cuvinte din Cartea Înţelepciunii a lui Amenemope. Primul Psalm din colecţia de Psalmi a evreilor a fost scris de Amenemope şi este esenţa învăţăturii lui Akenaton.

V. Remarcabilul Akenaton
Încetul cu încetul învăţăturile lui Amenemope au început să dispară din minţile egiptenilor, până când prin influenţa unui medic salamit, o femeie din familia regală a îmbrăţişat învăţăturile lui Melchisedec. Această femeie a avut o mare influenţă asupra fiului său Akenaton, faraonul Egipului, care a acceptat această doctrină despre un singur Dumnezeu.
De la dispariţia fizică a lui Melchisedec, nici o fiinţă umană, din acele vremuri nu a avut un concept atât de clar al religiei din Salem, aşa cum l-a avut Akenaton. Fără nici o îndoială acest tânăr faraon egiptean este una dintre cele mai remarcabile persoane din istoria umanităţii. În timpul crizei spirituale din Mesopotamia, el a menţinut vie în Egipt învăţătura lui El Elyon, Singurul Dumnezeu, continuând astfel linia filozofică monoteistă, care era esenţială pentru viitoarea misiune a lui Iisus. Astfel se explică, printre altele, de ce Iisus, copil fiind, a fost dus în Egipt, unde câţiva dintre urmaşii spirituali a lui Akenaton l-au văzut şi şi-au extins înţelegerea cu privire la etapele misiunii sale divine pe pământ.
Moise, marele personaj, care a trăit în perioada dintre Melchisedec şi Iisus, a fost pentru umanitate onoranta conexiune dintre rasa evreiascş şi familia regală egipteană; Akenaton avea adaptabilitatea şi competenţa naturală a lui Moise. El a manifestat geniu politic, ca să pregătească surprinzătoarea preluare a conducerii religioase, care a transformat apoi Egiptul în cea mai mare naţiune monoteistă din acea epocă. Dacă acest lucru a fost aşa, fără nici o îndoială, Iisus a trăit cea mai mare parte a vieţii sale pe pământ în Egipt.
Niciodată, în toată istoria umanităţii, un rege nu a acţionat atât de metodic, pentru a influenţa o întreagă naţiune, ca să treacă de la politeism la monoteism aşa cum a făcut acest extraordinar Akenaton. Luând o decizie surprinzătoare acest tânăr conducător s-a rupt de trecut, şi-a schimbat numele, şi-a abandonat capitala, a construit un întreg oraş nou, a creat o artă şi literatură nouă pentru un întreg popor. Dar, s-a mişcat prea repede; a construit prea mult, mai mult decât ar fi făcut dacă ar fi luat-o mai încet. A eşuat, din nou, în intenţia de a crea stabilitate şi prosperitate materială pentru poporul sau. Toate reacţiile împotriva învăţăturii sale religioase au fost nefavorabile cand au apărut, treptat, calamităţi produse de inundaţii şi opresiunea, care s-a extins asupra egiptenilor.
Acest om cu o viziune uluitor de clară şi cu o capacitate extraordinară de a acţiona singur a avut discernământul politic al lui Moise. Ar fi schimbat întreaga istorie a evoluţiei religioase şi revelarea adevărului în lumea occidentală. În timpul vieţii a fost capabil să contracareze activităţile preoţilor, pe care i-a discreditat în general, dar ei şi-au păstrat credinţele lor în secret şi au trecut imediat la acţiune atunci când tânărul faraon şi-a pierdut puterea şi nu le-a fost greu să lege toate problemele egiptenilor cu monoteismul instaurat în timpul domniei.
Foarte înţelept, Akenaton, a căutat să instaureze monoteismul sub aparenţa unui zeu-soare. Această decizie l-a apropiat de venerarea Tatălui Universal; includerea tuturor zeilor în venerarea soarelui a fost făcută la sfatul doctorului salamit. Akenaton a generalizat astfel doctrinele credinţei în Aton respectând în acelaşi timp o relaţie familiară cu divinitatea. A creat o religie, care recunoştea relaţia şi venerarea dintre om şi Dumnezeu.
Akenaton a fost destul de înţelept ca să menţină în aparenţă venerarea lui Aton, zeul-soare, în timp ce şi-a ghidat prietenii spre venerarea Dumnezeului Unic, creatorul lui Aton şi Tatăl Suprem al tuturor. Acest tânăr faraon-învăţător a fost un scriitor prolific, fiind autorul expunerii “Dumnezeul Unic”, o carte cu 31 de capitole, pe care preoţii, atunci când şi-au recăpătat puterea, au distrus-o în mod special. Deasemenea, Akenaton a scris 137 de imnuri, dintre care 12 fac parte acum din Psalmii din Vechiul Testament, consideraţi oficial scrieri ale evreilor.
În viaţa de zi cu zi, cuvântul de bază al religiei lui Akenaton a fost “moralitate”. Acest concept s-a răspândit foarte repede fiind acceptat pe plan internaţional, precum şi valorile etice ale acestei naţiuni. Aceasta a fost o generaţie, care a practicat, într-o formă uimitoare, pietatea personală. S-a caracterizat printr-o aspiraţie autentică în dorinţa de a-l gasi pe Dumnezeu şi totodată de a-l cunoaşte. Majoritatea egiptenilor din această generaţie, atât bărbaţi cât şi femei, au fost persoane inteligente.
În zilele acelea, pozitia socială sau bogăţia nu oferea nici unui egiptean vreun avantaj în faţa legii. Viaţa familiară în Egipt a făcut mult ca să menţină şi să extindă cultura morala. Mai târziu, a fost o sursă de inspiraţie pentru superba familie evreiască din Palestina.
Principala slabiciune a învăţăturii lui Akenaton a fost chiar marele adevăr, învăţătura care susţinea ca Aton nu era doar creatorul Egiptului, ci era de asemenea creatorul “întregii lumi, oameni şi animale, precum şi a tuturor pământurilor străine. El se afla în toate aceste locuri care sunt ale lui şi are grijă de toţi şi de toate nevoile lor.” Aceste concepte legate de divinitate erau nobile şi înalte, dar nu erau patriotice. Asfel de sentimente religioase şi internaţionaliste au eşuat în încercarea de a extinde moralitatea armatei egiptene pe câmpul de bătălie. Din aceste motiv armata a permis preoţilor să-şi folosească armele împotriva tânărului rege şi a noii sale religii. Akenaton a avut o viziune înaintată despre divinitate, aşa cum au avut mai târziu evreii, dar a fost prea avansată ca să servească aspiraţiilor unei naţiuni constructive.
Chiar dacă idealul monoteist a suferit după moartea lui Akenaton, ideea unui singur Dumnezeu s-a menţinut în minţile multor grupuri. Ginerele lui Akenaton a trecut de partea preoţilor, s-a întors la venerarea foştilor zei, schimbându-şi numele în Tutankamon.
Capitala s-a restabilit la Teba, iar preoţii au ars pământul şi în final au obţinut a şaptea parte din Egipt. Preoţii n-au putut nimici pe de-a-ntregul tendinţa monoteistă. Pentru a se extinde ei au căutat să combine şi să-şi reducă proprii zei; familia de zei s-a micşorat din ce în ce mai mult. Akenaton a asociat discul solar cu raiul şi cu Dumnezeu Creatorul, iar această idee a continuat să lumineze inimile oamenilor din Egipt, ba chiar din întreaga lume.
Doctrina lui Akenaton a eşuat pentru că el a oferit o religie atât de avansată pentru egiptenii acelor vremuri, încât doar egiptenii educaţi au putut să înţeleaga pe deplin învăţărurile sale. Clasa agricultorilor n-a înţeles niciodată cu adevărat învăţătura sa şi de aceea, erau pregătiţi să revină alaturi de preoţii vechilor credinţe, care venerau pe Isis şi Osiris, soţul său, care se presupune ca a înviat întru-un mod miraculos după ce a fost omorât într-o manieră cruda de către Set, zeul răului şi al întunericului.
Ideea nemuririi tuturor oamenilor a fost prea avansată pentru egipteni. În concepţia lor doar regii şi cei bogaţi aveau dreptul la înviere; de aceea au îmbălsămat şi au aşezat cu atâta grijă trupurile faraonilor în morminte, pentru ziua în care vor fi judecaţi. Cu toate acestea, democraţia salvării şi învierea, pe care le propăvăduise Akenaton în general s-a menţinut, chiar dacă mai târziu s-a extins printre egipteni credinţa supravieţuirii în animale lipsite de inteligenţă.
Pe de altă parte, efortul acestui lider egiptean de a impune poporului său venerarea unui singur Dumnezeu a eşuat doar în aparenţă, ar trebui consemnat ca efectul muncii sale s-a menţinut secole la rând atât în Palestina cât şi în Grecia. Astfel Egiptul a devenit un agent de transmitere, a culturii evoluate pe pe Nil şi a religiei născute prin revelaţie de pe Eufrat, pentru toate popoarele care s-au succedat în Occident.

VI. Principiile învăţăturii din Salem în Iran
O parte din misionarii lui Melchisedec au trecut din Palestina, prin Mesopotamia, spre marele platou iranian. Mai mult de cinci sute de ani învăţătorii din Salem au avut progrese în Iran. Întreaga naţiune fusese influenţată de religia lui Melchisedec până în momentul în care regulile s-au schimbat precipitând puţin persecuţia care, practic a dus la sfârşitul învăţăturilor monoteiste ale culturii din Salem.
În secolul şase înainte de Hristos, când a apărut Zoroastru ca să reaprindă flacăra învăţăturii din Salem, doctrina întelegerii lui Avraam cu Melchisedec a fost aproape în întregime uitată.
Fondatorul acestei noi religii a fost un tânăr viguros şi curajos, care, în primul său pelerinaj la Ur, în Mesopotamia, a învăţat despre tradiţiile lui Caligastia şi despre rebeliunea lui Lucifer-în paralel cu multe alte tradiţii-care, toate i-au stimulat puternic dorinţa de a cunoaşte natura religiei sale. În timp ce se afla la Ur, ca urmare a unui vis şi-a organizat un program, pe care l-a folosit după ce s-a întors acasă. Dorea să restructureze religia poporului său. A preluat de la evrei ideea unui singur Dumnezeu. Conceptul mozaic al unui Dumnezeu Suprem era foarte clară în mintea sa, declarnându-i pe ceilalţi zei ca fiind spirite ale răului, considerându-i ca făcând parte din clasa demonilor de care auzise în Mesopotamia. A învăţat povestea celor Şapte Spirite Maestre, care aveau o tradiţie vie în Ur, creeând în acest sens un sistem de şapte zei supremi, în frunte cu Ahura-Mazda. Zeii subordonaţi acestuia i-a asociat cu: Legea Dreaptă, Gândul Bun, Guvernarea Nobilă, Caracterul Sacru, Sănătatea şi Nemurirea.
Această nouă religie a fost acţiunea unei munci şi nu rezultatul rugăciunilor sau a ritualurilor. Dumnezeul acestei religii era o fiinţă a înţelepciunii supreme, precum şi patronul civilizaţiei. A fost o filozofie religioasă militantă, care a avut curajul să lupte cu răul, pasivitatea şi cu întoarcerea la trecut.
Zoroastru nu a propăvăduit venerarea focului, dar a căutat să folosească flacăra acestuia ca simbol al purităţii şi al spiritului înţelept, ca stăpânire universală şi supremă. (Totul a fost adevărat, însă mai târziu discipolii săi l-au venerat şi s-au închinat focului.) În final, această religie s-a răspândit cu sabia, după o conversaţie avută cu un prinţ iranian. Zoroastru a căzut eroic la datorie, într-o luptă dusă pentru credinţa sa, care a fost: “Adevărul Domnului Luminii.”
Zoroastrianismul este singura credinţa care perpetuează învăţăturile din Dalamaţia (perioada în care omenirea a atins pentru prima dată un nivel spiritual foarte ridicat, sub conducerea lui Caligastia şi a celor o sută de asociaţi, înainte de rebeliunea lui Lucifer), şi din Eden, despre cele Şapte Spirite Maestre. Această învăţătura creiona răul ca o perioadă la fel de importantă ca şi binele, iar vestea cea bună era ca, la un moment dat, acest rău va fi încorporat pentru totdeauna în realitatea ultimă, care este cea a binelui. Mai târziu, această credinţă s-a transformat în ideea că binele şi răul se afla în perioade egale de luptă.
Tradiţiile evreieşti ale raiului şi iadului, precum şi conceptul despre diavoli sunt adunate în scrierile evreieşti, în timp ce păstrarea legendelor despre Lucifer şi Caligastia au fost preluate în principal de la zoroastrianism în perioada în care evreii s-au aflat sub dominaţia politică şi culturală a perşilor. Zoroastru, ca şi egiptenii, a vorbit despre “ziua judecăţii’, dar el a asociat acest eveniment cu sfârşitul lumii.
Religia care a succedat zoroastrianismului în Persia a fost influenţată profund de acesta. Când preoţii iranieni au căutat să înlăture învăţăturile lui Zoroastru, au reînviat vechiul cult al lui Mithra. Astfel, mithraismul s-a răspândit în zonele din Levant şi Marea Mediterană, fiind o vreme contemporan cu iudaismul şi crestinismul. Învăţăturile lui Zoroastru au influenţat astfel, consecutiv, trei mari religii: iudaismul, creştinismul, iar prin ele mahomedanismul.
Acest mare om, care a trăit în sec. VI înainte de Hristos, a făcut parte din acel grup unic care a încercat să menţină vie flacăra învăţăturii din Salem.

VII. Învăţăturile din Salem în Arabia
Învăţăturile lui Melchisedec despre un Dumnezeu Unic au apărut în deşertul arabic destul de recent. Ca şi în Grecia, în Arabia misionarii din Salem au eşuat. Asta s-a întâmplat deoarece instrucţiunile lăsate de Melchisedec au fost înţelese greşit şi s-a răsfrânt şi asupra călătoriei lor.
Nici chiar în China sau la Roma învăţăturile lui Melchisedec n-au cunoscut un eşec total aşa cum s-a întâmplat în această regiune aridă, care totuşi se află atât de aproape de Salem. Mult timp după ce majoritatea populaţiilor din Orient şi Occident au devenit budişti sau creştini, deşertul Arabiei a rămas la fel cum fusese mii de ani înainte. Fiecare trib îşi venera vechile fetişuri şi multe familii individuale aveau proprii lor zei. Multa vreme s-a dat o bătălie între zeiţa babiloniană Istar, evreiescul Iehova, iranianul Ahura şi Tatăl creştin al Domnului Iisus Hristos. Niciodată vreunul dintre aceste concepte n-a putut lua locul pe deplin în detrimentul celorlalte.
În fiecare parte din Arabia erau familii şi clanuri care îmbrăţişaseră vag ideea unui singur Dumnezeu. Aceste grupuri au păstrat tradiţiile lui Melchisedec, Avraam, Moise şi Zoroastru. Au existat numeroase centre care au răspuns învăţăturii lui Iisus, dar misionarii creştini din aceste zone de deşert era un grup auster şi lipsit de importanţă, în contrast cu supraveghetorii şi inovatorii care au lucrat ca misionari în ţările mediteraniene.
Deoarece discipolii lui Iisus au luat în serios cerinţa lui: “mergeţi în toată lumea şi propăvăduiţi evanghelia”, în Arabia aceştia s-au concentrat mai mult asupra acestei cerinţe, decât nevoilor urgenţe create de cerinţele sociale. Cu toate acestea învăţăturile lui Iisus au fost primite cu plăcere în Arabia.
Un singur element de natură tribală, rasială sau naţională a pus piedică acestora: respectul neobişnuit şi ciudat pe care aproape toate triburile arabe au căutat să-l arate unei pietre negre, folosită ca fetis într-un templu din Mecca. Treptat, acest punct comun de asociere şi venerare a dus la apariţia religiei islamice. Dacă Iehova a fost spiritul vulcanic pentru evreii semiţi, piatra Kaaba a devenit verişoara lui arabă.
Islamul a făcut o bună prezentare şi descriere a lui Alah ca fiind prima şi singura Divinitate. Punctul slab: asocierea forţei militare cu învăţătura sa, împreună cu degradarea femeii. Însă islamul a îmbrăţişat ferm ideea Tatălui Universal, “care ştie vizibilul şi invizibilul. El este mila şi compasiune.”
“Adevăratul Dumnezeu este nemăsurat în bunătatea sa faţă de toţi oamenii. Când sunt bolnav el este cel care mă vindecă.” “Oriunde trei oameni se întâlnesc împreună, Dumnezeu este prezent fiind al patrulea.” “Pentru el nu există primul şi ultimul; văzutul şi nevăzutul.”

Karanna Academy: Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Mesopotamia, Egipt, Iran, Arabia – Partea III

      

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II

By Anca Bogdan

melchisedek

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II

MELCHIZEDEC

Învataturile lui Melchisedec in Orient

I. India Vedică
În perioada lui Melchisedec, India era o ţară cosmopolită care în scurt timp a ajuns sub dominaţia politică şi religioasă a invadatorilor arieni, din nord şi vest. Câteva regiuni din partea nordică şi vestică a peninsulei au fost ocupate de arieni. Aceşti invadatori au adus cu ei şi obiceiurile lor legate de divinitate. Practicile lor religioase erau foarte asemănătoare cu cele ale înaintaşilor, unde tatăl era privit ca un preot, iar mama ca o preoteasă şi vatra familiei era folosită drept altar. Treptat, cultul vedic s-a aflat într-un proces de transformare şi dezvoltare, sub directa oblăduire a castei brahmanilor, care erau preoţi-profesori şi care treptat au preluat controlul asupra extinderii acestui cult. Când misionarii din Salem au ajuns în nordul Indiei, ţara se afla deja sub influenţa celor treizeci şi trei de zei aduşi de arieni.
Politeismul acestor arieni reprezenta o degenerare a monoteismului lor timpuriu, când triburile s-au unit şi au preluat zeul fiecărui trib. Acest transfer al monoteismului şi trinitarianismului original pe care l-au practicat vechile populaţii din Mesopotamia s-a aflat într-un proces de resuscitare în primele secole din al doilea mileniu înainte de Iisus. Mulţi zei au fost aşezaţi sub conducerea a trei mari zei: Dyaus pitar, zeul suprem, Indra, tumultosul zeu al aerului şi Agni, cel cu trei capete de foc, zeul pământului. Aceştia au reprezentat la început trinitatea.
Agni, cel mai veghi dintre zei, a fost considerat adesea ca tată suprem al întregului panteon de zei. Zeul suprem, numit uneori Prajapati, alteori Brahma, a fost deseori destituit în bătalia teologică ce s-a dat între preoţii brahmani şi invatatorii din Salem. Brahman a fost considerat principala energie divină din întregul panteon vedic.
Misionarii din Salem au propăvăduit învăţăturile lui Melchisedec, au vorbit despre Dumnezeu Unul, Cel Mai de Sus. Deşi această prezentare nu era în dizarmonie cu statutul lui Brahma-Tatăl, ca sursă a tuturor zeilor, învăţătura din Salem a intrat într-o contradicţie directă cu dogmele, tradiţiile şi învăţăturile preoţilor brahmani deoarece principiul esenţial al învăţăturii din Salem nu accepta ritualul de nici un fel. Niciodată preoţii brahmani nu ar fi acceptat învăţătura din Salem, care susţinea salvarea prin credinţă, fără un favor anume din partea lui Dumnezeu, obţinut prin ritualuri şi ceremonii de sacrificiu.
Negarea acestei învăţături a lui Melchisedec, care prezenta şi susţinea încrederea deplină în Dumnezeu, precum şi posibilitatea de a te salva prin credinţa, a fost un punct de referinţă în viaţa Indiei din acele timpuri. Misionarii din Salem au contribuit mult la slăbirea credinţei în toţi acei zei vedici, dar conducătorii, preoţii vedici, au refuzat să accepte învăţătura lui Melchisedec, care propavăduia o credinţa simplă, într-un singur Dumnezeu.
Brahmanii au adunat scrierile lor sacre în ceea ce se cunoaşte astăzi ca fiind Rig-Veda, una dintre cele mai vechi şi mai sacre cărţi. Acest efort a fost făcut pentru a combate pe invatatorii din Salem. A doua, a treia şi a patra parte din Vede urmărea să cristalizeze, să dea o formă finală şi să fixeze ritualurile lor de acceptare şi de sacrificiu. Au fost scrise pentru oamenii acelor vremuri. Partea bună a acestor scrieri este că ele sunt la fel de frumoase în concept şi la fel de adevărate în înţelegere ca oricare alte scrieri care se referă la spiritualitate. Din păcate această religie superioară la început a fost contaminată de mii şi mii de superstiţii, culte şi ritualuri preluate din sudul Indiei, transformându-se progresiv în cel mai variat sistem teologic pe care l-a produs omul vreodată. O examinare atentă a Vedelor va scoate la iveală unul dintre cele mai mari şi lipsite de valoare concepte care se referă la divinitate.

II. Brahmanismul
În momentul în care casta preoţilor brahmani a devenit esenţa sistemului religios în India, acest ordin social a constituit un handicap puternic pentru progresul învăţătorilor din Salem în această zona. Această castă a eşuat în misiunea sa de a salva rasa ariană, dar a avut succes în perpetuarea brahmanismului, care ca şi clasă socială de frunte, a menţinut hegemonia religiosa în India pâna în zilele noastre.
În efortul ei disperat de a urca pe scena ierarhiei religioase şi de a distruge expansiunea celorlalte rase, casta brahmanilor a căutat să fie deasupra tuturor. Ei au crezut că sacrificarea ideii de trinitate era foarte eficientă şi s-a realizat pe deplin pentru a obţine puterea pe care au dorit-o. Atfel ei au decretat două principii esenţiale cu privire la divinitate: Brahman este totul, incluzând şi idea trinităţii şi că Brahman este preotul suprem.
În nici o altă parte de pe planeta preoţii nu şi-au arogat drepturi atât de mari, considerându-se asemenea zeilor pe care îi reprezentau, cum s-a întâmplat în India. Ei au mers atât de departe cu aceste prerogative, atfel încât tot acest sistem religios, atât de periculos, s-a prăbuşit înainte ca el să cuprindă popoarele din jurul Indiei, care erau mai mult sau mai puţin civilizate. Acest sistem Vedic al preoţimii s-a înţepenit şi s-a înecat în propria lui inerţie şi în pesimism.
Casta brahmanilor nu a putut să perpetueze singură sistemul religios şi cultural al arienilor, de aceea a apărut, la un moment dat, o perioadă de disperare şi lipsa de speranţă. În timpul acestor zile negre au apărut multe culte care erau ateiste, propăvăduiau o salvare care se putea obţine doar prin efortul propriu al oamenilor.
Mai târziu, aceste vremuri nefericite au dat naştere unor compilaţii care stau la baza religiei hinduse şi a Upanisadelor.
În eforturile lor de a se proteja, brahmanii au refuzat să-l recunoască pe Dumnezeu Unul, cel prezentat de Melchisedec.
Budismul a apărut în India în perioada în care au fost scrise Upanisadele. În ciuda succesului pe care l-a avut timp de o mie de ani, el nu a putut înlocui hinduismul. El a prins mai mult în nordul Indiei, înainte ca islamismul să-şi facă apariţia.

III. Filozofia Brahmanilor
Cu toate că apogeul brahmanismului a fost aproate în totalitate religios, el a fost şi unul dintre cele mai nobile cunoaşteri ale minţii omeneşti, atât în filozofie cât şi în metafizică. Când a început să descopere realitatea finală, mintea unui indian nu s-a oprit până nu a speculat aproape toate fazele teologiei, mai puţin concepţia dualităţii care a fost esenţiala: existenţa unui Tată Universal pentru toate fiinţele din univers, precum şi realitatea necesară evoluţiei: nevoia de a experimenta pentru cel care caută să devină ca Tatăl Suprem, cel care cere copiilor săi să fie perfecţi, aşa cum este şi El.
În acele timpuri, în concepţia brahmană există într-adevar ideea de absolut. A fost o credinţă care privea fiinţa ca pe ceva absolut, chiar infinită, dar acest concept a fost în mare parte deposedat de atributele unei personalităţi anume şi astfel nu a fost experimentat de practicanţii religioşi.
Brahman-Narayana a fost înţeles ca Absolut, Infinitul Este, potenţialitatea creatoare primordială din Cosmos, însăşi existenţa universala prin care se manifestă potenţialul întregii eternităţi. Filozofii acelor zile ar fi putut avansa în concepţia ideii de Dumnezeu. Ar fi putut să-l înţeleagă pe Brahman ca pe un partener şi creator în acelaşi timp, ca pe o personalitate care este apropiată de fiinţele pe care el însuşi le-a creat şi care se afla pe drumul lung al evoluţiei. Dacă ar fi continuat în acest fel, această învăţătură ar fi devenit cea mai avansată prezentare a lui Dumnezeu care s-a făcut vreodată pe Pământ.
Etapele conceptul “O Suprafiinţă Universală”, ca totalitate care însumează toate existenţele unei fiinţe, a apropiat filozofii indieni de adevărul Fiinţei Supreme, dar ei au pierdut acest adevăr pentru că au împiedicat orice apropiere personală, rezonabilă sau raţională în evoluţia care duce spre realizarea acestui efort monoteist al lui Brahman-Narayana, rămânand doar o teorie.
Karma, ca principiu al cauzalităţii, este, din nou, foarte aproape de sintetizarea tuturor acţiunilor din timp-spaţiu, care pot avea repercursiuni în prezenţa lui Dumnezeu cel Suprem; dar acest principiu n-a prezentat niciodată posibilitatea unei fiinţe religioase de a realiza personal starea supremă a lui Dumnezeu. Postulatul era prezentat ca o ultimă predare a tuturor personalităţilor unei Suprafiinţe.
Filozofia brahmană a aproximat multe din realităţile universului şi s-a apropiat de numeroase adevăruri cosmice, dar de asemenea a căzut victima, destul de des, erorii de a distinge între câteva din nivelele realităţii cum ar fi absolutul, transcendentalul şi tot ceea ce este finit.
A eşuat în posibilitatea de a lua în calcul că ceea ce este finit, la nivel absolut este iluzoriu, dar poate fi absolut real la un nivel finit.

IV. Religia hindusă
Cu trecerea secolelor, în India populatia s-a întors la un sistem religios bazat pe ritualurile Vedice vechi, care fuseseră modificate de învăţăturile misionarilor lui Melchisedec, şi au fost instituite de casta brahmanilor. Această religie, cea mai veche şi cosmopolită din întreaga lume, a cunoscut mai târziu câteva schimbări ca răspuns la budism şi jainism, iar mult mai târziu au apărut influenţele mahomedanismului şi ale creştinismului.
În prezent, teologia hindusă prezintă patru trepte ale Divinităţii:
1). Brahman-Absolutul-Infinitul unic;
2). Trimurti, Trinitatea Supremă în hinduism. În această asociere, Brahma, primul membru, este privit ca cel care s-a creat pe sine din Brahman-infinitul. Pe Brahma s-a costituit conceptul de Tatăl Universal. De asemenea Brahma se identifica cu destinul.
Cel de-al doilea membru este Shiva, iar cel de-al treilea este Vishnu. Ei au apărut în primul mileniu după Iisus. Shiva este Domnul vieţii şi al morţii, zeul fertilităţii, şi maestrul distrugerii. Vişhnu este extrem de popular şi are mult de a face cu credinţa ca se întrupează periodic într-o fiinţă umană. În aceste fel, Vishnu devine real în imaginaţia indienilor. Shiva şi Vishnu sunt consideraţi, fiecare, deasupra celorlalţi.
3). Divinităţi vedice şi post-vedice. Mulţi dintre străvechii zei arieni, cum ar fi Agni, Indra, şi Soma sunt imediat sub cei trei membri din Trimurti. Mulţi dintre zeii adaugaţi la începuturi în India Vedica, au fost încorporaţi şi ei în panteonul hinduist.
4). Semizeii: supraoameni, semizei, eroi, demoni, fantome, spirite rele, zâne, monştrii, spiriduşi şi mult mai târziu sfinţi.
Cu toate că hinduismul a eşuat, cu mult timp în urmă, în încercarea de a lumina poporul indian, în general este o religie tolerantă. De fapt, în linii mari s-a dovedit a fi cea mai adaptabilă şi dezorganizată religie care a apărut pe Pământ. De asemenea este capabilă de schimbări nelimitate şi posedă cea mai neobişnuită felxibilitate în practicile sale; de la cele mai înalte speculaţii semimonoteiste ale lui Brahman, până la practicile primitive şi însoţite de tot feluri de fetişuri ale credincioşilor ignoranţi, care sunt lipsite de calitate.
Hinduismul a supravieţuit pentru că este o parte esenţială din structura socială a Indiei. Nu are o ierarhie care poare fi deranjată sau distrusă; el face parte din viaţa oamenilor. Are condiţii de adaptabilitate şi schimbare când este vorba de culte superioare şi arată o atitudine tolerantă când e vorba să adopte alte religii. Guatama Buddha şi chiar Iisus au fost recunoscuţi ca încarnări a lui Vishnu.
Astăzi, în India, se simte o mare nevoie de a prezenta învăţătura lui Iisus, împărăţia lui Dumnezeu şi a Fiului Său, şi în consecinţă frăţia tuturor oamenilor, care se realizează personal, prin practicarea iubirii şi prin seviciul în slujba celorlalţi. În India există o structură filozofică, există o bază religioasă, este nevoie doar de o stimulare care să vitalizeze şi să facă mai dinamică practicarea iubirii, aşa cum este prezentată în învăţătura originală a Fiului, care în prezent este devastată de dogmele şi doctrinele occidentale, care au tendinţa să păstreze doar pentru ei ceea ce a făcut Fiul Omului pe Pământ.

V. Lupta pentru adevăr în China
Aşa cum misionarii din Salem au trecut prin Asia, împrăştiind învăţătura lui Dumnezeu, precum şi salvarea prin credinţă, tot aşa ei au preluat multe din filozofia şi religia diferitelor ţări prin care au trecut. Dar învăţătorii autorizaţi de Melchisedec şi de succesorii acestuia nu s-au dezis de adevărul lor; ei au ajuns la toate popoarele din continentul Euro-asiatic. Aceasta s-a întâmplat la jumătatea celui de-al doilea mileniu înainte de Christos. Aproximativ cu o sută de ani înainte de această perioadă, Salamiţii şi-au stabilit cartierul general în China. Acolo au pregătit învăţătorii chinezi în toate domeniile rasei galbene.
Consecinţa directă a acestei învăţături a fost forma de început a Taoismului care a apărut în China, o religie mult, mult diferită de religia de astăzi care poarta acelaşi nume. Taoismul din acele timpuri s-a creat având în componenţa sa următorii factori:
1). O rămăşiţă din învăţăturile lui Singlanton (un mare înţelept din prima mare perioadă de avânt spiritual pe care l-a cunoscut omenirea), care persistau în conceptul lui Shang-ti, Dumnezeu din ceruri. În timpul lui Singlanton poporul chinez a devenit, în aparenţă, monoteis. Ei şi-au concentrat practica religioasă pe Adevărul Unic, cunoscut mai târziu ca Spiritul din Cer, Conducătorul Universal. Rasa galbenă niciodată nu a renunţat complet la acest concept de bază, cu privire la Divinitatea Supremă, pe de altă parte în secolele care au urmat, mulţi zei şi spirite secundare au făcut parte din religia ei.
2). Religia Celui Mai de Sus, Creatorul Divin, venită din Salem, care şi-a prezentat conceptul religios, ca un răspuns la credinţa omului; dar este perfect adevărat, ca în perioada în care misionarii lui Melchisedec au pătruns pe pământurile rasei galbene, mesajul lui original, aşa cum fusese cunoscut în zilele când Machiventa trăia în Salem, a fost schimbat foarte mult.
3). Conceptul lui Brahman-Absolutul din filozofiile indiene, combinat cu dorinţa de a scăpa de tot ceea ce este rău. Probabil ca influenţa cea mai puţin relevantă în partea de est a Asiei, când se predica religia din Salem, a fost exercitată de învăţătorii indieni, care practicau credinţele Vedice.
Această combinaţie de credinţe care s-a transmis pe pământurile rasei galbene, stă la baza doctrinei filozofiei religioase din aceste zone. În Japonia acest proto-Taoism a fost cunoscut sub numele de Shintoism şi în această ţară, care era departe de Salem, oamenii au învăţat despre întruparea lui Machiventa Melchisedec, care a stat pe Pământ în numele lui Dumnezeu şi pentru a ajuta omenirea să nu se îndepărteze de el.
Mai târziu, toate aceste credinţe au fost confundate şi considerate, în China ca un cult al strămoşilor. Însă chinezii n-au căzut niciodată sub influenţa preoţimii. Rasa galbenă a fost cea dintâi rasă care a trecut de la servitutea barbară, la o civilizaţie aşezată; toate acestea s-au datorat şi faptului că a fost prima rasă care a ajuns la o anumită libertate în ceea ce priveşte frica faţă de zei, fantome sau faţă de moarte. China s-a îndreptat spre eşec pentru că nu a continuat să progreseze pe drumul început, atunci când s-au emancipat în relaţia cu preoţii; a căzut într-o eroare la fel de mare cum au făcut şi alţii: a preluat doar ceea ce au făcut stramoşii şi nu au mers înainte în căutările lor.

VI. Lao-tse şi Confucius
Aproximativ cu şase sute de ani înainte de venirea lui Iisus, Melchisedec plecase, renuntaşe la întruparea sa, iar puritatea învăţăturii sale a fost contaminată, în exces, de vechile credinţe existente. A fost o perioadă în care misiunea predecesorului lui Iisus (Melchisedec) se aflase în pericol de eşuare. În aceasta situaţie, printr-o combinaţie spirituală armonioasa şi neobişnuită a ordinelor spirituale, responsabile cu ceea ce se întâmpla pe Pământ, această planetă a cunoscut o prezentare variată şi în cea mai mare parte ciudată a adevărului religios. Prin participarea unor învăţători pământeni, grupaţi într-o organizaţie, învăţătura din Salem a fost readusă la viaţă şi apoi prezentată oamenilor. Astăzi sunt mai multe scrieri din vremea aceea.
Acest secol de progres spiritual a fost unic în felul său. S-a bucurat de prezenţa unor învăţători, care aveau o mare religiozitate, practicau o morală de o înaltă ţinută şi erau filozofi adevăraţi. Ei au trăit peste tot în lume, acolo unde civilizaţia a început să se manifeste pe deplin. În China, doi dintre cei mai proeminenţi învăţători au fost Lao-tse şi Confucius.
Lao-tse a preluat direct din tradiţiile din Salem, atunci când a declarat că Tao este Prima Cauză a tuturor lucrurilor. Lao a fost un om cu o mare viziune spirituală. El spunea: “destinul etern al omului este uniunea cu Tao, Dumnezeul Suprem şi Regele Universal”. Înţelegerea sa faţă de actul final arată că era cât se poate de reală. El scrisese: “Unitatea izvorăşte din Tao Absolut, şi din Unitate apare Dualitatea Cosmică, iar dintr-o astfel de Dualitate, Trinitatea intră imediat în existenţa şi Trinitatea este sursa primordială a tot ceea ce este realitate.” “Întotdeauna tot ceea ce este realitate se află într-un echilibru permanent între posibilităţile şi realităţile Cosmosului. Acestea sunt armonizate la nesfârşit de spiritul divin.”
De asemenea, Lao-tse a făcut una din primele prezentări a necesităţii de a practica binele atunci când tie nu şi se aplică binele: “Bunătatea produce bunătate, dar cineva care este într-adevăr bun, chiar şi atunci când i se face ceva rău el oferă tot bunătate.”
El a vorbit despre întoarcerea omului la Creator şi a creionat viaţa unei fiinţe umane ca fiind o personalitate nouă, apărută din posibilităţile oferite de Cosmos, în timp ce moartea a prezentat-o ca o întoarcere acasă a acestei fiinţe create. El a tratat credinţa adevărată într-un mod neobişnuit, putând fi comparată cu “atitudinea unui copilaş”.

El a înţeles foarte bine ţelul Divin, despre care a scris următoarele: “Divinitatea Absolută nu face eforturi nemaivăzute, dar întotdeauna este victorioasă; nu forţează omenirea, dar întotdeauna este pregătită pentru a răspunde celor mai curate dorinţe ale sale; voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna plină de răbdare şi eternă în exprimare deoarece în mod inevitabil se va manifesta”. Celor care erau profund religioşi şi sinceri în exprimarea şi manifestarea adevărului suprem le-a spus că este o binecuvântare mult mai mare ca să dea decât să primească. “Omul care este bun caută să nu ţină adevărul doar pentru el, ba mai mult, face un efort ca să aducă aceste bogăţii la care a ajuns, în faţa semenilor săi, îndeplinind astfel adevărul. Voinţa lui Dumnezeu cel Absolut aduce întotdeauna beneficii, niciodată nu distruge; intenţia unui credincios adevărat este întotdeauna o decizie, dar niciodată o constrângere.”
Învăţătura lui Lao-tse prezenta non-rezistenţa, iar diferenţa pe care o făcuse între decizie şi constrângere a fost pervertită mai târziu ajungându-se la următoare credinţă: “consideră, execută şi nu te gândi la nimic.” Lao-tse n-a vorbit niciodată despre o asemenea eroare, mai mult, non-rezistenţa pe care a predicat-o a fost un factor esenţial în dezvoltarea tendinţelor pacifiste de mai târziu ale poporului chinez.
Popularul taoism din zilele noastre are foarte puţin în comun cu demnitatea sentimentelor şi cu conceptele cosmice ale vechilor filozofi care le-au exprimat. Adevărul pe care aceştia îl ştiau era: Credinţa într-un Dumnezeu Absolut este sursa acelei energii divine care va reface lumea, cu ajutorul căreia omul va merge spre uniunea spirituală cu Tao, Divinul Etern şi Creatorul Absolut al universurilor.
Confucius (Kung-Fu-tse) a fost un contemporan mai tânăr al lui Lao-tse. Invăţăturile lui aveau la bază cele mai bune tradiţii legate de morala din lunga istorie a rasei galbene. De asemenea a fost influenţat şi de tradiţiile, rămase vii, pe care le practicaseră misionarii din Salem. Munca sa de lider spiritual a fost depusă pentru a compila vorbele înţelepte ale vechilor filozofi.
În timpul vieţii a fost un învăţător căruia nu i s-a recunoscut munca, a fost chiar respins, dar scrierile şi învăţăturile sale au exercitat, în China şi Japonia, cea mai mare influenţa care s-a văzut vreodată. Confucius a impus printre şamani o manieră nouă prin care moralitatea ia loc magiei, dar a refăcut prea bine; a creat un nou obiect de venerare, care se practică şi astăzi: respectul exagerat pentru conducătorii străvechi.
Învăţăturile lui Lao-tse s-au păstrat doar printre căţiva adepţi din Orient, dar scrierile lui Confucius întotdeauna au stat la baza moralităţii şi culturii pentru aproximativ o treime din populaţia întregii planete. Aceste precepte ale lui Confucius, deşi duc mai departe tot ceea ce a fost mai bun în trecut, într-o oarecare măsura au fost nefavorabile spiritului chinezesc, care este aventuros şi explorator. Influenţa acestor doctrine a fost combătută, însă fără succes, de efortul împărătesc al lui Ch’in Shih Huang Ti şi de învăţăturile lui Mo Ti, care a proclamat o convieţuire frăţească bazată, nu pe datoria etică, ci pe dragostea lui Dumnezeu. A încercat să restabilească şi să reactualizeze vechile scrieri ale înaintaşilor pentru a prezenta un nou adevăr, dar învăţăturile sale au pierdut în faţa discipolilor lui Confucius care erau mult mai tari în credinţă.
Ca mulţi alţi învăţători morali şi spirituali, Confucius şi Lao-tse au fost zeificaţi de discipolii lor, deoarece în China au urmat epoci întunecate, care s-au suprapus cu perioada în care credinţa taoistă a fost pervertită şi a început declinul acesteia, fiind urmată de apariţia misionarilor budişti din India.
În perioada acestor secole, caracterizată de o spiritualitate decadentă, religia rasei galbene a degenerat într-o teologie îngustă care a fost însoţită de demoni, dragoni şi spirite rele, toate indicând reîntoarcerea fricii în mintea celor care nu erau luminaţi. Astfel China, care cândva s-a situat în fruntea societăţii umane, deoarece practica o religie avansată, a căzut. S-au îndepărtat de calea care ducea la adevărata Conştiinţă Divină, indispensabilă unui progres real.

VII. Gautama Siddhartha
În India a existat un alt mare învăţător contemporan cu Lao-tse şi Confucius. Guatama Siddhartha s-a născut în secolul şase înainte de Hristos, în provincia Nepal din nordul Indiei. Discipolii săi l-au prezentat, mai târziu, ca fiind fiul unui conducător foarte bogat, dar în realitate a fost presupusul moştenitor al unui şef minor, care guverna o vale mică şi izolată din sudul munţilor Himalaia.
Guatama a formulat teoriile care stau la baza filozofiei budiste după şase ani de practică yoga, care nu i-a adus nici un rezultat. Siddhartha a dus o luptă reală, dar fără nici un rezultat, împotriva sistemului de caste care luase amploare în India.
Acest profet, un prinţ tânar, a fost o apariţie uimitoare printre oamenii acelor zile. El s-a depărtat de practica prin care omul îşi caută salvarea personală în mizerie şi suferinţă. Şi-a sfătuit discipolii să-i ducă învăţătura lumii întregi.
Învăţăturile lui Gautama au venit ca ceva proaspăt şi revigorant printre confuzia şi credinţele care se practicau în India. A condamnat zeii, preoţii şi sacrificiile lor, dar a eşuat în înţelegerea personalităţii lui Unul cel Universal. A depus un efort nobil ca să-l facă pe om să renunţe la frică, să se simtă acasă şi mult mai bine în marele univers în care ne aflam cu toţii. Eşecul său reiese din neputinţa de a arăta oamenilor calea spre casa divină reală şi spre scopul unei vieţi eterne.
Gautama a fost un profet adevărat, fiind atent la educaţia pe care i-a dat-o Godad Heremitul. Acesta avea o învăţătura bazată pe cea din Salem: salvarea prin credinţa. Godad a fost urmaşul unei familii în care niciodată nu s-a renunţat la obiceiurile practicate de misionarii lui Melchisedec.
Gautama a înfiinţat la Benares o şcoala; doi ani după ce şi-a deschis şcoala, Bautan, un elev de-al său i-a vorbit despre obiceiurile misionarilor din Salem şi despre înţelegerea lui Melchisedec cu Avraam. Deoarece Siddhartha nu avea un concept foarte clar despre Tatal Universal, a preluat astfel o poziţie avansată pentru acea vreme –salvarea prin credinţă– un crez simplu.
S-a autoproclamat adeptul credinţei budiste în faţa discipolilor şi a început să-şi trimită elevi, în grupuri de câte 60 de oameni, ca să propăvăduiască printre oamenii din India: “veştile cele bune, care prezintă salvarea printr-o credinţă liberă a tuturor oamenilor, indiferent din ce clasă socială provin, care pot obţine fericirea supremă prin credinţa într-o moralitate înaltă şi prin dreptate.”
Soţia lui Gautama a crezut în învăţătura soţului său şi a înfiinţat un ordin de călugariţe. Fiul său i-a devenit succesor şi a extins foarte mult acest cult. Gautama a înţeles ideea de a te salva prin credinţă, dar în ultimii ani de viaţă a fost cam indecis în a respecta învăţătura din Salem. Spre sfârşitul vieţii ultimile sale cuvinte au fost: “Practicaţi orice pentru salvarea personală.”
Când a făcut această declaraţie, învăţătura lui Gautama, care propăvăduia salvarea universală, fără sacrificiu, tortura, ritualuri şi fără preoţi, a fost o concepţie revoluţionară şi surprinzătoare pentru acele vremuri. A fost o revelaţie, o prezentare neobişnuită a învăţăturilor din Salem. Învăţătura lui Gautama a oferit un ajutor milioanelor de suflete disperate. Fără să fie supusă unor perversiuni groteşti, în secolele care au urmat, această învăţătura este încă speranţa a milioane de suflete.
Siddhartha a dus mai departe adevărul şi acesta a supravieţuit până astăzi în religia modernă care-i poartă numele. Buddhismul modern nu prezintă mai corect învaţăturile lui Gautama Siddhartha decât o face creştinismul cu învăţăturile lui Iisus.

VIII. Credinţa budistă
A deveni budist înseamna a practica credinţa ca pe o profesie publică absolută recitând: “Îmi găsesc siguranţa în Buddha, îmi găsesc siguranţa în învăţătura sa, îmi găsesc siguranţa printre fraţii mei.”
Budismul îşi are originile într-o persoană istorica şi nu într-un mit. Discipolii l-au numit pe Gautama, Sasta, care înseamna maestru sau învăţător. Cu toate că el nu şi-a atribuit nimic supranatural, precum nici învăţăturilor sale, discipolii săi, încă destul de devreme, l-au numit Cel luminat, Buddha; iar mai târziu i-au spus Sakyamuni Buddha.
Învăţătura originală a lui Buddha avea la bază patru adevăruri morale:
a). Realităţile nobile ale suferinţei;
b). Originile suferinţei;
c). Anihilarea suferinţei;
d). Calea prin care se poate anihila suferinţa.
Legătura dintre doctrina suferinţei şi calea care duce la posibilitatea de a scăpa de această suferinţă s-a făcut prin filozofia celor opt cai: vizualizarea corectă, dorinţele, exprimarea, comportamentul personal, vocaţia, efortul, conştiinţa şi contemplaţia. Intenţia lui Gautama nu a fost aceea de a încerca să distrugă orice efort, dorinţă sau emoţie în drumul spre a scăpa de suferinţa; de fapt învăţătura lui a prezentat fiinţei umane o altă perspectivă, prin care a încercat să arate ca obiectivele materiale şi idealurile de scurtă durată nu dau nici un rezultat dacă nu se foloseşte întreaga speranţa şi toate dorinţele pe care le nutrim.
Cele cinci porunci ale lui Gautama au fost:
a). Să nu ucizi;
b). Să nu furi;
c). Să nu te ataşezi de nimic;
d). Să nu minţi;
e). Să nu bei băuturi care te intoxică.
Siddhartha a crezut cu tărie în nemurirea omului; însă filozofia sa a avut înţelegere numai pentru o parte din continuitatea fiinţei. Niciodată nu a definit cu claritate ceea ce a vrut să spună prin conceptul de Nirvana. În realitate teoria prin care fiinţa umană experimentează în timpul unei vieţi ar fi putut accepta ideea că o dată ce s-a încheiat această existenţă nu urmează o anihilare completă.
Conform învăţăturior originale ale lui Gautama, salvarea se obţine prin efort uman, fără ajutor divin; nu există un loc anume pentru a te putea salva. În efortul său, Gautama a încercat să minimalizeze superstiţiile existente în India. A încercat să întoarcă omul de la credinţele greşite, potrivit cărora salvarea fiinţei este ceva magic. În acest efort, el a lăsat o uşă deschisă urmaşilor săi, care au dat o interpretare greşită învăţăturii sale.
Discipolii săi considerau că adevărata fericire se afla într-o strânsă legătura cu inteligenţa şi entuziasmul unui caracter care are idealuri ce pot fi atinse doar prin efort. Aceste idealuri fac parte dintr-un progres cosmic real.
Marele adevăr afirmat de învăţătura lui Siddhartha se referă la existenţa unui univers al dreptăţii absolute. El a prezentat cea mai bună filozofie a ateismului care a fost inventată vreodată de om. A fost un umanist ideal şi a separat total credinţa sa de superstiţie, ritualuri magice şi de frica faţă de stafii şi demoni.
Principala slăbiciune a învăţăturii budiste originale a fost lipsa unui serviciu social altruist. Mult timp, comunitatea budistă a fost o comunitate de elevi-învăţători şi nu o comunitate de credincioşi. Guatama a interzis discipolilor săi să primească bani, şi de aceea a căutat să prevină tendinţele de a urca ierarhic în practica religioasă. Gautama însuşi a fost o fiinţă pe deplin socială; într-adevăr viaţa lui a fost mult mai impresionantă decât predică lui.

IX. Răspândirea budismului
Budismul a avut succes deoarece proclama salvarea prin credinţa în Buddha, Cel Iluminat. În estul Asiei, adevărata învăţătură a lui Melchisedec a fost prezentată cel mai bine de această religie. Dar budismul nu a fost acceptat ca religie de către oameni până când nu a intrat sub protecţia monarhului Asoka, care, dupa Akhenaton în Egipt, a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători civili din perioada Melchisedec-Iisus (perioada care cuprinde încheierea vieţii pământene a lui Melchisedec şi momentul în care se naşte Iisus). Asoka a construit un mare imperiu în India prin propaganda misionarilor budisti. Timp de 25 de ani a iniţiat şi a trimis in întreaga lume, în cele mai îndepărtate locuri, peste 17.000 de misionari. Într-o singură generaţie a făcut din budism religia dominantă pentru jumătate din civilizaţiile cunoscute. Foarte devreme budismul s-a impus în Tibet, Kashmir, Ceylon, Burma, Jawa, Siam, Coreea, China şi Japonia. General vorbind, a fost o religie mult superioară tuturor religiilor existente sau celor pe care le-a înlocuit.
Răspândirea budismului din India, locul unde a apărut, în toata Asia este una dintre cele mai incitante poveşti despre devoţiunea spirituală şi despre perseverenţa sinceră a misionarismului, care s-a făcut vreodată de nişte credincioţi. Învăţătorii evangheliei lui Gautama n-au fost doar curajosi, făcând faţă pericolelor pe care le-au avut de întâmpinat în drumul lor, dar au traversat continentul asiatic, dincolo de Marea Chinei şi au dus mesajul credinţei lor tuturor oamenilor. Însă budismul nu a fost perceput prea mult timp ca o simplă doctrină, creata de Gautama, dimpotrivă a fost privit ca o învăţătura miraculoasă care în cele din urmă a făcut din el un zeu.
Mai târziu, budismul a fost influenţat de taoism în China, de shintoism în Japonia şi de creştinism în Tibet. Treptat, budismul a decăzut în India, iar după o mie de ani a dispărut. A fost influenţat iremediabil de brahmanism, iar mai târziu a fost influenţat de islamism, în timp ce, în cea mai mare parte a Orientului a degenerat într-un ritual pe care Gautama Siddhartha niciodată nu l-ar fi recunoscut.
În sudul Asiei învăţăturile fundamentaliste ale lui Siddhartha au persistat în Ceylon, Burma şi Indochina. Această învăţătură fundamentalistă este diviziunea Hinayana a budismului, care se aliază învăţăturii originale şi care propăvăduieşte retragerea din lume.
Înainte de a eşua budismul în India, discipolii chinezi şi indienii din nord au început să dezvolte învăţătura Mahayana sau “Marea Cale” a salvarii, în contrast cu puritanii din sud care susţineau învăţătura Hinayana sau “Calea Mică”. Învăţăturile mahayaniste au pierdut prin limitarile sociale ceea ce au căştigat prin doctrina budistă; de atunci această diviziune nordică a continuat să evolueze în China şi Japonia.
Astăzi budismul este o religie vie, în plină evoluţie, deoarece are succes printre aderenţii săi şi în conservarea valorilor morale. Această învăţătură încurajează calmul şi autocontrolul, pune la loc de frunte serenitatea şi fericirea, lucrează mult ca să prevină dezamăgirea şi regretul. Toţi cei care cred în această filozofie trăiesc mult mai bine decât cei care nu cred în ea.

X. Religia în Tibet
Cea mai incitantă asociere a învăţăturilor lui Melchisedec combinată cu budismul, hinduismul, taoismul şi creştinismul se găseşte în Tibet. Când misionarii budişti au intrat în Tibet, ei au găsit aici un popor primitiv, foarte asemănător cu ceea ce au găsit primii misionari creştini printre triburile din nordul Europei.
Aceşti tibetani simpli nu vor renunşa niciodată la magia lor străveche şi la amulete. Dacă astăzi, în Tibet, se urmăresc ceremonialele religioase, poate fi văzută o frăţie imensa de preoţi cu capetele rase, care practică un ritual bine pus la punct compus din clopoţei, incantaţii, arome, procesiuni, rozarii, imagini, amulete, picturi, apa sfinţită şi veşminte frumoase. Au dogme rigide şi un sistem religios foarte bine cristalizat, ritualuri mistice şi posturi speciale. Ierarhia lor religioasă se compune din călugări, călugăriţe, stareţi şi Marele Lama. Se roagă la îngeri, sfinţi, Mama cea Sfântă (Fecioara Maria), precum şi la zei. Practica confesiunea şi cred în purgatoriu. Mănăstirile lor sunt mari, iar catedralele sunt impunătoare. În timpul ritualului repetă la nesfârşit nişte mantre sacre şi cred că aceste ceremoniale duc la salvarea fiinţei. Rugăciunile sunt spuse în cerc, iar când se întorc cu spatele cred că cererile lor primesc răspuns. În nici o altă religie modernă nu se pot observa atâtea influenţe de la alte religii.
Tibetanii au preluat câte ceva de la toate marile religii ale lumii, mai puţin din învăţătura simplă a lui Iisus: relaţia personală a omului cu Dumnezeu, fraţia dintre oameni şi evoluţia permanentă a fiinţei umane în acest univers etern.

XI. Filozofia budistă
Budismul a pătruns în China în primul mileniu după Hristos şi s-a impus foarte bine în obiceiurile rasei galbene. În practicile religioase străvechi ei trebuiau să se roage foarte mult pentru cei morţi; acum prin practicarea budismului se puteau ruga şi pentru ei. În scurt timp budismul s-a amestecat cu ritualul păstrat din taoismul deteriorat. Această noua sinteză religioasă, împreună cu templele de venerare şi cu ceremonialul religios pe care l-a fixat, a fost acceptată de populaţia din China, Coreea şi Japonia.
Cu tot respectul de care se bucura această religie, a fost o neşansa pentru toţi, că budismul s-a răspândit în lume după ce discipolii lui Gautama i-au pervertit învăţăturile şi obiceiurile, transformându-l în cele din urmă într-o fiinţă divină. Mult mai târziu, câţiva dintre discipolii săi au susţinut că spiritul lui Sakyamuni Buddha se va întoarce periodic pe pământ, şi vă trai ca un Buddha în viaţă. Astfel s-a deschis calea pentru perpetuarea unui Buddha nedefinit, prin temple, imagini, ritualuri şi aşa zişii Buddha vii.
Prin filozofia budistă s-a făcut un mare progres prin prezentarea şi înţelegerea adevărurilor relative. Budiştii au reuşit prin mecanismul acestei ipoteze să reconcilize şi să stabilească divergenţele existente în propriile lor scripturi religioase, precum şi în diferenţele care existau între scripturile lor şi a celorlalte religii. Se proclamă ideea că micul adevăr este pentru cei care au minţi înguste, iar marele adevăr este pentru cei care au minţi deschise.
De asemenea, această filozofie a îmbrăţisat ideea că natura divină a lui Buddha se regăseşte în fiecare om; prin efort personal acesta poate obţine iluminarea, manifestarea propriei divinităţi. Această învăţătura este una dintre cele mai clare prezentări a adevarului care s-a făcut vreodată pe Pământ.

Însă în învăţătura originală a lui Siddhartha, realizarea completă a eliberării fiinţei umane de toate limitările pe care le dă o natură întrupată, a fost prezentată cu limite, iar acestea au fost interpretate la fel de către urmaşii săi. La nivel cosmic, rezultatele unei adevarate realizări de sine apar din identificarea realităţii cosmice în combinaţie cu energia finită a cosmosului, cu mintea şi spiritul limitate de spaţiu şi timp.
La nivel înalt, evoluţia conceptului de Absolut a fost atinsă prin mai multe canale ale gândului şi prin căi deviate de anumite motive. Forma superioară de ascensiune a acestei doctrine nu a fost precizată la fel de clar cum a fost prezentat conceptul evoluţiei spre Dumnezeu în teologia ebraică. Oricum s-au deschis mai multe canale pentru minţile care atingeau starea de Buddha, care aşteptau apoi, mergând fiecare pe drumul său, să întâlnească Sursa Supremă a tuturor universurilor:
Legenda lui Gautama. La baza budismului se află realitatea istorică a vieţii şi învăţăturilor lui Siddhartha, prinţul profet din India. Această legendă a crescut şi s-a transformat într-un mit, care a traversat secole şi a trecut dincolo de graniţa continentului asiatic până când statutul ideii, că Gautama a fost Cel Iluminat, s-a extins şi a primit atribuţii suplimentare.
Mai mulţi Buddha. Aceasta are la baza ideea că Gautama a venit pentru populaţia din India şi de aceea, atât în trecut, cât şi pe viitor, rasele umane vor fi binecuvantate, fără nici o îndoială, cu alţi învăţători care să propăvăduiască adevărul. Această idee a dezvoltat credinţa că au existat mai mulţi Buddha.
Buddha cel Absolut. Cu timpul numărul acestor Buddha s-a apropiat de infinit, şi a devenit necesar pentru minţile acelor zile să rectifice acest concept greoi. Astfel a început să se propăvăduiască ideea că toţi Buddha sunt o manifestare a unei fiinţe superioare, Unul Etern, cu o existenţă nelimitată, Sursa Absolută a tuturor realităţilor. Aici, conceptul budist al Divinităţii Absolute, are forma cea mai înaltă, a fost separat de persoana umană a lui Gautama Siddhartha şi rupt de limitările antropomorfe (credinţa ca sufletul se poate încarna într-un animal), care a fost menţinută pentru a controla. Acest concept final, al lui Buddha cel Etern se poate identifica foarte bine cu Absolutul, iar uneori chiar cu infinitul Eu Sunt.

XII. Conceptul lui Dumnezeu în budism
Cosmologia budistă are două defecte mari: s-a contaminat cu multe superstiţii din India şi China şi l-a zeificat pe Gautama Siddhartha, mai întâi ca Cel Iluminat, apoi ca Buddha cel Etern. Ca şi creştinismul a preluat multe erori cauzate de filozofia umană, aşa că şi crestinismul este contaminat de defectul uman. Învăţăturile lui Gautama au continuat să evolueze în aceste două milenii. Conceptul despre Buddha, un budist iluminat, cum este prezentată personalitatea umană a lui Gautama, este la fel ca şi conceptul despre Iehova la evrei sau cum este conceptul despre creştinul iluminat în creştinism.
Treptat, în budism a început să apară conceptul despre Dumnezeu, în contrast cu Absolutul. Sursele acestui concept se regăsesc în diferenţele făcute de credincioşii care urmau fie “Calea Îngustă”, fie “Marea Cale”. Acest concept a devenit, în cele din urmă, credinţa în Amida Buddha.

Invataturile lui Melchisedec in Levant (zona estica a Marii Mediterane)

Aşa cum în India au apărut cele mai multe dintre religiile şi filozofiile care s-au impus în Asia de Est, Levantul este regiunea în care s-au născut credinţele lumii occidentale. Misionarii din Salem au răspândit învăţătura lor peste tot în afara Asiei de sud-vest, prin Palestina, Mesopotamia, Egipt, Iran şi Arabia. În unele zone din această regiune învăţăturile lor au prins roade; în alte locuri au cunoscut eşecul. Uneori eşecurile au avut de-a face cu lipsa de înţelepciune, alteori cu situaţii care le-au scăpat de sub control.

Karanna Academy: Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II