Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II

By Anca Bogdan

melchisedek

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II

MELCHIZEDEC

Învataturile lui Melchisedec in Orient

I. India Vedică
În perioada lui Melchisedec, India era o ţară cosmopolită care în scurt timp a ajuns sub dominaţia politică şi religioasă a invadatorilor arieni, din nord şi vest. Câteva regiuni din partea nordică şi vestică a peninsulei au fost ocupate de arieni. Aceşti invadatori au adus cu ei şi obiceiurile lor legate de divinitate. Practicile lor religioase erau foarte asemănătoare cu cele ale înaintaşilor, unde tatăl era privit ca un preot, iar mama ca o preoteasă şi vatra familiei era folosită drept altar. Treptat, cultul vedic s-a aflat într-un proces de transformare şi dezvoltare, sub directa oblăduire a castei brahmanilor, care erau preoţi-profesori şi care treptat au preluat controlul asupra extinderii acestui cult. Când misionarii din Salem au ajuns în nordul Indiei, ţara se afla deja sub influenţa celor treizeci şi trei de zei aduşi de arieni.
Politeismul acestor arieni reprezenta o degenerare a monoteismului lor timpuriu, când triburile s-au unit şi au preluat zeul fiecărui trib. Acest transfer al monoteismului şi trinitarianismului original pe care l-au practicat vechile populaţii din Mesopotamia s-a aflat într-un proces de resuscitare în primele secole din al doilea mileniu înainte de Iisus. Mulţi zei au fost aşezaţi sub conducerea a trei mari zei: Dyaus pitar, zeul suprem, Indra, tumultosul zeu al aerului şi Agni, cel cu trei capete de foc, zeul pământului. Aceştia au reprezentat la început trinitatea.
Agni, cel mai veghi dintre zei, a fost considerat adesea ca tată suprem al întregului panteon de zei. Zeul suprem, numit uneori Prajapati, alteori Brahma, a fost deseori destituit în bătalia teologică ce s-a dat între preoţii brahmani şi invatatorii din Salem. Brahman a fost considerat principala energie divină din întregul panteon vedic.
Misionarii din Salem au propăvăduit învăţăturile lui Melchisedec, au vorbit despre Dumnezeu Unul, Cel Mai de Sus. Deşi această prezentare nu era în dizarmonie cu statutul lui Brahma-Tatăl, ca sursă a tuturor zeilor, învăţătura din Salem a intrat într-o contradicţie directă cu dogmele, tradiţiile şi învăţăturile preoţilor brahmani deoarece principiul esenţial al învăţăturii din Salem nu accepta ritualul de nici un fel. Niciodată preoţii brahmani nu ar fi acceptat învăţătura din Salem, care susţinea salvarea prin credinţă, fără un favor anume din partea lui Dumnezeu, obţinut prin ritualuri şi ceremonii de sacrificiu.
Negarea acestei învăţături a lui Melchisedec, care prezenta şi susţinea încrederea deplină în Dumnezeu, precum şi posibilitatea de a te salva prin credinţa, a fost un punct de referinţă în viaţa Indiei din acele timpuri. Misionarii din Salem au contribuit mult la slăbirea credinţei în toţi acei zei vedici, dar conducătorii, preoţii vedici, au refuzat să accepte învăţătura lui Melchisedec, care propavăduia o credinţa simplă, într-un singur Dumnezeu.
Brahmanii au adunat scrierile lor sacre în ceea ce se cunoaşte astăzi ca fiind Rig-Veda, una dintre cele mai vechi şi mai sacre cărţi. Acest efort a fost făcut pentru a combate pe invatatorii din Salem. A doua, a treia şi a patra parte din Vede urmărea să cristalizeze, să dea o formă finală şi să fixeze ritualurile lor de acceptare şi de sacrificiu. Au fost scrise pentru oamenii acelor vremuri. Partea bună a acestor scrieri este că ele sunt la fel de frumoase în concept şi la fel de adevărate în înţelegere ca oricare alte scrieri care se referă la spiritualitate. Din păcate această religie superioară la început a fost contaminată de mii şi mii de superstiţii, culte şi ritualuri preluate din sudul Indiei, transformându-se progresiv în cel mai variat sistem teologic pe care l-a produs omul vreodată. O examinare atentă a Vedelor va scoate la iveală unul dintre cele mai mari şi lipsite de valoare concepte care se referă la divinitate.

II. Brahmanismul
În momentul în care casta preoţilor brahmani a devenit esenţa sistemului religios în India, acest ordin social a constituit un handicap puternic pentru progresul învăţătorilor din Salem în această zona. Această castă a eşuat în misiunea sa de a salva rasa ariană, dar a avut succes în perpetuarea brahmanismului, care ca şi clasă socială de frunte, a menţinut hegemonia religiosa în India pâna în zilele noastre.
În efortul ei disperat de a urca pe scena ierarhiei religioase şi de a distruge expansiunea celorlalte rase, casta brahmanilor a căutat să fie deasupra tuturor. Ei au crezut că sacrificarea ideii de trinitate era foarte eficientă şi s-a realizat pe deplin pentru a obţine puterea pe care au dorit-o. Atfel ei au decretat două principii esenţiale cu privire la divinitate: Brahman este totul, incluzând şi idea trinităţii şi că Brahman este preotul suprem.
În nici o altă parte de pe planeta preoţii nu şi-au arogat drepturi atât de mari, considerându-se asemenea zeilor pe care îi reprezentau, cum s-a întâmplat în India. Ei au mers atât de departe cu aceste prerogative, atfel încât tot acest sistem religios, atât de periculos, s-a prăbuşit înainte ca el să cuprindă popoarele din jurul Indiei, care erau mai mult sau mai puţin civilizate. Acest sistem Vedic al preoţimii s-a înţepenit şi s-a înecat în propria lui inerţie şi în pesimism.
Casta brahmanilor nu a putut să perpetueze singură sistemul religios şi cultural al arienilor, de aceea a apărut, la un moment dat, o perioadă de disperare şi lipsa de speranţă. În timpul acestor zile negre au apărut multe culte care erau ateiste, propăvăduiau o salvare care se putea obţine doar prin efortul propriu al oamenilor.
Mai târziu, aceste vremuri nefericite au dat naştere unor compilaţii care stau la baza religiei hinduse şi a Upanisadelor.
În eforturile lor de a se proteja, brahmanii au refuzat să-l recunoască pe Dumnezeu Unul, cel prezentat de Melchisedec.
Budismul a apărut în India în perioada în care au fost scrise Upanisadele. În ciuda succesului pe care l-a avut timp de o mie de ani, el nu a putut înlocui hinduismul. El a prins mai mult în nordul Indiei, înainte ca islamismul să-şi facă apariţia.

III. Filozofia Brahmanilor
Cu toate că apogeul brahmanismului a fost aproate în totalitate religios, el a fost şi unul dintre cele mai nobile cunoaşteri ale minţii omeneşti, atât în filozofie cât şi în metafizică. Când a început să descopere realitatea finală, mintea unui indian nu s-a oprit până nu a speculat aproape toate fazele teologiei, mai puţin concepţia dualităţii care a fost esenţiala: existenţa unui Tată Universal pentru toate fiinţele din univers, precum şi realitatea necesară evoluţiei: nevoia de a experimenta pentru cel care caută să devină ca Tatăl Suprem, cel care cere copiilor săi să fie perfecţi, aşa cum este şi El.
În acele timpuri, în concepţia brahmană există într-adevar ideea de absolut. A fost o credinţă care privea fiinţa ca pe ceva absolut, chiar infinită, dar acest concept a fost în mare parte deposedat de atributele unei personalităţi anume şi astfel nu a fost experimentat de practicanţii religioşi.
Brahman-Narayana a fost înţeles ca Absolut, Infinitul Este, potenţialitatea creatoare primordială din Cosmos, însăşi existenţa universala prin care se manifestă potenţialul întregii eternităţi. Filozofii acelor zile ar fi putut avansa în concepţia ideii de Dumnezeu. Ar fi putut să-l înţeleagă pe Brahman ca pe un partener şi creator în acelaşi timp, ca pe o personalitate care este apropiată de fiinţele pe care el însuşi le-a creat şi care se afla pe drumul lung al evoluţiei. Dacă ar fi continuat în acest fel, această învăţătură ar fi devenit cea mai avansată prezentare a lui Dumnezeu care s-a făcut vreodată pe Pământ.
Etapele conceptul “O Suprafiinţă Universală”, ca totalitate care însumează toate existenţele unei fiinţe, a apropiat filozofii indieni de adevărul Fiinţei Supreme, dar ei au pierdut acest adevăr pentru că au împiedicat orice apropiere personală, rezonabilă sau raţională în evoluţia care duce spre realizarea acestui efort monoteist al lui Brahman-Narayana, rămânand doar o teorie.
Karma, ca principiu al cauzalităţii, este, din nou, foarte aproape de sintetizarea tuturor acţiunilor din timp-spaţiu, care pot avea repercursiuni în prezenţa lui Dumnezeu cel Suprem; dar acest principiu n-a prezentat niciodată posibilitatea unei fiinţe religioase de a realiza personal starea supremă a lui Dumnezeu. Postulatul era prezentat ca o ultimă predare a tuturor personalităţilor unei Suprafiinţe.
Filozofia brahmană a aproximat multe din realităţile universului şi s-a apropiat de numeroase adevăruri cosmice, dar de asemenea a căzut victima, destul de des, erorii de a distinge între câteva din nivelele realităţii cum ar fi absolutul, transcendentalul şi tot ceea ce este finit.
A eşuat în posibilitatea de a lua în calcul că ceea ce este finit, la nivel absolut este iluzoriu, dar poate fi absolut real la un nivel finit.

IV. Religia hindusă
Cu trecerea secolelor, în India populatia s-a întors la un sistem religios bazat pe ritualurile Vedice vechi, care fuseseră modificate de învăţăturile misionarilor lui Melchisedec, şi au fost instituite de casta brahmanilor. Această religie, cea mai veche şi cosmopolită din întreaga lume, a cunoscut mai târziu câteva schimbări ca răspuns la budism şi jainism, iar mult mai târziu au apărut influenţele mahomedanismului şi ale creştinismului.
În prezent, teologia hindusă prezintă patru trepte ale Divinităţii:
1). Brahman-Absolutul-Infinitul unic;
2). Trimurti, Trinitatea Supremă în hinduism. În această asociere, Brahma, primul membru, este privit ca cel care s-a creat pe sine din Brahman-infinitul. Pe Brahma s-a costituit conceptul de Tatăl Universal. De asemenea Brahma se identifica cu destinul.
Cel de-al doilea membru este Shiva, iar cel de-al treilea este Vishnu. Ei au apărut în primul mileniu după Iisus. Shiva este Domnul vieţii şi al morţii, zeul fertilităţii, şi maestrul distrugerii. Vişhnu este extrem de popular şi are mult de a face cu credinţa ca se întrupează periodic într-o fiinţă umană. În aceste fel, Vishnu devine real în imaginaţia indienilor. Shiva şi Vishnu sunt consideraţi, fiecare, deasupra celorlalţi.
3). Divinităţi vedice şi post-vedice. Mulţi dintre străvechii zei arieni, cum ar fi Agni, Indra, şi Soma sunt imediat sub cei trei membri din Trimurti. Mulţi dintre zeii adaugaţi la începuturi în India Vedica, au fost încorporaţi şi ei în panteonul hinduist.
4). Semizeii: supraoameni, semizei, eroi, demoni, fantome, spirite rele, zâne, monştrii, spiriduşi şi mult mai târziu sfinţi.
Cu toate că hinduismul a eşuat, cu mult timp în urmă, în încercarea de a lumina poporul indian, în general este o religie tolerantă. De fapt, în linii mari s-a dovedit a fi cea mai adaptabilă şi dezorganizată religie care a apărut pe Pământ. De asemenea este capabilă de schimbări nelimitate şi posedă cea mai neobişnuită felxibilitate în practicile sale; de la cele mai înalte speculaţii semimonoteiste ale lui Brahman, până la practicile primitive şi însoţite de tot feluri de fetişuri ale credincioşilor ignoranţi, care sunt lipsite de calitate.
Hinduismul a supravieţuit pentru că este o parte esenţială din structura socială a Indiei. Nu are o ierarhie care poare fi deranjată sau distrusă; el face parte din viaţa oamenilor. Are condiţii de adaptabilitate şi schimbare când este vorba de culte superioare şi arată o atitudine tolerantă când e vorba să adopte alte religii. Guatama Buddha şi chiar Iisus au fost recunoscuţi ca încarnări a lui Vishnu.
Astăzi, în India, se simte o mare nevoie de a prezenta învăţătura lui Iisus, împărăţia lui Dumnezeu şi a Fiului Său, şi în consecinţă frăţia tuturor oamenilor, care se realizează personal, prin practicarea iubirii şi prin seviciul în slujba celorlalţi. În India există o structură filozofică, există o bază religioasă, este nevoie doar de o stimulare care să vitalizeze şi să facă mai dinamică practicarea iubirii, aşa cum este prezentată în învăţătura originală a Fiului, care în prezent este devastată de dogmele şi doctrinele occidentale, care au tendinţa să păstreze doar pentru ei ceea ce a făcut Fiul Omului pe Pământ.

V. Lupta pentru adevăr în China
Aşa cum misionarii din Salem au trecut prin Asia, împrăştiind învăţătura lui Dumnezeu, precum şi salvarea prin credinţă, tot aşa ei au preluat multe din filozofia şi religia diferitelor ţări prin care au trecut. Dar învăţătorii autorizaţi de Melchisedec şi de succesorii acestuia nu s-au dezis de adevărul lor; ei au ajuns la toate popoarele din continentul Euro-asiatic. Aceasta s-a întâmplat la jumătatea celui de-al doilea mileniu înainte de Christos. Aproximativ cu o sută de ani înainte de această perioadă, Salamiţii şi-au stabilit cartierul general în China. Acolo au pregătit învăţătorii chinezi în toate domeniile rasei galbene.
Consecinţa directă a acestei învăţături a fost forma de început a Taoismului care a apărut în China, o religie mult, mult diferită de religia de astăzi care poarta acelaşi nume. Taoismul din acele timpuri s-a creat având în componenţa sa următorii factori:
1). O rămăşiţă din învăţăturile lui Singlanton (un mare înţelept din prima mare perioadă de avânt spiritual pe care l-a cunoscut omenirea), care persistau în conceptul lui Shang-ti, Dumnezeu din ceruri. În timpul lui Singlanton poporul chinez a devenit, în aparenţă, monoteis. Ei şi-au concentrat practica religioasă pe Adevărul Unic, cunoscut mai târziu ca Spiritul din Cer, Conducătorul Universal. Rasa galbenă niciodată nu a renunţat complet la acest concept de bază, cu privire la Divinitatea Supremă, pe de altă parte în secolele care au urmat, mulţi zei şi spirite secundare au făcut parte din religia ei.
2). Religia Celui Mai de Sus, Creatorul Divin, venită din Salem, care şi-a prezentat conceptul religios, ca un răspuns la credinţa omului; dar este perfect adevărat, ca în perioada în care misionarii lui Melchisedec au pătruns pe pământurile rasei galbene, mesajul lui original, aşa cum fusese cunoscut în zilele când Machiventa trăia în Salem, a fost schimbat foarte mult.
3). Conceptul lui Brahman-Absolutul din filozofiile indiene, combinat cu dorinţa de a scăpa de tot ceea ce este rău. Probabil ca influenţa cea mai puţin relevantă în partea de est a Asiei, când se predica religia din Salem, a fost exercitată de învăţătorii indieni, care practicau credinţele Vedice.
Această combinaţie de credinţe care s-a transmis pe pământurile rasei galbene, stă la baza doctrinei filozofiei religioase din aceste zone. În Japonia acest proto-Taoism a fost cunoscut sub numele de Shintoism şi în această ţară, care era departe de Salem, oamenii au învăţat despre întruparea lui Machiventa Melchisedec, care a stat pe Pământ în numele lui Dumnezeu şi pentru a ajuta omenirea să nu se îndepărteze de el.
Mai târziu, toate aceste credinţe au fost confundate şi considerate, în China ca un cult al strămoşilor. Însă chinezii n-au căzut niciodată sub influenţa preoţimii. Rasa galbenă a fost cea dintâi rasă care a trecut de la servitutea barbară, la o civilizaţie aşezată; toate acestea s-au datorat şi faptului că a fost prima rasă care a ajuns la o anumită libertate în ceea ce priveşte frica faţă de zei, fantome sau faţă de moarte. China s-a îndreptat spre eşec pentru că nu a continuat să progreseze pe drumul început, atunci când s-au emancipat în relaţia cu preoţii; a căzut într-o eroare la fel de mare cum au făcut şi alţii: a preluat doar ceea ce au făcut stramoşii şi nu au mers înainte în căutările lor.

VI. Lao-tse şi Confucius
Aproximativ cu şase sute de ani înainte de venirea lui Iisus, Melchisedec plecase, renuntaşe la întruparea sa, iar puritatea învăţăturii sale a fost contaminată, în exces, de vechile credinţe existente. A fost o perioadă în care misiunea predecesorului lui Iisus (Melchisedec) se aflase în pericol de eşuare. În aceasta situaţie, printr-o combinaţie spirituală armonioasa şi neobişnuită a ordinelor spirituale, responsabile cu ceea ce se întâmpla pe Pământ, această planetă a cunoscut o prezentare variată şi în cea mai mare parte ciudată a adevărului religios. Prin participarea unor învăţători pământeni, grupaţi într-o organizaţie, învăţătura din Salem a fost readusă la viaţă şi apoi prezentată oamenilor. Astăzi sunt mai multe scrieri din vremea aceea.
Acest secol de progres spiritual a fost unic în felul său. S-a bucurat de prezenţa unor învăţători, care aveau o mare religiozitate, practicau o morală de o înaltă ţinută şi erau filozofi adevăraţi. Ei au trăit peste tot în lume, acolo unde civilizaţia a început să se manifeste pe deplin. În China, doi dintre cei mai proeminenţi învăţători au fost Lao-tse şi Confucius.
Lao-tse a preluat direct din tradiţiile din Salem, atunci când a declarat că Tao este Prima Cauză a tuturor lucrurilor. Lao a fost un om cu o mare viziune spirituală. El spunea: “destinul etern al omului este uniunea cu Tao, Dumnezeul Suprem şi Regele Universal”. Înţelegerea sa faţă de actul final arată că era cât se poate de reală. El scrisese: “Unitatea izvorăşte din Tao Absolut, şi din Unitate apare Dualitatea Cosmică, iar dintr-o astfel de Dualitate, Trinitatea intră imediat în existenţa şi Trinitatea este sursa primordială a tot ceea ce este realitate.” “Întotdeauna tot ceea ce este realitate se află într-un echilibru permanent între posibilităţile şi realităţile Cosmosului. Acestea sunt armonizate la nesfârşit de spiritul divin.”
De asemenea, Lao-tse a făcut una din primele prezentări a necesităţii de a practica binele atunci când tie nu şi se aplică binele: “Bunătatea produce bunătate, dar cineva care este într-adevăr bun, chiar şi atunci când i se face ceva rău el oferă tot bunătate.”
El a vorbit despre întoarcerea omului la Creator şi a creionat viaţa unei fiinţe umane ca fiind o personalitate nouă, apărută din posibilităţile oferite de Cosmos, în timp ce moartea a prezentat-o ca o întoarcere acasă a acestei fiinţe create. El a tratat credinţa adevărată într-un mod neobişnuit, putând fi comparată cu “atitudinea unui copilaş”.

El a înţeles foarte bine ţelul Divin, despre care a scris următoarele: “Divinitatea Absolută nu face eforturi nemaivăzute, dar întotdeauna este victorioasă; nu forţează omenirea, dar întotdeauna este pregătită pentru a răspunde celor mai curate dorinţe ale sale; voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna plină de răbdare şi eternă în exprimare deoarece în mod inevitabil se va manifesta”. Celor care erau profund religioşi şi sinceri în exprimarea şi manifestarea adevărului suprem le-a spus că este o binecuvântare mult mai mare ca să dea decât să primească. “Omul care este bun caută să nu ţină adevărul doar pentru el, ba mai mult, face un efort ca să aducă aceste bogăţii la care a ajuns, în faţa semenilor săi, îndeplinind astfel adevărul. Voinţa lui Dumnezeu cel Absolut aduce întotdeauna beneficii, niciodată nu distruge; intenţia unui credincios adevărat este întotdeauna o decizie, dar niciodată o constrângere.”
Învăţătura lui Lao-tse prezenta non-rezistenţa, iar diferenţa pe care o făcuse între decizie şi constrângere a fost pervertită mai târziu ajungându-se la următoare credinţă: “consideră, execută şi nu te gândi la nimic.” Lao-tse n-a vorbit niciodată despre o asemenea eroare, mai mult, non-rezistenţa pe care a predicat-o a fost un factor esenţial în dezvoltarea tendinţelor pacifiste de mai târziu ale poporului chinez.
Popularul taoism din zilele noastre are foarte puţin în comun cu demnitatea sentimentelor şi cu conceptele cosmice ale vechilor filozofi care le-au exprimat. Adevărul pe care aceştia îl ştiau era: Credinţa într-un Dumnezeu Absolut este sursa acelei energii divine care va reface lumea, cu ajutorul căreia omul va merge spre uniunea spirituală cu Tao, Divinul Etern şi Creatorul Absolut al universurilor.
Confucius (Kung-Fu-tse) a fost un contemporan mai tânăr al lui Lao-tse. Invăţăturile lui aveau la bază cele mai bune tradiţii legate de morala din lunga istorie a rasei galbene. De asemenea a fost influenţat şi de tradiţiile, rămase vii, pe care le practicaseră misionarii din Salem. Munca sa de lider spiritual a fost depusă pentru a compila vorbele înţelepte ale vechilor filozofi.
În timpul vieţii a fost un învăţător căruia nu i s-a recunoscut munca, a fost chiar respins, dar scrierile şi învăţăturile sale au exercitat, în China şi Japonia, cea mai mare influenţa care s-a văzut vreodată. Confucius a impus printre şamani o manieră nouă prin care moralitatea ia loc magiei, dar a refăcut prea bine; a creat un nou obiect de venerare, care se practică şi astăzi: respectul exagerat pentru conducătorii străvechi.
Învăţăturile lui Lao-tse s-au păstrat doar printre căţiva adepţi din Orient, dar scrierile lui Confucius întotdeauna au stat la baza moralităţii şi culturii pentru aproximativ o treime din populaţia întregii planete. Aceste precepte ale lui Confucius, deşi duc mai departe tot ceea ce a fost mai bun în trecut, într-o oarecare măsura au fost nefavorabile spiritului chinezesc, care este aventuros şi explorator. Influenţa acestor doctrine a fost combătută, însă fără succes, de efortul împărătesc al lui Ch’in Shih Huang Ti şi de învăţăturile lui Mo Ti, care a proclamat o convieţuire frăţească bazată, nu pe datoria etică, ci pe dragostea lui Dumnezeu. A încercat să restabilească şi să reactualizeze vechile scrieri ale înaintaşilor pentru a prezenta un nou adevăr, dar învăţăturile sale au pierdut în faţa discipolilor lui Confucius care erau mult mai tari în credinţă.
Ca mulţi alţi învăţători morali şi spirituali, Confucius şi Lao-tse au fost zeificaţi de discipolii lor, deoarece în China au urmat epoci întunecate, care s-au suprapus cu perioada în care credinţa taoistă a fost pervertită şi a început declinul acesteia, fiind urmată de apariţia misionarilor budişti din India.
În perioada acestor secole, caracterizată de o spiritualitate decadentă, religia rasei galbene a degenerat într-o teologie îngustă care a fost însoţită de demoni, dragoni şi spirite rele, toate indicând reîntoarcerea fricii în mintea celor care nu erau luminaţi. Astfel China, care cândva s-a situat în fruntea societăţii umane, deoarece practica o religie avansată, a căzut. S-au îndepărtat de calea care ducea la adevărata Conştiinţă Divină, indispensabilă unui progres real.

VII. Gautama Siddhartha
În India a existat un alt mare învăţător contemporan cu Lao-tse şi Confucius. Guatama Siddhartha s-a născut în secolul şase înainte de Hristos, în provincia Nepal din nordul Indiei. Discipolii săi l-au prezentat, mai târziu, ca fiind fiul unui conducător foarte bogat, dar în realitate a fost presupusul moştenitor al unui şef minor, care guverna o vale mică şi izolată din sudul munţilor Himalaia.
Guatama a formulat teoriile care stau la baza filozofiei budiste după şase ani de practică yoga, care nu i-a adus nici un rezultat. Siddhartha a dus o luptă reală, dar fără nici un rezultat, împotriva sistemului de caste care luase amploare în India.
Acest profet, un prinţ tânar, a fost o apariţie uimitoare printre oamenii acelor zile. El s-a depărtat de practica prin care omul îşi caută salvarea personală în mizerie şi suferinţă. Şi-a sfătuit discipolii să-i ducă învăţătura lumii întregi.
Învăţăturile lui Gautama au venit ca ceva proaspăt şi revigorant printre confuzia şi credinţele care se practicau în India. A condamnat zeii, preoţii şi sacrificiile lor, dar a eşuat în înţelegerea personalităţii lui Unul cel Universal. A depus un efort nobil ca să-l facă pe om să renunţe la frică, să se simtă acasă şi mult mai bine în marele univers în care ne aflam cu toţii. Eşecul său reiese din neputinţa de a arăta oamenilor calea spre casa divină reală şi spre scopul unei vieţi eterne.
Gautama a fost un profet adevărat, fiind atent la educaţia pe care i-a dat-o Godad Heremitul. Acesta avea o învăţătura bazată pe cea din Salem: salvarea prin credinţa. Godad a fost urmaşul unei familii în care niciodată nu s-a renunţat la obiceiurile practicate de misionarii lui Melchisedec.
Gautama a înfiinţat la Benares o şcoala; doi ani după ce şi-a deschis şcoala, Bautan, un elev de-al său i-a vorbit despre obiceiurile misionarilor din Salem şi despre înţelegerea lui Melchisedec cu Avraam. Deoarece Siddhartha nu avea un concept foarte clar despre Tatal Universal, a preluat astfel o poziţie avansată pentru acea vreme –salvarea prin credinţă– un crez simplu.
S-a autoproclamat adeptul credinţei budiste în faţa discipolilor şi a început să-şi trimită elevi, în grupuri de câte 60 de oameni, ca să propăvăduiască printre oamenii din India: “veştile cele bune, care prezintă salvarea printr-o credinţă liberă a tuturor oamenilor, indiferent din ce clasă socială provin, care pot obţine fericirea supremă prin credinţa într-o moralitate înaltă şi prin dreptate.”
Soţia lui Gautama a crezut în învăţătura soţului său şi a înfiinţat un ordin de călugariţe. Fiul său i-a devenit succesor şi a extins foarte mult acest cult. Gautama a înţeles ideea de a te salva prin credinţă, dar în ultimii ani de viaţă a fost cam indecis în a respecta învăţătura din Salem. Spre sfârşitul vieţii ultimile sale cuvinte au fost: “Practicaţi orice pentru salvarea personală.”
Când a făcut această declaraţie, învăţătura lui Gautama, care propăvăduia salvarea universală, fără sacrificiu, tortura, ritualuri şi fără preoţi, a fost o concepţie revoluţionară şi surprinzătoare pentru acele vremuri. A fost o revelaţie, o prezentare neobişnuită a învăţăturilor din Salem. Învăţătura lui Gautama a oferit un ajutor milioanelor de suflete disperate. Fără să fie supusă unor perversiuni groteşti, în secolele care au urmat, această învăţătura este încă speranţa a milioane de suflete.
Siddhartha a dus mai departe adevărul şi acesta a supravieţuit până astăzi în religia modernă care-i poartă numele. Buddhismul modern nu prezintă mai corect învaţăturile lui Gautama Siddhartha decât o face creştinismul cu învăţăturile lui Iisus.

VIII. Credinţa budistă
A deveni budist înseamna a practica credinţa ca pe o profesie publică absolută recitând: “Îmi găsesc siguranţa în Buddha, îmi găsesc siguranţa în învăţătura sa, îmi găsesc siguranţa printre fraţii mei.”
Budismul îşi are originile într-o persoană istorica şi nu într-un mit. Discipolii l-au numit pe Gautama, Sasta, care înseamna maestru sau învăţător. Cu toate că el nu şi-a atribuit nimic supranatural, precum nici învăţăturilor sale, discipolii săi, încă destul de devreme, l-au numit Cel luminat, Buddha; iar mai târziu i-au spus Sakyamuni Buddha.
Învăţătura originală a lui Buddha avea la bază patru adevăruri morale:
a). Realităţile nobile ale suferinţei;
b). Originile suferinţei;
c). Anihilarea suferinţei;
d). Calea prin care se poate anihila suferinţa.
Legătura dintre doctrina suferinţei şi calea care duce la posibilitatea de a scăpa de această suferinţă s-a făcut prin filozofia celor opt cai: vizualizarea corectă, dorinţele, exprimarea, comportamentul personal, vocaţia, efortul, conştiinţa şi contemplaţia. Intenţia lui Gautama nu a fost aceea de a încerca să distrugă orice efort, dorinţă sau emoţie în drumul spre a scăpa de suferinţa; de fapt învăţătura lui a prezentat fiinţei umane o altă perspectivă, prin care a încercat să arate ca obiectivele materiale şi idealurile de scurtă durată nu dau nici un rezultat dacă nu se foloseşte întreaga speranţa şi toate dorinţele pe care le nutrim.
Cele cinci porunci ale lui Gautama au fost:
a). Să nu ucizi;
b). Să nu furi;
c). Să nu te ataşezi de nimic;
d). Să nu minţi;
e). Să nu bei băuturi care te intoxică.
Siddhartha a crezut cu tărie în nemurirea omului; însă filozofia sa a avut înţelegere numai pentru o parte din continuitatea fiinţei. Niciodată nu a definit cu claritate ceea ce a vrut să spună prin conceptul de Nirvana. În realitate teoria prin care fiinţa umană experimentează în timpul unei vieţi ar fi putut accepta ideea că o dată ce s-a încheiat această existenţă nu urmează o anihilare completă.
Conform învăţăturior originale ale lui Gautama, salvarea se obţine prin efort uman, fără ajutor divin; nu există un loc anume pentru a te putea salva. În efortul său, Gautama a încercat să minimalizeze superstiţiile existente în India. A încercat să întoarcă omul de la credinţele greşite, potrivit cărora salvarea fiinţei este ceva magic. În acest efort, el a lăsat o uşă deschisă urmaşilor săi, care au dat o interpretare greşită învăţăturii sale.
Discipolii săi considerau că adevărata fericire se afla într-o strânsă legătura cu inteligenţa şi entuziasmul unui caracter care are idealuri ce pot fi atinse doar prin efort. Aceste idealuri fac parte dintr-un progres cosmic real.
Marele adevăr afirmat de învăţătura lui Siddhartha se referă la existenţa unui univers al dreptăţii absolute. El a prezentat cea mai bună filozofie a ateismului care a fost inventată vreodată de om. A fost un umanist ideal şi a separat total credinţa sa de superstiţie, ritualuri magice şi de frica faţă de stafii şi demoni.
Principala slăbiciune a învăţăturii budiste originale a fost lipsa unui serviciu social altruist. Mult timp, comunitatea budistă a fost o comunitate de elevi-învăţători şi nu o comunitate de credincioşi. Guatama a interzis discipolilor săi să primească bani, şi de aceea a căutat să prevină tendinţele de a urca ierarhic în practica religioasă. Gautama însuşi a fost o fiinţă pe deplin socială; într-adevăr viaţa lui a fost mult mai impresionantă decât predică lui.

IX. Răspândirea budismului
Budismul a avut succes deoarece proclama salvarea prin credinţa în Buddha, Cel Iluminat. În estul Asiei, adevărata învăţătură a lui Melchisedec a fost prezentată cel mai bine de această religie. Dar budismul nu a fost acceptat ca religie de către oameni până când nu a intrat sub protecţia monarhului Asoka, care, dupa Akhenaton în Egipt, a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători civili din perioada Melchisedec-Iisus (perioada care cuprinde încheierea vieţii pământene a lui Melchisedec şi momentul în care se naşte Iisus). Asoka a construit un mare imperiu în India prin propaganda misionarilor budisti. Timp de 25 de ani a iniţiat şi a trimis in întreaga lume, în cele mai îndepărtate locuri, peste 17.000 de misionari. Într-o singură generaţie a făcut din budism religia dominantă pentru jumătate din civilizaţiile cunoscute. Foarte devreme budismul s-a impus în Tibet, Kashmir, Ceylon, Burma, Jawa, Siam, Coreea, China şi Japonia. General vorbind, a fost o religie mult superioară tuturor religiilor existente sau celor pe care le-a înlocuit.
Răspândirea budismului din India, locul unde a apărut, în toata Asia este una dintre cele mai incitante poveşti despre devoţiunea spirituală şi despre perseverenţa sinceră a misionarismului, care s-a făcut vreodată de nişte credincioţi. Învăţătorii evangheliei lui Gautama n-au fost doar curajosi, făcând faţă pericolelor pe care le-au avut de întâmpinat în drumul lor, dar au traversat continentul asiatic, dincolo de Marea Chinei şi au dus mesajul credinţei lor tuturor oamenilor. Însă budismul nu a fost perceput prea mult timp ca o simplă doctrină, creata de Gautama, dimpotrivă a fost privit ca o învăţătura miraculoasă care în cele din urmă a făcut din el un zeu.
Mai târziu, budismul a fost influenţat de taoism în China, de shintoism în Japonia şi de creştinism în Tibet. Treptat, budismul a decăzut în India, iar după o mie de ani a dispărut. A fost influenţat iremediabil de brahmanism, iar mai târziu a fost influenţat de islamism, în timp ce, în cea mai mare parte a Orientului a degenerat într-un ritual pe care Gautama Siddhartha niciodată nu l-ar fi recunoscut.
În sudul Asiei învăţăturile fundamentaliste ale lui Siddhartha au persistat în Ceylon, Burma şi Indochina. Această învăţătură fundamentalistă este diviziunea Hinayana a budismului, care se aliază învăţăturii originale şi care propăvăduieşte retragerea din lume.
Înainte de a eşua budismul în India, discipolii chinezi şi indienii din nord au început să dezvolte învăţătura Mahayana sau “Marea Cale” a salvarii, în contrast cu puritanii din sud care susţineau învăţătura Hinayana sau “Calea Mică”. Învăţăturile mahayaniste au pierdut prin limitarile sociale ceea ce au căştigat prin doctrina budistă; de atunci această diviziune nordică a continuat să evolueze în China şi Japonia.
Astăzi budismul este o religie vie, în plină evoluţie, deoarece are succes printre aderenţii săi şi în conservarea valorilor morale. Această învăţătură încurajează calmul şi autocontrolul, pune la loc de frunte serenitatea şi fericirea, lucrează mult ca să prevină dezamăgirea şi regretul. Toţi cei care cred în această filozofie trăiesc mult mai bine decât cei care nu cred în ea.

X. Religia în Tibet
Cea mai incitantă asociere a învăţăturilor lui Melchisedec combinată cu budismul, hinduismul, taoismul şi creştinismul se găseşte în Tibet. Când misionarii budişti au intrat în Tibet, ei au găsit aici un popor primitiv, foarte asemănător cu ceea ce au găsit primii misionari creştini printre triburile din nordul Europei.
Aceşti tibetani simpli nu vor renunşa niciodată la magia lor străveche şi la amulete. Dacă astăzi, în Tibet, se urmăresc ceremonialele religioase, poate fi văzută o frăţie imensa de preoţi cu capetele rase, care practică un ritual bine pus la punct compus din clopoţei, incantaţii, arome, procesiuni, rozarii, imagini, amulete, picturi, apa sfinţită şi veşminte frumoase. Au dogme rigide şi un sistem religios foarte bine cristalizat, ritualuri mistice şi posturi speciale. Ierarhia lor religioasă se compune din călugări, călugăriţe, stareţi şi Marele Lama. Se roagă la îngeri, sfinţi, Mama cea Sfântă (Fecioara Maria), precum şi la zei. Practica confesiunea şi cred în purgatoriu. Mănăstirile lor sunt mari, iar catedralele sunt impunătoare. În timpul ritualului repetă la nesfârşit nişte mantre sacre şi cred că aceste ceremoniale duc la salvarea fiinţei. Rugăciunile sunt spuse în cerc, iar când se întorc cu spatele cred că cererile lor primesc răspuns. În nici o altă religie modernă nu se pot observa atâtea influenţe de la alte religii.
Tibetanii au preluat câte ceva de la toate marile religii ale lumii, mai puţin din învăţătura simplă a lui Iisus: relaţia personală a omului cu Dumnezeu, fraţia dintre oameni şi evoluţia permanentă a fiinţei umane în acest univers etern.

XI. Filozofia budistă
Budismul a pătruns în China în primul mileniu după Hristos şi s-a impus foarte bine în obiceiurile rasei galbene. În practicile religioase străvechi ei trebuiau să se roage foarte mult pentru cei morţi; acum prin practicarea budismului se puteau ruga şi pentru ei. În scurt timp budismul s-a amestecat cu ritualul păstrat din taoismul deteriorat. Această noua sinteză religioasă, împreună cu templele de venerare şi cu ceremonialul religios pe care l-a fixat, a fost acceptată de populaţia din China, Coreea şi Japonia.
Cu tot respectul de care se bucura această religie, a fost o neşansa pentru toţi, că budismul s-a răspândit în lume după ce discipolii lui Gautama i-au pervertit învăţăturile şi obiceiurile, transformându-l în cele din urmă într-o fiinţă divină. Mult mai târziu, câţiva dintre discipolii săi au susţinut că spiritul lui Sakyamuni Buddha se va întoarce periodic pe pământ, şi vă trai ca un Buddha în viaţă. Astfel s-a deschis calea pentru perpetuarea unui Buddha nedefinit, prin temple, imagini, ritualuri şi aşa zişii Buddha vii.
Prin filozofia budistă s-a făcut un mare progres prin prezentarea şi înţelegerea adevărurilor relative. Budiştii au reuşit prin mecanismul acestei ipoteze să reconcilize şi să stabilească divergenţele existente în propriile lor scripturi religioase, precum şi în diferenţele care existau între scripturile lor şi a celorlalte religii. Se proclamă ideea că micul adevăr este pentru cei care au minţi înguste, iar marele adevăr este pentru cei care au minţi deschise.
De asemenea, această filozofie a îmbrăţisat ideea că natura divină a lui Buddha se regăseşte în fiecare om; prin efort personal acesta poate obţine iluminarea, manifestarea propriei divinităţi. Această învăţătura este una dintre cele mai clare prezentări a adevarului care s-a făcut vreodată pe Pământ.

Însă în învăţătura originală a lui Siddhartha, realizarea completă a eliberării fiinţei umane de toate limitările pe care le dă o natură întrupată, a fost prezentată cu limite, iar acestea au fost interpretate la fel de către urmaşii săi. La nivel cosmic, rezultatele unei adevarate realizări de sine apar din identificarea realităţii cosmice în combinaţie cu energia finită a cosmosului, cu mintea şi spiritul limitate de spaţiu şi timp.
La nivel înalt, evoluţia conceptului de Absolut a fost atinsă prin mai multe canale ale gândului şi prin căi deviate de anumite motive. Forma superioară de ascensiune a acestei doctrine nu a fost precizată la fel de clar cum a fost prezentat conceptul evoluţiei spre Dumnezeu în teologia ebraică. Oricum s-au deschis mai multe canale pentru minţile care atingeau starea de Buddha, care aşteptau apoi, mergând fiecare pe drumul său, să întâlnească Sursa Supremă a tuturor universurilor:
Legenda lui Gautama. La baza budismului se află realitatea istorică a vieţii şi învăţăturilor lui Siddhartha, prinţul profet din India. Această legendă a crescut şi s-a transformat într-un mit, care a traversat secole şi a trecut dincolo de graniţa continentului asiatic până când statutul ideii, că Gautama a fost Cel Iluminat, s-a extins şi a primit atribuţii suplimentare.
Mai mulţi Buddha. Aceasta are la baza ideea că Gautama a venit pentru populaţia din India şi de aceea, atât în trecut, cât şi pe viitor, rasele umane vor fi binecuvantate, fără nici o îndoială, cu alţi învăţători care să propăvăduiască adevărul. Această idee a dezvoltat credinţa că au existat mai mulţi Buddha.
Buddha cel Absolut. Cu timpul numărul acestor Buddha s-a apropiat de infinit, şi a devenit necesar pentru minţile acelor zile să rectifice acest concept greoi. Astfel a început să se propăvăduiască ideea că toţi Buddha sunt o manifestare a unei fiinţe superioare, Unul Etern, cu o existenţă nelimitată, Sursa Absolută a tuturor realităţilor. Aici, conceptul budist al Divinităţii Absolute, are forma cea mai înaltă, a fost separat de persoana umană a lui Gautama Siddhartha şi rupt de limitările antropomorfe (credinţa ca sufletul se poate încarna într-un animal), care a fost menţinută pentru a controla. Acest concept final, al lui Buddha cel Etern se poate identifica foarte bine cu Absolutul, iar uneori chiar cu infinitul Eu Sunt.

XII. Conceptul lui Dumnezeu în budism
Cosmologia budistă are două defecte mari: s-a contaminat cu multe superstiţii din India şi China şi l-a zeificat pe Gautama Siddhartha, mai întâi ca Cel Iluminat, apoi ca Buddha cel Etern. Ca şi creştinismul a preluat multe erori cauzate de filozofia umană, aşa că şi crestinismul este contaminat de defectul uman. Învăţăturile lui Gautama au continuat să evolueze în aceste două milenii. Conceptul despre Buddha, un budist iluminat, cum este prezentată personalitatea umană a lui Gautama, este la fel ca şi conceptul despre Iehova la evrei sau cum este conceptul despre creştinul iluminat în creştinism.
Treptat, în budism a început să apară conceptul despre Dumnezeu, în contrast cu Absolutul. Sursele acestui concept se regăsesc în diferenţele făcute de credincioşii care urmau fie “Calea Îngustă”, fie “Marea Cale”. Acest concept a devenit, în cele din urmă, credinţa în Amida Buddha.

Invataturile lui Melchisedec in Levant (zona estica a Marii Mediterane)

Aşa cum în India au apărut cele mai multe dintre religiile şi filozofiile care s-au impus în Asia de Est, Levantul este regiunea în care s-au născut credinţele lumii occidentale. Misionarii din Salem au răspândit învăţătura lor peste tot în afara Asiei de sud-vest, prin Palestina, Mesopotamia, Egipt, Iran şi Arabia. În unele zone din această regiune învăţăturile lor au prins roade; în alte locuri au cunoscut eşecul. Uneori eşecurile au avut de-a face cu lipsa de înţelepciune, alteori cu situaţii care le-au scăpat de sub control.

Karanna Academy: Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in India, China, Tibet – Partea II