Articole

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

Latinizarea limbii dace – o falsa ipoteza – dacii si romanii

.
.
.
.
Dogma oficiala, pe care toti am invatat-o afirma ca dupa
 
 cucerirea romana din 106 e. n. si pana la retragerea
 
 aureliana din 275 e. n. limba daca a disparut, din ea
 
ramanind aproximativ 150 cuvinte.
 
 
 
Intrebarea pe care mi-am pus-o cand am inceput sa studiez acest domeniu a fost urmatoarea:
Cum a fost posibil, sa existe o limba romana unitara pe un teritoriu atit de intins (Romania plus Basarabia si Bucovina, in conditiile in care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decit in timpul lui Burebista si Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stapanirea lui Mihai Viteazul si apoi de la 1859 cind a fost prima Unire? )
 
romanii dacii

Raspunsul oficial nu ofera nici un fel de argumentatie, este ca in Biblie -Crede si nu cerceta – ba chiar punerea in discutie a acestei probleme este privita ca o erezie majora.

O explicatie a acestei intransigente poate veni din secolul XVIII cind ne straduiam sa ne afirmam anterioritatea pe acest pamint fata de maghiarii din stepe si cum legaturile noastre cu civilizatia romana erau greu de discutat am creat aceasta teorie pe care in entuziasmul general patriotic a fost greu sa mai poata fi analizata lucid.

Revenind la intrebarea initiala:

Este posibil ca in 169 de ani romanii sa fi schimbat limba unui intreg popor si chiar in zone in care nu au stapinit niciodata?

Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in calcul toate argumentele si sa verificam toate ipotezele.

O astfel de ipoteza ar fi ca civilizatia geto-daca ar fi fost atat de inapoiata cultural si lingvistic incat atunci cand i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut in masa la latinitate.

Sa vedem daca datele pe care le avem ne pot permite aceasta ipoteza.

Spatiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neintrerupt (o atesta istoria oficiala) de peste 600.000 de ani, din paleolitic si exista chiar dovezi neverificate foarte bine, ca acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneza unde s-a nascut „Omul”.

Clima, relieful si existenta depozitelor de sare la suprafata au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului in acest spatiu.

Importanta sarii pentru existenta vietii este adesea uitata desi in conditii de efort prelungit, prin transpiratie se pierd saruri care sunt indispensabile functionarii normale a celulei. In sare se conservau alimentele, cu sare se argaseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare ca „salariul” provine din salis=sare (latina) si ca in cantitati de sare erau platiti soldatii romani la inceput.Ocna Sibiului are urme de locuire permanenta din paleolitic si pana in prezent.

Masivele de sare din spatiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafata, din Europa inceputurilor. S-au creat adevarate drumuri ale sarii care brazdau continentul asa cum mai tarziu a fost „Drumul Matasii”.

In acest spatiu a aparut prima scriere cunoscuta, mai veche cu 1.000 de ani decat cea de la Sumer si anume scrierea pictografica de pe tablitele de la Tartaria care a aparut „curand dupa jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosita continuu timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului din Europa central-rasariteana intre 5.500 si 4.000 i.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decat cea sumeriana”.

Am citat din Marija Gimbutas Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici Ed. Lucretius 1997 pag. 37.

In zona Portilor de Fier s-a descoperit in 1965 unul dintre cele mai vechi orase din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona romaneasca a carui datare arata o vechime de 10.500 ani, din vremurile de dupa Potop, daca ar fi sa credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).

Am ales referintele din Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie functionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea in neolitic la Universitatea din Los Angeles intre anii 1965-1995 si de origine lituaniana deci nu poate fi banuita de simpatii proromane .

Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petresti atesta o locuire foarte intensa si o tehnologie destul de avansata.

Toate au culminat cu formarea imperiului Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singura administratie si au format o entitate puternica privita cu teama chiar de romani.

Limitele imperiului sunt prezentate in fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Romana.
 
 

Facind o sinteza pina in acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat nastere una dintre cele mai vechi civilizatii care cunostea scrierea cu 1.000 de ani inainte de Sumer care avea o tehnologie avansata si o putere militara destul de mare.

Dupa moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat si apoi in fata pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia in 106 dar ei au stapanit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (fig.2).
 
 

Daca vom compara intinderea imperiului lui Burebista cu aria de vorbire a limbii romane observam o suprapunere aproape perfecta.

Comparand insa zona de stapinire romana cu aria de vorbire a limbii romane ( fig. 3 )

 

observam ca logic este aproape imposibil sa acceptam varianta inlocuirii limbii dace cu limba latina pe un asemenea teritoriu. Daca ar fi sa acceptam teoria latinitatii pe un asemenea teritoriu privind harta am putea deduce ca limba romana vorbita in aria in care au stapanit romanii ar trebui sa fie mult mai curata, in orice caz mai aproape de latina decat cea din Bucovina de exemplu, in realitate insa nu exista diferente semnificative.

Dar sa presupunem totusi ca dogma latinizarii este adevarata. Au venit romanii in 106 si au inceput o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invatatori romani si-au incaltat sandalele, au luat toiegele, tablitele de scris si translatorii, care trebuiau sa le asigure intelegerea cu populatia daca si au inceput latinizarea. Populatia in acele vremuri era o populatie de pastori, de vanatori si agricultori, iar acestia trebuiau sa fie gasiti, convinsi prin translatori de importanta studiului limbii latine si convinsi in primul rind de cat de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii in limba latina iar in final acestia nu ar mai fi denumit padurea sub numele de „padure” ci „silva” sau in loc de tata ar fi spus „pater”.

Ce ar fi castigat dacii din aceasta invatare a limbii latine? Probabil favoruri de la stapanitorii romani, mindria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise si posibilitatea de a vizita Roma fara translator.

Ce ar fi cistigat romanii ? Probabil multumirea sufleteasca a faptului ca limba latina este vorbita de mult mai multa lume si ca aici la margine de imperiu se simteau ca pe strazile Romei.

Ar mai fi o problema. Media de varsta fiind in vremurile acelea mult mai mica decat astazi trebuia ca aceasta campanie sa fie facuta foarte rapid pentru ca subiectii sa apuce sa-si invete urmasii latineste.

Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriase deoarece trebuie luat in calcul si ca trebuia asigurata protectia acestor misionari ai latinitatii ei ajungand in zone in care se vorbea limba daca, dar stapanirea romana nu era privita cu simpatie dovada si desele rascoalele ale dacilor din zona ocupata.

Vorbesc romanii in documentele lor de o operatiune de o anvergura asa de mare ce ar fi necesitat costuri uriase? Au ajuns romanii in Bucovina si Basarabia mai mult decat cu misiuni comerciale? Din cate stim noi nu. Care ar putea fi explicatia ca totusi acolo se vorbeste romaneste? O explicatie a fost ca in timp, dacii care au fost latinizati de romani au luat la randul lor toiagul si tablitele si s-au apucat sa-i latinizeze ei pe dacii ramasi neaosi. Este o ipoteza. Este aceasta credibila? Dogma spune ca da.

Este acest proces de schimbare a limbii unui popor intr-o perioada scurta de timp (la nivel istoric) frecvent in istorie ?

Din cate stim pina in prezent nu s-a mai intamplat nicaieri asa ceva.

Interesant este ca romanii nu au putut sa latinizeze nici Peninsula Italica desi au avut la dispozitie din 753 i.e.n. cand s-a infiintat Roma (dupa legende) si pana in prezent (2750 de ani) .Daca ar fi latinizat-o atunci in Italia nu ar exista dialecte si ar exista o unitate de limba mult mai puternica decit in Romania findca romanii au avut la dispozitie mult mai mult timp. Si totusi in Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!

De ce au vrut romanii sa ne latinizeze numai pe noi desi pana la noi au mai cucerit o multime de popoare ramine un mare mister al antichitatii la a carui dezlegare chemam toti lingvistii romani care sustin teoria latinizarii .

Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obtine cit mai multe bogatii din teritoriile stapinite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decit de citiva translatori care sa aduca la cunostiinta bastinasilor poruncile stapinitorilor.

Schimbarea limbii unei populatii, schimbarea compozitiei etnice a unei populatii se produce doar in perioada moderna cand se pune problema justificarii stapanirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul fortei.
 
romanii dacii dacia

Daca totusi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de exista o asemanare atat de mare intre limba romana si italiana? Exista dovezi conform carora limba romana este o limba foarte veche si anume este indoeuropeana comuna care era deja cristalizata la venirea romanilor.Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii romane cu vatra geto-dacica (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfecta care dupa parerea noastra nu este intimplatoare comparatie care vine in sprijinul afirmatiei ca limba dacilor era deja formata iar influentele pe care le-a suferit mai tirziu au fost nesemnificative.

Intemeierea Romei s-a produs la 753 i.e.n. (din legende) si s-a facut de catre troianul Eneas care dupa distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit in Peninsula Italica.

Putem emite ipoteza care este sustinuta de unele dovezi ca Troia a fost infiintata de un popor care a migrat din Carpati si care vorbea limba daca. In 106 cand romanii au cucerit Dacia practic s-au reintors pe meleagurile de unde au plecat la o distanta de 1.000 de ani dar acum in calitate de cuceritori. Exista de asemenea marturii ale unor istorici antici cum ca din spatiul romanesc au migrat catre peninsula Italica mai multe populatii intr-o perioada cuprinsa intre anii 3000 i.e.n. si 1000 i.e.n.

O ipoteza disperata care incearca sa sustina dogma oficiala este ca romanii fiind o civilizatie superioara tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluand din limba latina termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latina .Aceasta ar fi ca si cum in zilele noastre preluand termenii de „internet”, „computer” sau”brifing” am incepe sa spunem in loc de mama „muther” sau „father” in loc de tata.Este evident o aberatie fiindca este logic sa preiei termeni noi pentru care nu ai corespondenti dar nu este logic sa schimbi mii de cuvinte doar de dragul unor termeni noi.

Se vorbeste foarte intens despre armonia care exista intre populatia daca si romanii cei civilizatori si despre osmoza care sa facut intre cele doua populatii.Nimic mai fals.Din analiza cimitirelor din perioada romana dupa riturile de inmormintare se constata diferentierea neta intre localnici si ocupanti, ale caror morminte erau separate ca dispunere in cimitir,mormintele localnicilor fiind foarte sarace.Practic autohtonii erau saraciti la maximum in timp ce cuceritorii traiau in lux si bogatie, ceea ce este absolut logic in orice perioada si mai ales in antichitate.Este greu de crezut ca asupritii ar fi nutrit o dragoste netarmurita fata de asupritori in asa fel incit sa-si schimbe limba si obiceiurile.Se vorbeste la fel de mult despre frumusetea femeilor dace si cum in timp prin casatorii mixte s-a creat poporul roman.De abia in jurul anului 212 edictul lui Septimius Severus legalizeaza casatoriile intre soldatii romani si frumoasele autohtone.Pare cam scurt timpul de osmoza si de formare a poporului roman.Existau si cutume foarte puternice care ingreunau amestecul cu ocupantii, care au ajuns pina in zilele noastre sub forma expresiei „Sa nu-ti strici singele” iar cine a trait la tara stie ca si acum exista o rezistenta si o neincredere fata de straini (venetici ) chiar daca vin din satul vecin.A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din tara si confiscarea averii in cazul casatoriei cu strainii (Paul Lazar Tonciulescu).

Singura explicatie logica este ca limba romana era puternic cristalizata la venirea romanilor. Era imposibil ca in 170 de ani romanii sa fi schimbat complet o limba iar aceasta sa dainuie neschimbata aproape 1.800 de ani pana la 1.859 cand teritoriile romanesti incep sa fie reunite sub o administratie unica.

Daca totusi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logica, orice date istorice orice experienta a altor popoare si face din istorie o povestire stiintifico – fantastica (desi povestirile S.F. bune au logica)

Singura ipoteza care ar mai putea fi luata in calcul poate fi doar o interventie Divina directa dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de facut decit sa-i invete pe daci limba latina .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici . Ed. Lucretius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatica criteriu pentru regandirea istoriei Revista Muntii Carpati nr. 16 1999

3.GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gandirea 1992

4.ROMANIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Romane 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc

BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-

Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Natiunea matca din spatiul Carpato

Danubiano-Balcanic Casa de editura si

librarie ” Nicolae Balcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei

Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Romanii, o antichitate arhaica

Ed. Luana 1998

 

dacia felix geti

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

Latinizarea limbii dace un basm de adormit lingviştii

 

Dumitru Badilă, 2008

Avertisment

Pentru cei care iubesc atît de mult mitul latinizarii limbii dace, şi pentru care dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică le recomand să nu citească acest material.

Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.


Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început sa studiez acest domeniu a fost următoarea:
Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atît de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ acest teritoriu nu a fost unit decît în timpul lui Burebista şi Decebal aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?


Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­’’Crede şi nu cerceta ’’ ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.


O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII cînd ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pămînt faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.
Revenind la întrebarea iniţială:


Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramînă unitară, şi sa reuşească sa o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?
Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.


O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atît de înapoiată cultural şi lingvistic încît atunci cînd i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca si cum de abia ar fi aşteptat sa scape de limba cu care s-au născut.


Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spatiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulesti , un australopitec,) unde s-a născut “Omul”.
Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.


Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sînt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că “salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic si pîna în prezent.


Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevarate drumuri ale sării care brazdau continentul asa cum mai tîrziu a fost “Drumul Matasii”.


În acest spaţiu a aparut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1.000 de ani decît cea de la Sumer si anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut [“curând după jumatatea mileniului al VI-lea si a fost folosită continuu timp de un mileniu si jumătate în epoca cuprului din Europa central-rasariteana între 5.500 si 4.000 î.e.n.. Este acum cert ca scrierea veche europeana este mult mai veche decît cea sumeriană”].
Am citat din Marija Gimbutas – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici Ed. Lucreţius 1997 pag. 37.
În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume si anume Lepenski Vir in zona Serbiei si Schela Cladovei in zona româneasca a carui datare arată o vechime de 10.500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).


Am ales referinţele din ”Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate in materie funcţionind ca profesor de arheologie europeana cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană deci nu poate fi banuită de simpatii proromăne .


Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Noi cînd spunem neolitic ne gîndim imediat la epoca pietrei şlefuite , deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic ci puţina mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau.
Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el . Arta ajunsăse la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.

Acest cap de copil , nu este o operă pierdută a lui Brîncuşi ci al unui artist din cultura Gumelniţa.

cap_gumelnita

Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pămînt ( care are certe calitaţi izolante) , mai există si azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat .


Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.
Limitele imperiului sînt prezentate în fig.1 conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română. Se poate observa ca ajungea pîna la Viena şi chiar pînă la Praga.

Făcînd o sinteză pîna în acest moment istoric putem spune ca pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.


Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace ?


La capitolul tehnologie , organizare, evident Da pentru ca altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.
Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei si zeiţe ( religie politeistă) dacii nu aveau decît un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. ( Herodot)


În timp ce Imperiul Roman era sclavagist iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori cînd cetaţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sînge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întîmpla nimic similar iar dacă au existat sclavi aceştia erau extrem de puţini.


Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.


” ……….Dar Zalmoxis , adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinîndu-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de ingrijit.Dacă acest intreg este bolnav, partea nu poate fi sanatoasă . Căci ,zicea el,toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul sau-vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap,la ochi.Trebuie deci -mai ales şi în primul rînd- să tamăduim izvorul răului ca sa se poată bucura de sanatate capul şi tot restul trupului.”


Platon, Carmide ( Platon 428-347 i.e.n.)

Deci era Imperiul Roman, superior moral , filosofic, religios ? Cu siguranţă NU


Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre între SUA şi India sau China să zicem . Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman

După moartea lui Burebista imperiul s-a dezmembrat şi apoi in faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106 dar ei au stăpînit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5. (Fig.2).Centrul stăpînirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.


Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atît de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încît s-au distrat 123 de zile ( cea mai lunga petrecere , distractie , din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci) (pîine şi circ)

dacia_romana
Comparînd zona de stapînire romană cu suprafata celor doua state de limba româna, ( figura 3 ) observăm ca logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpîniri romane atît de puţin intinsă . Dacă ar fi să acceptăm teoria latinitaţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce ca limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu, în realitate însă nu există diferenţe semnificative.


Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de invăţatori romani şi-au incalţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populatia dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânatori şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de “pădure” ci “silva” sau în loc de tata ar fi spus “pater”.


Ce ar fi caştigat dacii din aceasta învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpînitorii romani, mîndria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator.
Ce ar fi caştigat romanii ? Probabil mulţumirea sufletească a faptului ca limba latină este vorbită de mult mai multa lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.


Ar mai fi o problemă. Media de vîrstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decît astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru că subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte.


Ce costuri ar fi avut aceasta campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinitaţii ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpînirea romană nu era privită cu simpatie dovadă şi desele rascoalele ale dacilor din zona ocupată.
Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decît cu misiuni comerciale? Din cîte ştim noi nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte romaneşte? O explicaţie a fost că în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rîndul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da.


Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie ?


Din cîte ştim pîna în prezent, nu s-a mai întamplat nicăieri aşa ceva.


Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici macar Peninsula Italică deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. cand s-a înfiinţat Roma (după legende) şi pîna în prezent (2750 de ani) .Dacă ar fi latinizat-o atunci în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decît în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi în Italia sînt aproximativ 1500 de dialecte!!!!!!!


De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi pîna la noi au mai cucerit o mulţime de popoare , şi lor nu le-au schimbat limba, ( au stapinit in Anglia 400 de ani , Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mica , Malta 1000 de ani) ramîne un mare mister al antichitaţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării .


Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cît mai multe bogaţii din teritoriile stăpanite iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de caţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpînitorilor (vite , cereale ,fecioare , alte produse) .


Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă cînd se pune problema justificării stăpînirii unui teritoriu cu alte argumente decat argumentul forţei. In perioada modernă maghiarii au stăpînit 600 de ani în Transilvania , nu 169 ca romanii , si în ciuda faptului ca au făcut tot ce le-a stat în putinţă tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.


Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci cum de există o asemănare atît de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform carora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indoeuropeana comună care era deja cristalizată la venirea romanilor. Daca vom compara aria de vorbire actuala a limbii române cu vatra geto-dacică (fig.1 si fig.3) observam o suprapunere perfectă care după parerea noastră nu este deloc întîmplătoare comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată cînd ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai tîrziu au fost nesemnificative.


Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de catre greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a intemeiat Roma.


Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. In 106 cînd romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.


O ipoteză disperată care încearcă sa susţină dogma oficială este că romanii fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic bastinasii preluînd din limba latină termeni din respectivele domenii ar fi preluat intreaga limba latină . Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre preluînd termenii de “internet”, “computer” sau”briefing” am începe să spunem în loc de mamă “mather” sau “father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic sa preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.


Se vorbeşte foarte intens despre armonia care exista între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpînitorilor foarte bogate.Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogaţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încît să-şi schimbe limba şi obiceiurile.


Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împaratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!!!!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român.Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns pîna în zilele noastre sub forma expresiei “Să nu-ţi strici sîngele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistentă şi o neîncredere faţa de străini (venetici ) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazar Tonciulescu).


Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani, romanii să fi schimbat complet o limbă iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1.800 de ani pînă la 1859 cînd teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.


Dacă totuşi procesul de latinizare a existat acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico –fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!!!)
Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred ca Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decît să-i înveţe pe daci limba latină .


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.MARIJA GIMBUTAS Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor
războinici . Ed. Lucreţius 1997

2.GABRIEL GHEORGHE Sarea Carpatică criteriu pentru
regîndirea istoriei Revista Munţii
Carpaţi nr. 16 1999

3. GETICA nr. 1-2 si 3-4 Ed. Gândirea 1992

4.ROMÂNIA atlas istorico-geografic Ed. Academiei Române 1996

5.IORDACHE MOLDOVEANU Dacii vorbesc
BALAS MOLDOVEANU – introducere in tracologie-
Ed. Semne 1999

6.G.D. ISCRU Naţiunea matcă din spaţiul Carpato –
Danubiano-Balcanic Casa de editura şi
librarie “ Nicolae Bălcescu” 1998

7.PAUL LAZAR TONCIULESCU Impactul Romei asupra Daciei
Ed. Miracol 1997

8.ELIE DULCU Românii, o antichitate arhaică
Ed. Luana 1998

9 ALEXANDRU BADEA Începuturi româneşti
Ed. Enciclopedica 2001

 

imperiul dacia geti

Imperiul Geto-Dacic – Geti si/sau Goti?

Imperiul Geto-Dacic

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

dacia felix geti

dacia felix

 

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică…

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori

(2) Întâmplările cele petrecute la fel

(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în „Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta:

La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Unde ar putea fi confuzia?

El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius – să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geti şi goţi

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

 

Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
www.gandirea.ro

 

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

Hiperboreea – Dacia Hiperboreeana

 

Publicat de Arim

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa „cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord sau, oricum, dincolo de paralela de 65°, latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

 

 

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda, urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru a-i cataloga popor neocolit, „scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor, ma simt indreptatit sa intreb: prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul „Hiperboreea era la Polul Nord „, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se „cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar „probate” istoric.Putina ordine prin …Hiperboreea!

Pe langa istoricii „profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai „modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza, ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie „Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza, de asemenea, cu „acte in regula „, ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau „Dacia Hiperboreana”, incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios, nu? ce interes avem noi pentru istoria nationala?! Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!

Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante, dar fondate istoric, nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din Hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene „trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta”. Inca o data, in alt loc, acelasi autor se pronunta textual: „traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sic!).Marturii istorice despre Hiperboreea

Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante:

1) – Apollo – zeul luminii solare, era de obarsie traco – dacica ;
2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova).

Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea.

Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: „tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor „Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care – „singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.

Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .

Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru).
De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: „Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.

Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita.Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).

Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: „dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de „hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe – dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo – dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.Hiperboreea – polul spiritual al lumii

Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico – geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.

Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: „nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).

Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii:

„Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis…”

. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.

 

 

 

 

As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: „Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)

La aceasta adaugam si faptul ca mai toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia, cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora.
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost, intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul si, astfel, am invata din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a „normelor” europene sau americane, care ne fura ochii in fiecare zi !

Zamolxis primul legislator al getilor/gotilor

Zamolxis primul legislator al getilor/gotilor

 

NOTA: Daca reusiti sa va concentrati sa cititi si sa intelegeti acest articol veti intelege foarte multe despre trecutul acestui neam si despre Romania zilelor noastre asa cum este ea. 🙂

 

Traducerea: Maria Crisan

CAPITOLUL I, 1-14

§1. Tăblitele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (nationale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se stie foarte exact dacă a fost sau nu om si când s-a născut. Totusi, cei mai multi autori afirmă, cu cea mai mare usurintă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci’ acolo locuiau Getii, „Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi ” (Hdt., IV, XCIII, spre final), adică „cei mai curajosi si mai drepti dintre traci”, cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtutile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinsi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumusetează pe Goti.

Cei care în Tracia erau numiti Geti au fost numiti pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goti si în vremuri mai vechi fuseseră numiti Sciti. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă acestia, printr-o demnitate si autoritate străbună, s-a impus si strălucitul Messenius (Praefata la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în putine cuvinte, a arătat cu atâta claritate si perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni si Goti (Geti) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a învesmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciti savanti ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 401), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref si Chron. p.m. 5 spre final) si în câte alte locuri unde se exprimă aceeasi părere despre Geti, Goti si Sciti, pe baza diferitelor argumente si în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminati: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De retinut acest adevăr unic si anume că Getii si Gotii au fost unul si acelasi neam si că acestia s-au mai chemat si cu numele de Sciti (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f, Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII si autorii cap. urm.)

§2. Asadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca si la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naste, a dezvolta, a răspândi cu mare larghete (altii sunt de cu totul altă părere si anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit si ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Si se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă si GAUT, GAUTE, GAUTUR si WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) si care se purta în acea vreme, desemnând si curaj si întelepciune si o finete încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor dusmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită si ravagiu, ruină. De ce nu si Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii si a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar si nume si obiect de cult al străbunului Attys prin cele mai nefolositoare jocuri (capricii) si magii; după aceea l-au invadat superstitiile, după cum aflăm din monumentele Eddice în locul si la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou si perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Si nici nu sunt experti în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, asa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD si nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca niste enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar multimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignorantii nostri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING – HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, si se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea si alte documente de istorie – Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON si mai mult, si că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârsit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care sustin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată mentiunea acestui nume, înaintea aparitiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini si nici de către cei indigeni. Ei se fortează să impună contrariul cu abilitate si prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, asa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseste în prefata scrierilor Eddice, unde în ambele cărti, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului si însotitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: ” thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun”. Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR si care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toti: acestia au dat curs invitatiei, fără zăbavă. Oriunde ti-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credintă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru altii, stiinta si excelenta formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei si că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeste ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o editie rezultată prin colationarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleasi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă si cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelasi loc care acum se numeste Svithiod, adică Svecia. De aceeasi părere este si Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta si despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum – ajunge.
CAPITOLUL II, 1-20

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Gotii si Getii sunt aceiasi, cei mai neînvinsi prin virtute si fapte si care mai sunt cunoscuti si sub alte nume; atât titulatura cât si orasele si popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Asa cum din pământul însământat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înaltă zvelt la suprafata pământului cu spicele-i iesite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au iesit si din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonisti si s-au răspândit, din acest pântec, în toate părtile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeasi Scandinavie „o fabrică”, „un pântec al natiunilor”.

.

De bună seamă acestia au fost Getii sau Gotii care adesea, înainte si după Christos, au colindat înarmati pământul în lung si în lat si l-au cucerit; în sustinerea tezei că acestia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Si mai întâi de toate, acest adevăr istoric este sustinut de:

.

I. Monumentele vechilor poeti pe care ai nostri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munti si din altele; de unde si adevărul poate fi clar perceput.

II. Deplina concordantă a istoriilor nationale cu cea a cărtilor si analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu stiu în ce chip au fost smulsi de către altii si dusi cu forta în alte locuri Gotii acestia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoasterea adevărului, au fost cuprinsi în preambulul Cronicii într-un context ridicol si stupid.

III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung si nici atât de ascuns pe care teroarea virtutii Gotilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri.

IV. Legile Ostrogotilor în Italia, legile Vizigotilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor si ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 si străvechile legi ale diferitelor popoare si neamuri), care au fost de origine certă si evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii si mintea. Se adaugă si confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; si nu numai prefata lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius.

Si nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu eruditie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu elegantă despre vechimea si virtutea militară a Sueonilor si Gotilor. Si cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, si în putine exemplare si de foarte putini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atentie. Care, printr-un sir continuu al cuvintelor, asa se va citi:

Ce vreti mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice si că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră multi ani de la acea perioadă de când Gotii locuiseră Italia, era cu grijă conservat si custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte continând legi ale Gotilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc si astăzi Suetii si Gotii, asa că s-au descoperit exact aceleasi legi care sunt si astăzi în vigoare. Această concordantă a continutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur si anume că Gotii, când au plecat în Italia, au luat cu ei si codurile de legi.

Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidentă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât si prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcasul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, si a sustinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor ’50, a răsfoit-o împreună cu fratii Joannes si Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig si de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului si prea-puternicului principe, Stăpânului Carol si desemnat rege al Suediei si prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecventă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelasi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia si pe care îl văzuse cu deosebită admiratie. Până aici a fost Ill. Scitul.

Dar au mai fost văzute mai multe monumente – semne de străveche virtute a strămosilor nostri, Gotii, prin Italia si prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc si cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este si cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit si cu ingeniozitate adnotat; astfel, gratie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate.

V. Legile străvechi paternale ale tuturor gotilor si, în parte, privitor la expeditiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât si în alte locuri, cu un cuvânt, se mentionează clar regiunile migratiei.

VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre si altele privind relatiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreste ideea că la Marea de Azov chiar si în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba si numele Gotilor. El mai adaugă numeroase nume în limba persană de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme, de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) si în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbati prea ilustri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar si Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului si la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu putine din acele cuvinte sunt absolut getice.

Din acelasi motiv, pot fi si celelalte trimise la aceeasi origine, văzute pe aceleasi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff si a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârsit.

VII. Migratia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe apartinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). „Este mult mai normal”, zice el, „ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Gotilor, Vandalilor si Longobarzilor”. După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goti de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea si robustetea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelasi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde si sunt mai înalti cu un cap decât altii.

Prin aceste calităti blonda Ceres va naste o mlădită măreată, asa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă altii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: „Natiunile gotice au fost multiple si odinioară, dar sunt si astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Gotii / Getii, Vandalii, Vizigotii si Gepizii care mai fuseseră numiti Sauromatii străvechi si Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geti pe acestia.”.

Dar acestia, adică Getii, nu diferă deloc de Goti decât prin nume: toti au trupul alb, pletele blond rosiatice, foarte înalti si frumosi la chip. Legile le sunt comune si nici cultul zeilor nu îi deosebeste pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horatiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): „Si nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziti de invazia Teutonilor si Cimerienilor cu ochi albastri. Ei îsi duc viata sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius sunt foarte corpolenti, au piele albă, firul părului drept si rosiatic, ochii de culoarea cerului albastru si au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenti la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneti, au părul ondulat, ochii negriciosi, au picioarele betege si sânge putin”. Bonfin. (l.c.): „Nu stiu ce anume lucru special si propriu influentează până într-atât fiinta umană legat neapărat de locul în care s-a născut – asa încât numai după aspectul exterior, după constitutia trupului, poti numaidecât să deosebesti un German de un Gal, un Gal de un Hispan si, ca să fiu si mai explicit, pe un Insubru de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin”. La fel cum se pronuntă Procopius despre Goti, relatează si Alphonsus Carthaginezul si împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face si Lucanus (De bello civ., lib. 11).

„Sciticul Masaget nu se opreste la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi si corpuri albe6”.

De comun acord cu acestia se exprimă si Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăsi
Si între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,
Sau între cerul din Pont si-acel al orasului Gades,
Si al tinutului unde sunt negrii cu fetele arse.
Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,
Căci fiecare îsi are si vântu-i si partea din ceruri.”

Vezi si la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre pozitia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneste despre părul Galateilor care creste în functie de natură (ek fusew). Vezi si Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care si el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelasi lucru. „De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine si progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu usurintă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni si Sirieni în privinta trupurilor si sufletelor lor, după cum este de diferită si regiunea de bastină: de unde se poate întelege că la nastere contează mai mult asezarea pământului (locurilor de obârsie) decât traiectoria Lunii.”

VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Crestin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nicolaus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu totii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului si chiar în istorii. Acest lucru se găseste în discursul prezentat acolo si cu anexa unei contestatii solemne, publicat atât în latină, cât si în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS’ regele Sueoniei, Daniei si Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Si aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juristii, se întelege deposedare juridică (evincentia) si care tocmai „într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn ar fi fost suficient să-l obtii.

§2. Am spus si în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forta adevărului care atrage după sine acordul unanim. Si cine dintre istorici s-a îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare fată de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Asadar, ce fortă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Si de ce chiar ei despre care este vorba acum, Gotii, Longobarzii si ceilalti; de aici se mărturiseste că au plecat în diverse colturi ale lumii: în ce anume directii si în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinte vii, dotate cu văz, cu prudentă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul si să dizolv neîntelegerile.

§3. Asadar, să începem cu Jornandes, el însusi got care si-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Gotii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA si natiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Gotii si-au părăsit lăcasurile. Asa că el numeste Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al natiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Gotilor de răsărit si a celor de apus, desi la inflexiunea vocii Getilor îi numeau pe acestia Ostrogoti si Vizigoti. Întelegeti deci: cu o altă trupă de goti au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteste Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 si 248) îi scoate pe Ostrogoti si pe Vizigoti din aceeasi Scanzia, precum si pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiasi fragment de istorie si pe acesta, legat de tinuturile locuite de Goti). La fel procedează si Procopius, adăugând la ei si alti nenumărati Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius si Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goti întărind că au aceeasi origine: Goqoi te eisi kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? („Gotii sunt si Vandali si Vizigoti si Gepizi”, Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalti Goti, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. IV, c. 39) – sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului si pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă si Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însusi ne-o mărturiseste, făcând o mentiune despre natiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Gotii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeste chiar cu acelasi nume, dar si cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem mentionati Gotii care locuiau pe Vistula. Desigur că si Mela (lib. III, c. 6) îi numeste la fel, cu acelasi cuvânt. La fel si Plinius (IV, 1 2), precum si Solinus (III, 19 si 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese si Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Gotilor. Si cum foarte corect aminteste, acesta s-a născut din regatul Scitilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărtile sale dedicate treburilor Gotilor, si le-a intitulat Ta Skuqika („Faptele Scitilor) ca să fie clar pentru toti scriitorii de bună credintă acest adevăr istoric. Iar Eunapius îi pomeneste pe Sciti într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeste cel mai acurat dintre toti (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Gotilor, le zice Getikon, „getic”. Să-i mai adăugăm si pe Zosimus si pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă acestia, însusi Plinius îi numără pe Geti în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel si la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogotii sunt cuprinsi în numărul acelorasi neamuri.

Aici se adaugă si Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi („Scitii care sunt numiti Goti”). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): „Multe popoare”, spune el, „îsi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi si înfătisat confuz sub titlul de Getica”. Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): „Popoare care au fost numite de către Greci si de la care si-au tras numele Scythia si Gothia”. Schedel / Senensis: „Scitii de la care îsi trag numele Svecia si Gothia”. Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: „Geografii de mai dincoace au separat Getii din vechime de Goti, fără să o vrea. Ei nu si-au dat seama că Getii sunt destul de asemănători cu Gotii si în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât si pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât si obârsia le sunt comune”. De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai seriosi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmatii nu coincid întru totul cu istoriile noastre si cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste („Scitii si Getii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goti, li s-a spus Sueones” (cf. Chron. si Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Scitilor care se întindea pe tot globul si despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia si câti altii si în câte locuri si ale căror afirmatii sunt în deplină concordantă cu toate istoriile importante si cu analele nationale.

§7. Despre Hispani a auzit si Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): „Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei însisi au plecat si unde ei astăzi îsi au încă domiciliul regal si statal”. La această afirmatie consimt si Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) si altii.

§8. Cât despre plecarea Gotilor de aici în Italia, Italii însusi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic, în ea fiind cuprinse faptele Gotilor transmise Posteritătii. Aceasta nu si-au propus atât să aducă laude mărete Gotilor cu elegantă si cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 si 19). Legat de aceasta si Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeste că pe Gotii însisi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Scitii. Pe lângă alti scriitori preocupati de originile Gotilor/Getilor, s-a numărat si Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravietuiesc si astăzi. Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21).

Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar, iar ritualul italic, barbar. Orasele italice si ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane si ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 si III, 1, 32) si traduse în latineste în manieră barbară. Si de ce nu as spune-o, si ziua de sărbătoare, precum si altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu exceptia grecilor. Ba chiar si cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) si scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice, cf. Plaut., Asin., prol. II si Trin., prolog. XIX. Verbul pultare („a lovi usor”) pe care Plautus îl foloseste foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dictionarul latin-francez, a 5-a editie, Hachette, 1923, ne oferă explicatia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, „a lovi”, „a bate la usă”, la Plaut având sensul de „a bate usor în poartă / la usă” si, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui si nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Gotii au apărut pe scena istoriei (Gotii de răsărit si Gotii de apus – Ostrogoti si Vizigoti) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler si respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goti ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole si jumătate.

Asa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Getii si Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei si au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război – unii redusi la sclavie – de aceea si personajele-sclavi ale comediilor si eline si latine se numesc pur si simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta. Verbul mulcare („a mulge”) nu este un cuvânt latinesc, o recunoaste deschis însusi VARRO, dar o recunoaste deschis si Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc.

Căci, de fapt, în acelasi chip, mulgând lapte, se trage din tâte (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se întelege „cuvinte latine”), noi spunem mulka, molka (Thys. si Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care sustin că mulgeo si mulceo („eu mulg”), de aici si mulcto sau mulco („eu pedepsesc”) ar veni din grecescul amelgw („eu mulg”), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Scitia. Halophantam , un cuvânt pe care stim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum si la Salmasius si la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiasi pasaj; la fel stau lucrurile si cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă „hot / profanator de morminte”), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă „bărbat”, este folosit de Plautus cu acelasi sens de „bărbat chel”, care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 si Rud., II, II, 9) se foloseste cuv. MACHAERIA cu sensul de „săbiute” si acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat si grecii maaira („satâr”); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încaltă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 si Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt; SCURRA („bufon”, „parazit”, „jongleur”) care la cei vechi însemna „a însira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalti”, ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând „vorbăret”, „flecar”.

Si care e situatia altor cuvinte pur scite pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO si la multi alti autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species. Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este si elin si italic si germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere („a citi”) din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt („ei citesc”) (Math., VI, 26) se găseste lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean si nici grecesc de la zew care înseamnă „a fierbe”, ci este pur gotic, căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) si de la el si Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând „a fierbe”, „a topi”.

Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero („eu zdrobesc, fărâmitez, macin”) vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera („a măcina / zdrobi manual”; qin sau qi qino („grămadă”, „cumul”) se spune că vine de la qew, însemnând „cu carul”; pe această derivatie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere („a aduna”) si coacervare („a îngrămădi”). Chiar si subsatntivul montes („munti”) este folosit ca echivalent pentru maximi („cei mai mari”), acervi („grămezi de cereale”) la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum („durată”, „timp”, veac”) vine de la goticul / geticul äwe si destul de apropiat de aiwn al grecilor si de avan al arabilor. A se compara si cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 – este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva crestinismului si care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte grecesti primite de la barbari; trimit si la Dionysius (lib. I, spre final) care sustine clar că Roma s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina.

Trimit si la Julius Caesar Scaliger de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit si la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informatia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniti din alte regiuni, precum si ale celor ai casei; fiecare îsi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, tinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latinesti erau la origine scite.

Chiar si numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciti; oamenii eruditi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât si cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri („închisoare, a închisorii, închisorii”). În karkarai, după Wulfila (vezi si Glosarul la gotul Wulfila, precum si Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeste ca si cum ar fi e, în carcere, după cum chiar si sunetele au si ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini („nume, al numelui, numelui”); father, fathris, fathri = pater, patris, patri („tată, al tatălui, tatălui”); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri („mamă, a mamei, mamei”).

Si la verbe: im, is, ist = sum, es, est („sunt, esti, este”); vidiau, videis, videiths = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit („mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă”); au la Gotii sună ca si o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet („eu am, tu ai, el are”). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; asadar haba este habeo, habas – habes, habaith – habet, habam – habemus („noi avem”), habaith – habetis („voi aveti”) si habant – habent („ei au”). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus („avut, detinut”, dar si „corpolent” la Plautus) si habe în loc de ave („să ai”), după spusele lui Non. Si Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I’ 4).

Asadar, este lesne de legat lucrurile între ele de asa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au si fost adaptate si traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea acceptiunea verbului este interpretată la Plaut si Terentiu putin îndrăznet, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit („a fost posedată / s-a unit prin căsătorie”), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare si niciodată nu se va argumenta în acest chip.
CAPITOLUL III, 1-14

§1. Să vă fie clar pentru toti, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasă Geti, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o întelegere unanimă, Goti. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiti, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toti. Gotii (Getii) au întrecut, în glorie si fapte, toate neamurile si toate natiunile, până în ziua de azi; cei mai multi, relatând despre războaiele si bătăliile dus de Goti (si Geti), rămân înmărmuriti si plin de admiratie fată de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare si istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile si sacre – sunt fără egal în lume!

Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, si tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: „Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Gotii au plecat de aici sau putin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenta Gotilor în Grecia si Tracia, unde se stabiliseră”. Cu el alături, sau cel putin pe acelasi teren va fi asezat si strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Si această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut cu vederea, le-a înlăturat pe dată.

De aici si prima reclamatie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Gotii se foloseau deja de cele runice. Asadar, Gotii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet si nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină si pe relatările lui Soganienus în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic si care a tradus în acest alfabet si Biblia. Si apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: „Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit si pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat si adaptat pe cele grecesti, descoperindu-le pe f si Q .”

La fel si Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi si le-a adăugat în numărul celor vechi latinesti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Getii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe niste pietre splendide de o mărime considerabilă, asa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus: De adăugat, din acelasi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidentiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus si care sunt în deplină concordantă cu cele mai vechi codexuri de legi nationale: această lege de o mare bogătie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeste, socoteste Stiernhielmius că limba greacă este aceeasi cu cea care a fost a vechilor Goti (adică Geti). Si, ca să nu te îndoiesti de nimic, literele acestei limbi, ca si ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geti. Si, cel mai apropiat de spiritul meu, si ca să nu rămână nimic neclar în privinta literelor acestei limbi care toate provin de la geti – ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o fortă cu totul aparte. Dar si Cl. Salmasius o spune clar si direct, că primii oameni care au populat Grecia si sunt si autori ai limbii eline, au fost cei veniti din regiunea nordică si scitică.

Si la fel stau lucrurile si în alte privinte (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede si Simonide) – fără un motiv întemeiat probabil vei obiecta si vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseste clar că Grecii, înainte de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus niste îmbunătătiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică „ajustez”, „adaptez”, „corectez”; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări; sfewn este ionic folosit în loc de autwn = „lor însisi” / „acelorasi”; interpretarea populară este mai putin reusită: „după ce au operat niste schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească”.

Cam în acelasi chip s-a exprimat si Diodor din Sicilia (V, p. 235, Edit. Laur. Rhodom.): „ouk ex arh eurein, alla tou tupou twn grammatwn metaqeinai monon ” („nu ei -Fenicienii – au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit”). Si însesi literele, din respect pentru adevăr, ti-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privintă, chiar si Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteste că literatura greacă nu este absolută si imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Pozitionarea nu este de negat: Pământul si axa lui care înclină spre răsărit, se sfârsesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii si marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi si Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totusi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, sustine si vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la altii.

§2. Totusi, rămâne ferm pe aceeasi pozitie Conringius, sustinând că înainte de Sueoni si Goti, Danii au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: ” căci se obisnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I si pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga si adjectivul Scanicae si Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, si Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, „Dacia de Vest”), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II si aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdictiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei”. (Praef. Leg. Prov. Fion.).

Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinta acelui drept (legi), asa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zelosi care s-au situat deasupra regilor, lăudati mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, si prin diferitele chipuri de a pleda si prin acordarea de termeni spatiati, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea.

Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Si ceea ce tine separat de Scani (Scandinavi) cu sigurantă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Gotilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, asa cum sunt, sunt cenzurate prin eruditia acestor legi. Si nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Gotiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goti). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Gotia de celelalte tări, prin granite. Vezi si fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck („Despre granitele vechi ale Gotiei de Vest cu Sueonia si Dania”). Cât priveste legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieste-ti o îngrămădire de cuvinte alandala, fiindcă distinsul Conringius cam asa întelege (lucru cu care nu poti fi de acord fără a rosi); poate tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar si în legătură cu Sueonii si Gotii, în fata cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins si prin permanenta foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o sovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfătisează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 si XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetătenii lui prin legi făcute de el, care scrise fiind s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înteleptul si prea vestitul om de litere si de stiintă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 si urm.) socoteste că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: „Welhagen este forma contrasă – din motive de economie de limbă – a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze „bine”, „foarte plăcut” si de fapt Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac”. Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se sustine că prin cuvântul Bylagines se întelege quaerendum. Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate întelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: asa concep legile patriei eruditii nostri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutătii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-stiintifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefata cărtii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar si înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace si încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneste mai ales acelasi rhsi („vorbă”, „cuvântare”), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goti (i.e. Geti) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înteles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim si în scrierile lui Wulfila, si nu numai Vittod, ci si biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând „a porunci”; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obisnuinta / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi si Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: „Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma „înveterată” (consuetudo) si aceasta însemnează drept constituit de obisnuintă.”, o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: „Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îsi exprimă poporul vointa sa si nu prin lucrurile însesi si prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a retinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci si printr-un consens tacit, adică dezobisnuinta.”.

Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goti. Asa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi iesit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă „umil”, „dărâmat”, „culcat la pământ”, exact cu acelasi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III si VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum si la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: „Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. ” („Cei umili locuiesc în colibe. Si acel umil ridicând mâinile si ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!”), unde trebuie notat totodată deosebirea dintre verbul precari („a ruga”, „a cere prin rugăminti”) si deprecari („a abate din drum prin rugăminti”). Deci Liggia însemnează jacere si cubare, „a fi culcat”, „a zăcea”, în timp ce Läggia = ponere, locare = „a pune”, „a aseza”; laga = fundare, disponere = ordinare = „a stabili”, „a aseza solid”, „a pune în ordine”, „a aranja”. Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: „Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere” (= Strămosii nostri asa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneste la Wulfila, în locul latinescului ordinare („a pune în ordine”), căci acesta pare să fi fost în uz chiar si la acei Goti care, pe atunci, locuiau în afara granitelor nationale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecati cu alte neamuri, era si ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar si în epocile precedente, fusese coruptă.

Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefata lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: „Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies” („Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin fortă, căci ocrotirea lor se urmăreste prin cutuma / interpretarea corectă a legilor”). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o ratiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: ” Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi” („dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenta ei”).

În prefata lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: „Wet lod skal mand Land bygge”. Se cuvine să se bazeze pe lege si provincia (regiunea) si populatia. Iată ce spune împăratul Justinian în Digestele către Tribonieni: „autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine si cele umane”. Si cel mai corect o spune Samuel Puffendorf care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 si ultimul spre final), subliniază: „Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă întelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligatii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetătenesti (dreptul civil), se pot institui onoarea si pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon si Heraclit.” Asadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte si tainice să fie dezvăluite justitiei, căci întotdeauna trebuie actionat cu sentiment religios si respect fată de cel drept si bun, numai asa vor putea fi ascultati cu cel mai mare simt de răspundere – căci „nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena” („normele legislative trebuie să fie în conformitate cu religia”).

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Gotilor de Vest, colectionate de diversi magistrati ai acestei regiuni, Bureus mentionează emigrarea Gotilor în Grecia si Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinisti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Tara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împărati orientali, fiind în trecere prin tările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar altii s-au asezat în tările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea si să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare contin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Esti sigur pe ce spui? Cântăreste, rogu-te, toate ca să nu te deceptioneze confuzia făcută de tine între legi corecte si vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă.

Cea despre ultracunoscuta plecare a Gotilor (Getilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit si în textul următor: ” Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr” („Asadar absolut nimeni nu are dreptul să-si revendice dreptul la mostenire în acest regat, care si-a fixat resedinta în Grecia”). Si acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. „Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af fosterlandi: ther skulu arwer wara rr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hrn komber eig apter till hemkynna.” („Cel care întoarce călcâiul si capul spre vecini si piciorul a iesit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnatie) sau bazate pe consanguinitate, care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, acestia îl vor mosteni”). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce ratiune a impus finalmente acest lucru ?

La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile si disciplinele activitătii umane, nu-i asa că nu sunt cu greseli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează altii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situatii, de vreme ce si în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi si un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlnesti si în care, de regulă, se obisnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poti gresi. În afară de aceasta, sunt situatii – vreo 60 de legi si de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeasi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi lesne distinse unele de altele.

Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai putin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goti – care au fost mai întâi în Sarmatia, – ba chiar secole – apoi au emigrat în Tracia si Grecia – a unei mosteniri pe care o asteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât si l-au închipuit ei, căci s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colectie de legi a Gotilor de Vest, toate legile reperate si toate constitutiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoastere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toti aceia care si-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc si o sustin; si, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseste cu prisosintă codexul de legi. Asadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există si mai există si astăzi, desi, secole în sir după aceea, nu a putut fi consultată.

Tot astfel sunt si astăzi nenumărate legi, vechi si deteriorate si nimeni nu stie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriase si monumente de piatră ale căror inscriptii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea vesnică a unor eroi de seamă, căzuti în Grecia si Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Gotilor, au rămas ca semne fulgerătoare ale virtutii lor. Pe vechile pietre si incunabule este scris Girkia, Grikia si Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt. S-a găsit deseori si Grikum, Grikium si Girkium. Si într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscriptiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui aparitie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juristii pe care i-am numit provinciali si pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeasi ocazie, fereste-te să le dai crezare lor care nu stiu din ce aparentă a erorii, nu se sfiesc să sutină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâtia câti pretori erau la romani, Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel atasat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi si apoi să fie impuse – a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însusi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeste despre Edictele si puterea pretorilor: „Chiar si aceste edicte noi si puterea Pretorilor si cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârsite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba?

De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ti se dea si o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii si condamnări ca urmare a unor grave insulte si ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, si-au îndeplinit sau nu datoria?” Aici trebuie notate locutiunile damna pati, „a suferi condamnări” si damna perferre („a executa până la capăt pedepsele”). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeste pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea si demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar si istoriile regilor antici, după cum este si Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Gotii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul.
CAPITOLUL IV, 1-7

§1. Socot că sunt suficiente si foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăsească Getilor preceptele filosofice si legile de aur pe care el le învătase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V si XI), el însusi scriitor got, din respect pentru cei vechi care scriseseră istorii si anale ale Gotilor consemnează că Zamolxis si Deceneu au fost de o eruditie extraordinară si că concetătenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din multimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă – Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (si el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Gotilor, mai sunt doi, dintre multi altii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) si Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justitia, puternică si majestică a Gotilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis si pe multi alti scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goti, geti si Sciti, si o întreagă serie de altii, enumerati mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont si Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseste Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), „pentru ale cărui cărti- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a stiut să-l stimeze”. Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonantă cu toate manuscrisele si cărtile noastre si care sunt la dispozitia cititorului bine intentionat. Iată glasul bătrânului Herodot (c. IV, c. 95): „Ton Zalmoxin touton eonta anqrwpon douleusai en Samw douleusai de Puqagorh tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn…”, că Zamolxis a fost un om si a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos”. După spusele lor, Zamolxis îsi dobândeste libertatea si apoi, adunând niste bogătii mari, se reîntoarce în patrie.

Când si-a dat seama că Tracii trăiau în conditii rele ca niste brute, el însusi educat după obiceiurile ionice si de aceea mai slefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii si cu ilustrul erudit Pythagora, si-a construit o casă de oaspeti unde el primea pe cei mai deosebiti concetăteni si îi ospăta învătându-i că nici el, nici comesenii si nici cei ce se vor naste de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi vesnic si se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îsi construia o locuintă subterană; când fu gata, dispăru din fata Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor si astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băstinasi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinta subterană, ci mai curând socoteste că Zamolxis a trăit cu multi ani înaintea lui Pythagora, că a fost si un om, născut pe pământ getic, dar si zeu al Getilor.

§4. Am redat întocmai ce a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, „ou tw asenesatw sofisth”, îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei („ouk afaurotaton Aaiwn”) care, este stiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiti Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile si, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor si dându-si seama de eroarea săvârsită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază si se refugiază pe o stâncă, de unde amenintă cerul. Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) si expertii în filosofie s-au numit mai înainte sofisti, căci acestia printr-o expunere mai putin onestă si urmărind si un câstig rusinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe altii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: „paradoxou upoesei”, asa că ei si-au meritat numele de sofisti.

Si, astfel, nedepăsindu-si conditia lor, în ce priveste povestea acelei locuinte subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea si anume că Zamolxis ar fi existat cu multi ani înainte de Pythagora ( a se vedea si Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeste despre Zamolxis, Herodot spune: „fie că Zamolxis a fost un om în carne si oase, fie că a fost un demon al Getilor, să fie sănătos!” („eite de egeneto ti Zamolxi anrwpo, eit’ eti daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Si totusi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însusi afirmă că au existat asemenea poeti, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord si opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: „Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war” („Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit mestesug si-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos si s-a eliberat, a sosit la noi si comitiile formate din cetătenii strânsi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători.

Cu întelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunati în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeti pe rege si pe toti nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a sustinut imortalitatea zeilor si eroilor la Scitii dispăruti, că nemuritor va fi si el si cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absentă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă si faptă?”).

§6. Mai există si alte dovezi care sustin aceste spuse. Si de ce nu? Doar mai există încă o serie de cărti recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea si să revedem multe alte manuscrise si, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: „Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta” („Deja se născuse în acest neam al Gotilor (i.e. Getilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunostea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus si diferenta dintre bine si rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în institutiile si religia acelui popor si, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste si l-a avut ca prim-ministru, iar El si treburile regale si pe cele divine le administra pe toate prin vointă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmasi”).

§7. A coborât, spun, în pesteră, a cărei intrare o voia nestiută. Cam în acelasi chip narează si Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o pesteră care era inabordabilă celorlalti (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 si urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în pestera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre si el, Zamolxis, în pesteră, sustine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l si pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora „doulon Zamolxin w Getai uousi, Kronon nomizonte w Fhsin Hrodoto” („pe sclavul Zamolxe, pe care Getii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot”).

Si desi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greseală de ortografie si că, în consecintă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar asa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte („numindu-l Gebeleizis”). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn („o anagramă a filosofilor”), de care Laertius se foloseste frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea cuvintelor lui Laertius a fost săvârsită de către copisti ca el să poată fi citit în acest chip: „w Getai uousi, o Fhsin Hrodoto, Kronon nomizonte ” („Getii îl socot sfânt – pe Zamolxis -, numindu-l Cronos”, relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colatiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context si continua cuvântul lui Laertius – ceea ce stim sigur că se întâmpla – să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai multi autori Oare nu tot de către copisti este si locul corupt al lui Hesychius (p.m. 409). „Alloi de tw Kronw einailegousin ” („Altii sustin că în text este lui Cronos”). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citesti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către altii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare si inclusiv în Samolse, recunoastem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.
CAPITOLUL V, 1-7

§1. Si cum, în armonie cu Herodot, sună si codicele tipărit de curând, este nevoie, pentru mine însumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj lăudat din Herodot. Dacă până la Herodot nu s-a stiut foarte bine cine a fost Zamolxis, acum se stie că a fost Get sau Got pe care unii îl asează în rândul oamenilor, altii în cel al zeilor. Fie că se stabileste una sau cealaltă / sau amândouă /, întăreste ideea că, dintr-un motiv sau altul, noi vom fi ceea ce părem scriitorilor. Herodot (IV, 96) a afirmat că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagora. Si nu se poate să fi fost altfel, de vreme ce Zeus care este cinstit la Goti (i.e. Geti) se dovedeste a fi unul si acelasi cu Zamolxis. Acesta a fost cultul primordial (” o melista timwmeno, para toi Getai qeo to mhn palaion (palai ouk palaioun) Zalmoxi Puqagoreio „, „Zeus la Getii din Antichitate a fost Zamolxis Pitagoreianul”), o spune Strabon (VII, XVI, p.m. 762). Iar Jamblicus (De vita Pythag., c. XXX) îl numeste „megista twn Qewn par’ autoi” („cel mai mare si cel mai bun dintre zeii Getilor”). Iar în Comentariile lui Casaubonus la Strabon (p. 298), dar si prin gura lui Platon – un trac de origine – se glăsuieste astfel despre acesta: „Alla Zamolxi legei, o hmetero basileu qeo wn ” („dar el zice că Zamolxis este regele si zeul nostru”).

§2. Pe acesta Laertius (cf. Cicero, lib. II, De Nat. Deor., p.m. 38) îl numeste si rono (Timpul), reprezentând cursul si revolutia (întoarcerea periodică a) spatiilor si timpurilor. Prin examinarea cerului, a lui Saturn si a lui Jupiter, sisteme fizice bine organizate de altfel, după modul cum si le-au imaginat, au fost inclusi în legende, mai mult sau mai putin curioase. Mnaseas, de pildă, afirmă că Zamolxis este cinstit ca zeu la Geti si este numit Cronos. Dar si Porphyrius (Vita Pyth. Ext.) arată că în scrierile vechi Zamolxis a fost cinstit la Geti în locul cultului lui Hercule. Astfel în scrierile Eddice, Attin, erou legendar al strămosilor nostri, este numit Saturn. Si după cum la Attin cel cu un singur ochi, ca semănător, născător de Dumnezeu si tată al tuturor sunt venerate toate aceste calităti, tot astfel si lui Saturn, ca unul care se trage din semintie gotică (i.e. getică), i s-au atribuit puterea, ratiunea, natura si forta cea mai mare. Porecla lui, „cel cu un singur ochi”, (căci desi trăgea cu un singur ochi la tintă, săgetile erau dirijate foarte măiestrit), au luat-o si Scitii si Getii, fiind si ei numiti „cei cu un singur ochi”, adică mwnofalmoi , cf. Herodot (III, 106 si IV, 59). La Scitii vechi se numea Qamimasadh, însemnând acelasi lucru.

L-am numit pe Attin cel cu un singur ochi, cu acelasi sens, un învătat îl numeste monoculus (cu un singur ochi), desi cu acest sens, cuvântul monoculus este barbar. Căci la latini sună cu totul altfel: la ei monoculus se numeste cel care având un singur picior merge sărind într-un picior. Substantivul elin kwla se traduce în latină cu crura („picioare”). Totusi monoculus nu poate să fie clar explicat prin cuvinte barbare, desi ne-o garantează cuvântul unoculus (v. si Gell., N.A., IX, 4). Plautus (Curcul., III, 1, XXII si XXIV, Varr, VI, 2) este cel care s-a folosit primul de cuvinte din limbajul stiintific. La el unoculus este tocmai cocles. Spun cocles ca si ocles, adică „având un singur ochi”. Attius, în prima lui lucrare didactică, lăudându-l pe Gellius (N.A., III, 11), narează despre ciclop, în aceeasi manieră si anume că a fost unoculus, că Baldur, adică Apollo ar fi fost fiul lui Attin, o declară si monumentele literare Eddice (Muqol. XX), precum si poemele skaldice. Numele lui mai era folosit totodată si în locul lui Hercule, pentru că acesta se potrivea cu scrierile celor vechi. Cu numele de Hercules se desemna printul si zeul militar care le Sueoni si la Goti a fost numit Tyr, i.e. zeul Marte. Assirienii însă l-au numit Baalem, cu un cuvât persan, care în traducere nu înseamnă altceva decât Marte, zeul războiului (polemwn Qeo); asa apare la Greci si în Cronica Alexandrină, după cum ne-o arată Vossius ( Chron. Alex. et Voss. Idol., I , 16). Si nici nu e de mirare că la Claudius (Sen. De mort. Claud. Caes.) cel mai puternic dintre zei se numeste Hercule. Vezi si Seneca (Tyriis Melcartus ) care îl numeste: rege puternic, rege zdravăn. La Greci se numeste Arh si la Plautus tot Ares. (Truc., II, VII si LIV). Cuvântul este folosit de personajul Geta.

La Goti se spune Ari miles , kat’ exoiw („mai înalt decât altii, superior altora”). Tocmai de aceea i-au pus pe seama lui 12 munci si în acelasi timp i se atribuie 12 victorii; numărul 12, de bună seamă din respect pentru semnele Zodiacului si pentru tot atâtia zei; să-l adăugăm si pe Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 153 si urm. P. 157). Despre coloanele lui Hercule vorbesc si Ovidiu (Metam., IX, 3) si Justin (II, 4) si Albricus Filosoful (De Deorum imaginib., XXII, despre Hercule) si Vossius ( Th. Gent. II, 15). Sub numele de Thura se întelege Soarele – cu totii sunt de acord. Iată ce găsim la Damascius: „ton Kronon EL kai BHL eponomatousi ” („Pe Saturn îl mai numesc El si BEL”). Acelasi lucru spune si Servius. I se spune Bel, oarecum din ratiunea lucrurilor sacre, si Saturn si Soare. Prin acelasi nume, la Babilonieni, Fenicieni si Persi, se întelege Soare (este dovedit si de notele lui Hornius la Cornelius Nepos (Vita Miltiad., Serv. ad Aeneid, I). Aici chiar se deosebeste cu totul justificat si cu eruditie că chiar si ceilalti zei începuseră să se numească astfel. Din motivul de a fi mai bine distins de ceilalti i s-a spus Bel-Samen. De ce nu si Loke („luminat”) care la Scandinavi înseamnă Saturn, de aici sensul de „iradiind” , ca si la Greci fainwn („strălucind”). Descopăr că tot asa a scris si strălucitul Celsius (Comput. Eccles., p. I in Addendis la p. 76).

Cu aceasta ai un acord admirabil. Căci îi creste faima prin oracolul de la Delfi, legat de afirmatia „Troia nu ar fi putut fi supusă fără săgetile lui Hercule”, după cum cântă si Ovidiu (Metam., I, 13). Acelasi lucru îl spune si Sofocle (Philoc.), dar mai prolix: Bal, Ballur, Aballur este unul si acelasi cu Apollo, comp. si cu Ovidiu (Met. I). Fără îndoială că Soarele (i.e. Apollo), asa cum reiese din majoritatea scrierilor celor mai vechi si ale altora, este, cu un cuvânt actual, moderatorul tuturor fenomenelor si lucrurilor: este reprezentat ca patron al Muzicii; celor nouă Muze create de el si pe care el le guvernează, li s-a adăugat el, ca al zecelea. Acestui adevăr artistic i se adaugă scrierile celor vechi, referitoare la inventarea chitarei, cea cu zece coarde (v. si Homer, Il. , a. p. 36 v. 36 si urm.; Hesiod, Theog., v. 94 si 95; Fulgensius Muqol, lib. LXIV, Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 si urm., p.m. 235) unde Apollo trece drept inventator al chitarei si nu mai putin al Medicinei, care printre celelalte stiinte, este mai ales o artă, în care se probează eficacitatea ierburilor de leac, urmărind atent cresterea, maturizarea lor, căci pentru sănătatea oamenilor si a celorlalte vietuitoare joacă un rol primordial. Iată ce spune Vergilius (Aen., c. XII) despre Apollo (în tălmăcirea lui George Cosbuc):

„Cel mai iubit ucenic al lui Phoebus la corturi venit-a,
Iapyx Iasidul, căci lui, pătimas îndrăgindu-l Apollo,
Toate i-a dat oarecând, iscusintele sale, pe toate:
Cânt de chitară si glas de proroc si săgeti ucigase
Vrând să lungească trăirea părintelui gata să moară,
Iapyx cu ierburi vroia să-i ajute pe-ncetul să cate
Drumuri mai blânde …”

Si, putin mai departe:

„Iapyx bătrânul cu haina răsfrântă-ndărăt ca paeonii,
Multe puternice ierbi pregăteste-n amestec cu mâna,
Leacuri făcând de-nzadar si degeaba cu mâna clăteste
Fierul din rană, si-l prinde cu netede cleste degeaba.
Toată-ncercarea e fără noroc, si-ajutorul lui Phoebus
Nu le soseste! …”

A se compara spusele lui Vergiliu la adresa lui Apollo ca vindecător cu ajutorul plantelor medicinale, dar si ca artist multiplu, inclusiv ca poet, cu cele ale lui Tibull. (c. IV, Ad Phoebum, IV:

„Vino aici si alină durerile gingasei fete,
Vino, o, Phoebus, aici, mândru de pletele-ti lungi!
Crede-mă, haide mai grabnic, căci nu-i regreta nici tu însuti,
Phoebus, frumusetea s-atingi cu alinătoarele mâini!
Fă ca să nu-i vestejească o stearsă culoare candoarea;
Nici slăbiciunea să nu-i macine palidul trup!
Răul, oricare ar fi si de-orice cu tristete ne temem,
Ducă-l în mare acum râul cu apele iuti!”

si c. II, Elegia IV si c. IV Paneg. ad Messalam), Propertius (c. IV De Urb. Rom., I) si Horatius (Carm., lib. IV, Ad. Apoll. et Dian. Carm. Saec.). Plutarh (Cur nunc Pyth. non reddat oracula carm., p.m. 402) o pomeneste pe Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, care în timpuri străvechi îsi formula oracolele în versuri. Altădată chiar si filosofii îsi alcătuiau dogmele si principiile în versuri; ca Orfeu si Hesiod procedau si Parmenide, Xenophan, Empedocle si Tales. Asa se face că zeilor li s-au dat diverse nume: Soarele a fost învestit cu diferite virtuti si principiile înteleptilor s-au folosit de ele în totalitate. Macrobius, de pildă, demonstrează că Apollo este zeu pentru că i s-a zis Soare. Chiar si pe Liber Pater cei vechi l-au considerat zeu. Si pentru că si Dionuso (în latină Dionysus si nu Dionysius, cum incorect spun unii) i.e. Bacchus, este rusokomh, adică cu pletele de aur, cum îl defineste Hesiod (Theog. V, 947, conform opiniei scoliastului), iar scoliastul lui Horatiu (Od. 19) afirmă că Soarele, Apollo si Dionyssos sunt unul si acelasi personaj pentru că: după cum Apollo are nouă Muze, tot astfel Soarele are nouă cercuri, iar Dionyssos este însotit de corul Bachantelor care sunt tot în număr de nouă; la această idee aderă si Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 147); aici vor mai fi adăugati si Artemidor (lib. II) si Hyginus (Fab., c. CXXXI, CLXVII si CLXXIX).

Si Diodor, în aceeasi carte (p.m. 150), arată că în privinta numărului Muzelor, scriitorii au păreri diferite; unii afirmă că au fost trei, altii nouă; la Homer sunt lăudate cele nouă Muze de o frumusete cu totul aleasă; tot atâtea la Hesiod (Theog., v. 76 si urm.) care trece în revistă si numele lor. De unde si părerea că cifra 9 reprezenta la antici ceva important, căci găsim sintagme de tipul în nouă zile, în nouă cărti, frecvente la cei vechi, afirmă Cicero (De Nat. Deorum , lib. III, p.m. 70) si Herodot (Hist., lib. IX), căci el si-a scris Istoriile în nouă cărti, dând, fiecăreia din ele numele unei Muze. Toate cele spuse până acum nu se potrivesc la zeii Marte si Mercur, pentru că (obiectul de cult) reprezentarea lor este alta decât cea a Soarelui, subliniază Macrobius (d.l., c. XIX). Cam de aceeasi părere este si Strabon (c. XV spre final) care consideră că Marte poate fi pus alături de cel mai mare zeu al Persilor; idem filologul belgian Lipsius, 1547-1606, ( Not. Ad VI Annal. Taciti), argumentând că ar fi fost o greseală trecută cu vederea; iar Bertram, comentatorul lui Strabon (in d. I Strabon), sustine că în loc de „on Persai sebontai Qewn monon” trebuie citit „onper kai sebontai Qewn monon”. Dintre toti zeii despre care este vorba aici, Carmanii, pe acesta singur îl cultivă; căci despre Persi, iată ce spune lăudatul autor: „Ei îl cinstesc pe Jupiter pe care îl situează într-un loc înalt din cer. Ei venerează Soarele pe care îl numesc Mithra. Idem Luna, Venus, focul, pământul, vânturile si apa.”

Dar si pe Aesculap pe care Macrobius îl mai numeste si „Sănătate” si pe Hercule si pe Isis căreia i se mai spune si Serapis si nu par să fie alti zei decât Soarele însusi despre care ne vorbeste si Istoria ecleziastică al lui Ruffinus (Socrat. et Theod., Macrob. D.l. c. XXI). Mai adaugă-l si pe Herodot (c. II, cap. 156) si pe Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., p.m. 7) si pe Plutarh („peri Isiado kai Osirido ” , p.m. 374) unde se relatează că Osiris este Soarele, iar de către Greci i se spune Sirius. Litera O asezată în fată la Egipteni desemnează cuvântul întunecime. Prin câteva interpolări, se spune că o putem numi pe Isis care este aceeasi cu Luna si „ochiul lui Horus”; si dacă pentru ei cuvântul Osiri înseamnă „întunecat”, nu acelasi lucru este pentru noi; după câte stim, toate acestea având direct acelasi sens cu care sunt expuse de Plutarh în note (peri Isido kai Osirido, p.m. 374), – toate sunt scite.

Pentru interpreti Osiris sau Asiris înseamnă Dumnezeul cel vesnic si a toate, cel care luminează mereu, se îngrijeste de toate si le observă pe toate. Deci să avem întelegere pentru strădania lor în a depune eforturi spre a deduce numele lui Osiris. Se trece cu vederea acum ce anume se întelege prin numele de Osiris, Isis, Horus si Typhon (este si numele unui rege al Egiptului antic, dar si zeu al răului la Egipteni, dusman si ucigas al lui Osiris), căci după cum arată Athanasie Kircherus ( Oedip. Synt., II, c. 6) de la Synesios (poet, orator si filosof grec, 370-413, n.t), dar si de la alti scriitori, aceste nume ar tine de conceptul de filosofie morală. Căci anticii, sub vălul fabulelor, enigmelor si simbolurilor au preferat să corecteze moravurile si să induca sufletului imagini si virtuti reale. De aceea Tacitus (Annal. IX, c. 14) spune despre Egipteni: „ei sunt primii care prin figurile animatelor (apoi si ale altor lucruri) prefigurau sensul spiritului”. Din cele spuse mai sus socot că este de ajuns să constatăm, cum sustin Heurnius Barb. (Philos., p. 37) că opinia cea mai apropiată de adevăr este că Osiris al Egiptenilor trebuie denumit Multoculum, asa cum Plautus (Aulul. III, VI, 19) a spus oculeum totum („este totul ochi”). În afară de Plaut, cel care sustine aceeasi părere confirmând originea respectivă, este însusi Diodor din Sicilia, căci sintagma latină în traducere elină, este Poluofqalmon (d.l. p. 7). Deci numele se impune prin însăsi calitatea cuprinsă în nume, adică de multi ochi, e tot un ochi (Poluofqalmon); doar Soarele este acela care, prin razele sale, luminează pământul si marea.

Ce vreti mai clar? De aceea Attin, care de fapt e Soarele, nu are un singur ochi, ci mai multi, Antichitatea îi atribuie opt. Fenicienii îi atribuie lui Saturn tot opt, este atestat de Eusebius (De praep. Ev. , I, 1), căci până si templul în care se celebrează cultul lui Attin are opt unghiuri si un inel. Tot în număr de opt erau si virtutile existente în cer pe care le fixase Antichitatea prin gura lui Platon (Epin. , p.m. 923), iar cei dintâi care le-au observat si le-au lăudat au fost barbarii, căci prin legile acestora, care fuseseră instituite regulamentar, s-au răspândit apoi la Egipteni, Sirieni, ba chiar si la Greci, după cum relatează Platon. Prin urmare, imaginii mărete a regelui i se adăuga efigia Marelui Apollo, pe care se puteau citi atributiile legale, opt la număr, încrustate pe un iris si printr-un nod ciudat cu opt unghiuri o înlăntuire solidă, secretă, de siruri de lanturi – în aceeasi manieră secretă închisă (se referă la efigie). Tot opt tabule de legi paternale păstrează străvechea memorie, asa cum o dovedesc si incunabulele străvechi. Macrobius (d.l. c. XXII, d.l. c. XXIII) precum si ceilalti scriitori o atestă: anume că Nemesis, Pan, pe care îl mai numesc si Inuus, si Saturn, nu sunt altceva decât Soarele, ba chiar si Jupiter; zeul Adad al Asirienilor si el este tot Soarele: acest lucru este dovedit si de autoritatea teologilor si de cea a lui Orfeu, toti acestia dintr-o singură ratiune mistică si sub vălul diferitelor povesti, s-ar referi tot la Soare, desi se deosebesc de celelalte zeităti. În acelasi chip trebuie pomenit si ilustrul Keuchenius (not. ad. Nep. I, Lysand., c. III) care spune: „Jupiter este acelasi cu Soarele, lucru sustinut si de Platon în Phaedrus, unde este numit mega hgemwn en Ouranw („cel mai mare stăpân în cer”), fapt interpretat identic si de Macrobius”. Dar si la lăudatul Macrobius, Jupiter este totuna cu Apollo, opinie care poate fi confirmată si de răspunsul dat de oracolul din Delphi (acesta poate fi comparat si cu ce spune Herodot în c. VII, c. 96):

„teio tritonidei xulinon didoi Euruopa Zeu
Mounon aporhton teleein tose tekna t’onhsoi.”
(„Jupiter cel care vede de departe, din Tritonida cu ziduri din lemn
Îti trimite tie si alor tăi salutul Soarelui de neînvins.”)

Din oracolul Pythian al lui Apollo, iată ce comentează scriitorii. Cornelius Nepos (Themist., c. II), de pildă: ” după deliberări, Pythia ar răspunde că dacă s-ar întări cu zidurile din lemn. Ce vrea să spună acest răspuns nu întelege nimeni, iar Themistocle este convins că Apollo i-ar fi dat sfatul să se încreadă în corăbiile sale si în luptătorii săi, căci acest lucru ar fi vrut să spună Apollo prin metafora murus ligneus („zid de lemn”)”. Vezi Herodot (d.l., c. CXLII si urm.); Justin (lib. II, c. XII), Polyaen. (lib. I), Str., Arist. (I, Rhet.), Val. (l. VI, V), Frontin. (I, 1), Strat. (c. III ). Astfel Soarele este cel pe care îl mai numesc si Pan ca unul care este stăpânul întregului univers material si zeu al Naturii, ba i se atribuie si coarne si barbă; prin lăsarea ei mai lungă se subîntelege natura răspândirii luminii lui prin care Soarele luminează împrejurimile cerului precum si cele de mai de jos pe care le însoreste, răspândind lumina sub concavitatea lunii.

§3. S-a întâmplat că într-o zi s-a auzit un glas lângă insulele Echinade, „peri ta Einada nhsou”, aceasta se întâmpla pe vremea împăratului Tiberius, când Oracolele de pe întregul Pământ amutiseră, cf. Albric. Phil. (De Deorum Imag., libell. IX, De Pane), spunând că Marele Pan ar fi fost înmormântat (” oti pan o mega tenhke peri twn ekleloipotwn rhshruwn”, p.m. 419) Vezi si Plutarch si Cicero ( lib. II, De Divinatione), unde, printre altele, se demonstrează că până si Oracolul din Delphi, situat chiar în centrul Greciei, atât de adorat si vestit si atât de limpede si căruia i se aduseseră atâtea si atâtea daruri din partea tuturor popoarelor si regilor, din nu stiu ce motive, ar fi fost închis, iar prezicerile lui ar fi fost cercetate minutios. Si nu numai Porphyrius (în cartea pe care a scris-o împotriva religiei crestine), citându-l pe Eusebius (Praep., lib. I, c. 1) si pe Nazianzenus ( Orat. Alt. In Julian. Apol. apud Nic., lib. I, c. XVI), spune: „Acum ne mirăm pe bună dreptate, dacă asa de multi ani cetatea a fost bântuită de ciumă, când si Aesculap si alti zei si-au luat privirea de la ea: acum, după ce se cultivă religia lui Iisus, nu mai putem beneficia de foloasele zeilor”. Si,. Asadar, după nasterea lui Iisus Christos, faima oracolelor a scăzut, pentru că, după nasterea Lui, prin strălucirea cuvântului divin pe pământ, a poruncit ca oracolele să amutească:

„Vai, vai mie, plângeti si gemeti, voi, trepiede, că Apollo a plecat de la voi. Un prunc ebraic mi-a poruncit mie, Apollo, domnind peste prea fericitii zei, să părăsesc acest sfânt lăcas”. De aceea, împăratul Constantin, în Edictul către Provinciali, mărturiseste că din cauza Oracolului lui Apollo, se adresează atât de târziu crestinilor, prin acest EDICT, căci nu s-a dictat de pe un trepied adevărat. De fapt, tocmai expirase oracolul zilei mortii lui Iacob si hebdomadele lui Daniel. Dar nici nu mă impresionează părerile diferite în previnta perioadei de timp si ar fi trebuit să se ceară o refacere a calculelor printr-o interpretare corectă; asa cum propune Huetius în Demonstr. Evangel. (IX, 6 si în următ.). Prin aceleasi Hebdomade ale prea sfântului bărbat, se cerea foarte clar si foarte direct să se curme viata salvatorului nostru IISUS CHRISTOS, prin orice mijloc.

Si pentru că acestia au scăpat cu viată, trebuia să se nască Christos si să fie ucis; o dată acesta ucis trebuia să fie dărâmate cetatea si templul: toate s-au împlinit. De aceea neamul cu totul demn de plâns al Iudeilor, nu revine la fructul cel bun, ci tinde să întunce chiar si ceea ce era foarte clar pus în lumină, lucru care a fost corect gândit de multi autori printre care si de către ilustrul Vossius (De Sibyll. Orac., cap. 14, p.m. 121) care spune : „Pentru că printre rabini sunt unii mai prudenti si cu un grad sporit de autoritate, mărturisesc că a pierit limba ebraică si resturile acesteia sunt zdrentuite, necunoscându-se nici sensul cuvintelor si nici codicele hebraicilor, totul este mut si pentru nimeni nu este de înteles, pentru că o dată cu limba au dispărut si vocalele, iar Iudeii sunt atât de redusi, încât nu mai stiu nici măcar să citească în ebraică.

Spun că toate aceste note sunt făcute la adresa rabinilor ignoranti si aproape fată de toti rabinii, inclusiv cei vechi si mai buni; cel care chiar nu crede acestora; desi sunt mărturisite pe fată, se va împlini cu sigurantă ceea ce fusese prezis de Isaiia, ca întreaga stiintă si întelesul oracolelor lui Dumnezeu vor fi îndepărtate de la ei. De aceea dacă vrem să-i combatem pe Iudei, trebuie mai întâi să fie abrogate acele elemente pe care le consideră ca noutăti atât Elias Levita, cât si Iudeii mai abili si respinse ca falsuri de gramatică veche, ca fiind în dezacord cu aceasta, ceea ce va permite mai lesne, pentru ca, chiar maestrii Iudeilor, care o admit, să nu accepte nici chiar într-o mică măsură, stiinta gramaticii de dinaintea rabinului Jehuda; în cele din urmă, vor rămâne toate versiunile noi si se va adera cu tărie la versiunea celor 70 de bărbati pe care o recunosc toti Iudeii din vechime, referitoare la Iisus Christos si apostoli. Căci dacă Iudeii nu ar accepta această versiune, atunci ar fi clar că religia si credinta lor nu ar mai avea nici o bază.

Asadar, dacă vrem să urmăm calea cea dreaptă si să-i dărâmăm pe adversari, profetiile trebuie să rămână la acest sens, în care ele fuseseră primite mai înainte ca ele să se fi adeverit. Dacă va fi asa, nu le va mai rămâne Iudeilor nimic de spus”. Vorbele acestea sunt cu totul demne de cedru si marmură. De ce? Pentru că întelepciunea rabinilor, cum este calificată de Iudei, este sustinută, printre altii, si de către Salmon Zevus, care, calculând Hebdomadele, au rezultat 490 de ani, ceea ce coincide cu anul nasterii Salvatorulu Lumii, Iisus Christos; este de adăugat si relatarea lui Josephus Flavius (Antiquit. Jud., lib. X, c. ult., Testim. Josephi de Christo); toate datele concordă între ele. Vezi si ce spune Vossius în cap. XI, De Sibyll. Orac. si Josephus, lib. d. c. X; idem Zalm. Zevi Ther. Jud., c. I, VI, p.m. 154)
CAPITOLUL VI, 1-7
§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul si acelasi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora si apoi a fost eliberat, este unul si acelasi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Asadar, cu bună stiintă, s-au numit cu unul si acelasi nume, mai multi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 si următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca si cum ar fi fost mai multi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii nostri si în Analele si istoriile nationale: Odini, Thorones, Friggae si toată ceata zeilor. Vezi si Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atentie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, si scrierile magice, ba chiar si superstitiile din care ceva a fost introdus aici; asa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăsi acea fortă si măretie de către strămosi si anume mânia lui Dumnezeu care a fost greseala profanilor, credeti-mă, pe care si-au însusit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre altii, si de Strabon (d.m.l. si p. l. 7). La fel se vorbeste si în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: „Aceste nume de zei si le-au însusit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiasi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte si cei pe care acum îi contemplă”. Si acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefata Scrierilor Eddice: „Si atunci si-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei”.

§3. Faptele sunt clare, asa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost initiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor si profetea adevărurile nu mai putin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulatie si care este confirmată chiar de către scriitori si chiar din acelasi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din tinuturile Hyperboreene. A se vedea si Laertius si Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către multi, în acelasi timp în mai multe locuri. Vezi si Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) si Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l si pe Porphyrius (Vit. Pythag.) si pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: „aire, w Euforbe, h o’ ti an eelei ” („Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!”). De aici si discipolii lui erau numiti, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), „ai zeului Apollo, cel cu multe nume” (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar si profetii? Desigur acest fapt este consemnat si de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit si în cunoasterea artei magiei si nu trebuie să ne rusinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian si Plinius. De aceea există mentiunea lui Platon, precum si a altor filosofi renumiti care sustin că multumită tocmai mestesugului îndelung învătat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată si cuvintele lui Plinius în materie: „Arta magică a câstigat asa de mult în importantă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor”. Si mai departe: „În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm” (Vezi si Plinius lib. XXIV, c. XVII si lib. XXX, c. I, nu prea departe de început si spre final).

§5. Si totusi, nu as putea să neg faptul că o mare parte a superstitiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivati ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte întelept: „Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei si zgomotele înfricosătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice”. Iată cuvintele lui Franciscus: „Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite masinile indestructibile de război asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete si fulgere, iar operatiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile si în cazul puterii focului si grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie”. Asemenea exemple pot fi date si din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea si Naudaeus (Op. Pecul.) si Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C (I). CCLXXIIX), precum si Borrichius în Disertatie despre nasterea si progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost initiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospătul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala – despre acest incident relatează si Jamblichus (capitolul citat mai sus). Si aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Scitii hiperboreeni, din motivul că sunt dotati cu patru feluri de vietăti: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor si Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniti adesea, asadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalti filosofi, din care primii sunt socotiti a fi Platon si Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) si Augustinus (De C.D., lib. VIII si XV). Hesiod (Fapte si zile) îi numeste deuteroi daimone („demoni de gradul doi”), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteste de importantă inferioară, iar altii, zeii plebei. Vezi si ce transmite si Platon prin Diodor din Sicilia (Bibl. H. IV pe la începutul cărtii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre aparitii, eroi si semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 si urm. Si De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou („demonii, eroi si oamenii”), ordine identică cu cea de la Apuleius. Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 si urm.) despre geniile malefice si, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi si Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit si altii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totusi că nu Pytahagora, „ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a sustinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o si mai mult”. Să-l adăugăm aici si pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite si în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profetise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia si a înviat si profetia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi si Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) si Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă multi altii care au transmis la urmasi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni („vesnice”), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 si urm.) le numeste immortales („nemuritoare”). Lucretius (De R.N., lib. III si IV) vorbeste neclar despre părtile sufletului, ba chiar fals; alti scriitori, filosofi mai putin importanti, sustin că sufletul omului este muritor; cei mai multi însă, sustin opinia lui Pythagora; ca si Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca si cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.
CAPITOLUL VII, 1-4

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit si Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): ” Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi de autewn ton auton touton nomizousi Gebeleizin ” actionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelasi cu Gebeleizis”). Asa sunt relatate lucrurile – de fapt, trăiesc la fel cu Zeul si la mare egalitate; acolo sus îsi găsesc tihna, starea de liniste, fiind departe de tulburările celor invidiosi, o duc într-o adevărată fericire – liesa sau lijsa , scutiti de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinsi că toate acestea asa se vor întâmpla, iar viata îsi va urma cursul. Asadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, asa l-au numit Gotii în limba gotică.

§2. Si nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: ” împroscând amenintări cumplite dintr-o gură pietrificată” (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronuntarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici si Tacitus (De mor. Germ., c. III): „Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldatilor si nu atât prin modulatia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată si zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină si mai gravă”.

§3. Cât priveste starea mortilor ajunsi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informatiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 si 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită „tihnă”, căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor si a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteste că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credinciosi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început vesnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

” Baldur mun Komma /
Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /
Wel waltiwar wited their enn eda hwad.
Sal ster hun standa Solu fegra /
Gulli that tan a Gimle /
Thar skulu dyggwar drotter byggia /
Og win alldurs daga yndes niota.”

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

” soseste Baldrus,
el, împreună cu Haudus, Hropti si Sigtopter
vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum
Sub acoperisul de aur al Gimlei
pe ea o cinstesc popoarele cinstite
de secole în sir bucurându-se de bunul suprem.
Apare chipul Divin, simbol al odihnei asezat pe un jilt:
pe el nu-l bat nici vânturile si nici ploile
nu-l udă nici zăpada si nici grindina aspră nu-l atinge;
cerul nu este niciodată acoperit de nori,
surâde de lumina împrăstiată mărinimos.”

§4. Si dacă lucrurile stau asa, nu pot întelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi si Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 si urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Si această relatare nu se găseste numai la Herodot, ci si în toate incunabulele. Si totusi, conform reprezentărilor lui Jupiter si Apollo la cei vechi, acesti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se astearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneste mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans („tunătorul”), fulgurans („fulgerătorul”), fulminans (idem), altitonans („tunând din înaltul cerului”) si fulmine gaudens („bucurându-se de fulger”).
CAPITOLUL VIII, 1-8

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelasi timp, si cea a celor mai vechi cetăteni ai Sueoniei; se face deosebire între viata viitoare a celor drepti, dusă în fericire si cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: ” Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim” (Myth., III) („Dumnezeu însusi a făcut cerul, pământul si toate cele care se găsesc pe el, si, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenusă. Cei drepti trăiesc vesnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepti însă, sunt aruncati la zeii subpământeni”).

Despre Helis si Nistheim se vorbeste mai pe larg în alt loc din Edda; si nu mai putin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare si laudă: „a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder” (Myth., XV si XVIII) (” în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu si cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul si pământul si acolo vor locui în vecvi cei cinstiti si drepti”). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX si urm.) sunt asezati, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi si Myth., XLIX si urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, asa cum este zugrăvit si în Edda: „pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl” („fiii lui mult iubiti sunt toti acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; asa că fiecare îsi are locul său rezervat în Valhalla”). Cum Odin mai este numit si zeul sângeros, toti fiii lui mult doriti se bucură de acelasi epitet ornant. El mai este numit si Walsadur / Wingner / Walhallarvisir („părinte al celor măcelăriti, tăinuitor si sef al sufletelor”). În Valhala, la servitul cupelor (la ospete) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: „Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol” („Astfel se numesc cele care îsi ofereau serviciile celor care veneau la ospete, erau paharnici, asezau tacâmurile pe mese, cupele si serveau oaspetii. Rista si Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr si Reiginlief, bere”). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeste si Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor si preparată din orz ori din grâu si este întrucâtva asemănătoare vinului.

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toti oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleasi gusturi si nici nu simt la fel. Părtile superioare ale corpului pot fi curătate cu ajutorul eleborului alb, dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părti ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor – Soarele, Luna si celelalte stele; si pe măsură ce întelegeau vârsta maturitătii, varietătile, precum si schimbările survenite în timp, au început să înteleagă si toate legăturile dintre ele asezate în reguli bine rânduite; apoi când si-au dat seama că universul este construit de asa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proportionate sunt, este pretutindeni frumos si desăvârsit, sub toate aspectele sale si în absolut toate părtile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare si cel mai bun si nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfectiuni gratie bunătătii sale si puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârsită, egală cu natura lui si printr-o fortă de aceeasi mărime, a pus-o în miscare, o conduce si o stăpâneste si care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era asezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea si atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi si atâtor neîntelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociati. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor si ale celorlalti oameni mai răsăriti, nu putea fi trecută cu vederea; vezi si Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum si capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Si după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor si ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) si Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că „într-o zi această lume va dispărea prin foc”. În această problemă, Platon si Aristotel s-au dovedit a fi mai întelepti, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea si de aceea a făcut-o vesnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început si fără sfârsit, de aceea nu are nici loc de nastere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepti si la pedepsirea, chiar si răstignirea celor nedrepti în iad, concordă cu tot ce au spus poetii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeste iadul „infern întunecos”. Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling. act. et voc. Infernus si Analect. XVII). Aeschyl (Prometeu) îl numeste aperanton tartaron („nesfârsitul Tartar”), Homer tartaron heroenta („tartarul cel întunecos”, Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeste ceva opus celor ceresti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeste de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseste pluralul inferna, idee apărată si de Solinus (Legiplean), care a scris în latină si de Lactantiu, ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseste pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelasi respect pentru plural – infernis – în dat.-abl.; nu mai putin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 si urm.) este si mai convingător :

„Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osânditi prin năpaste
Însă locasu-l au toti prin judet hotărât si prin soarte.
Minos ascultă si scoate din urmă sortirea si cheamă
Mutele gloate-mprejur si le judecă fapta si totul.
Cei amărâti locuiesc pe câmpia din fată, cei care
Singuri prin crime-si curmară viata, si urându-si lumina
Sufletu-n ei l-au strivit. Si-acum ei si muncă si lipsuri
Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!
Legea opreste! Si jalnici se uită la trista mocirlă.”

Si ceva mai încolo:

„Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:
Drumul din dreapta spre Dis si spre ziduri puternice pleacă;
Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime
Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăsirii de rele.”

Ceva mai departe:

„Gnosicul tine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,
Dă răutătii pedepse si-ascultă, silind să-si vădească
Relele cel ce pe lume mereu îsi dosise păcatul.”

Acelasi lucru spune si Seneca în Herc. fur. (V, 750): „Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judete, sortind fiecărui de jiltul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseste pe răufăcător ca altora pildă să fie”

§6. Însusi Homer (Od., XI) povesteste cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern si frate cu Minos), stând pe jiltul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos si Aeacus – vestit prin spiritul său de dreptate, ei trei erau singurii care judecau faptele celor morti, împărtind dreptatea în Infern. Vezi si Platon (Gorg. si De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni si Gothoni kasla si staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia („a transmite prin mostenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător”), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg. Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.).

Din acest motiv, la Gotii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, si judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonasului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăti de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit si de colectionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici si scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff – cum se obisnuieste să li se spună – în Gotia de Vest si în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins si folosirea celorlalte bastoane si săbii cu mânere de frasin, ba chiar destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îsi desfăsurai judecătile; pe lângă alte ratiuni, mai este si următoarea: ” forthy askrin er allra trea mestr oc bestr” („dintre toti copacii, frasinul este cel mai puternic si cel mai bun”).

§7. Prin Rhadamanthes se întelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalti doi, trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman si thus, „în chip remarcabil” (cu sens bun sau rău) asa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, „a sosi”, „a-si da consimtământul”, pentru că, de fapt, numai unul trebuia totusi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca si pronunta sentinta, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: ” Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga” („Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în fata justitiei, încă din primele sentinte, prin aceleasi sentinte el ajunge judecător”). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toti, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totusi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm si de la Platon (Gorg., p.m. 371) si de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalti doi, Rhadamanthus si Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinte în modul cel mai drept cu putintă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă „mai bun”, căci man, minn, minur, madur si cuvântul compus lagmadur , îl sustin. Asa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă „a judeca foarte drept” si „a desfăsura audierea corectă a martorilor”, ba chiar „a conduce procese” în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks („un judecător întotdeauna aspru”), poate si pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus si Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeste de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): „Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător”.

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdictiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonasul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă si Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus si Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata si la scriitorii greci si latini. Platon mentionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca si la cei vechi ai nostri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus si Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instantă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai multi si nici în scrierile vechi) si chiar în forma universală de judecată si tot aceeasi a fost reprezentată – ba chiar într-un chip solemn – si în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt si foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar asa cum am arătat deja, în legile vechi se face mentiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părti trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiasi complet de judecată (aceleiasi judecăti) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar si din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, asa că s-ar putea avea perfect sorti de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului si venise după ce avusese loc repartitia proceselor, asa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganta care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecătii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 si 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcasul celor fericiti, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Getii au crezut dintotdeauna (Getii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit si mai sus cu totul laudativ: „Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelentă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj netărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Getilor s-a ivit dintotdeauna asa de la natură, el a fost si este un popor cu totul aparte si vesnic”. Mai adaugă, pe lângă acestea, si inscriptiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea si alte formule le vedem cu sufletul si cu ochii nostri de pe aceste meleaguri si locuinte de la lăcasurile celor fericiti la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrătisând si înlăntuind toate. Si nu fără cea mai mare admiratie, se citesc următoarele pe inscriptia dedicată zeului nemuritor si operei sale, multumirile aduse de sustinătorii lui: „Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure vesnic sufletele tuturor acestora.” Vezi si Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămosul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din niste tăblite de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) si Hecaergus le primiseră de la Hyperboreeni, a învătat că după ce sufletul a iesit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute si alte lucruri lămurite de mine.
CAPITOLUL IX, 1-3

§1. Asa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis si a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat si principiile si preceptele juridice si tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, asa cum obisnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese gratie cunostintelor strămosilor nostri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; asadar, mai întâi vor fi elaborate definitiile si apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine si, în final, urmează perspectivele generale într-o însiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneste.
2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.
3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară si, prin urmare, depind de ea.
4. Orice miscare este si izvor al actiunii, în cadrul căreia se disting si obiectele neînsufletite, chiar si animalele care, în diverse chipuri, participă la calitătile si operatiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine si frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toti. Asadar cer dimpreună cu strămosii nostri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost si acum acelasi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toti a fi absurd din punct de vedere juridic, si pe bună dreptate.
2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice ratiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Asadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, desi mintea, ratiunea lui, forta, întreaga-i putere ar putea să functioneze mai departe. De aceea chiar si Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 si urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefectiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur si făruritor al cerului si al pământului si semănător al tuturor lucrurilor, săditor si hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignorantă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim si disertatiunea lui Cotta si a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, sustineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este rusine să te îndoiesti, de ce atunci nu s-ar îndoi si cei care trăiesc la tară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. si not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toti de existenta lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinta si cu adevărul ei, – greselile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul nestiintei.

Asa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele miscări ale naturii nu se raportează la unul si acelasi principiu, care este în acelasi timp si infinit si primul pentru că convenindu-se, totusi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorti de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părtile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea si natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtusi de putin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul as zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeasi semnificatie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenti ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: „Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate”.

Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenta lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile si nici nu poate fi percepută cu vreunul din simturi, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiintelor finite ideea că el există cu adevărat. Asa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a mentinut secole de-a rândul si vieti de oameni în sir ideea străveche de Dumnezeu si comună tuturor si nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor si moravurilor si nici nu s-a pronuntat că nu ar sti de existenta lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) si Aristotel (t. I, Top. I si IX) si din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenta lui Dumnezeu era supus pedepsei si oprobiului public. Si, desi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enuntat si de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoasterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: „În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeasi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a asezat în fruntea lumii, atribuindu-si roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o miscare a maselor, si va fi amenintat cu moartea, atunci va sustine că există Dumnezeu al Cerului; neîntelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însusi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu”.

Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învătat că Dumnezeu este acela, care prin libera actiune a sa asupra materiei, a creat cerul si pământurile. De ce as trece cu vederea si celelalte, despre care vorbeste divinul Platon, cu o intuitie cu totul iesită din comun, ca si cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici si care prin importanta pe care o acordă fortei destinului si inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micsorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum acestia sunt mai putin apti, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false si îsi aruncă unul altuia insulte si totusi ei sunt socotiti a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept si pe merit, deci, prin trudă, o câstigase în legătură cu miscarea atomilor, deci ca rezultat al mintii lui iscusite si nu printr-o judecată mediocră si trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărtile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidentă si unele concluzii subtile ale altora.

§3. Asa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Asadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneste peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în miscare de la sine, ci, după cum am spus, toate actionează în functie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie si disensiuni: că Dumnezeu este infinit si că există si altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de asa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaste de obicei si astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai putin perfecte si se păstrează asa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseste în toate lucrurile din spirit de dreptate si fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forta cea mai mare. Vezi si Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142).

Adaug în acelasi timp că niciodată nu lipseste izvorul bunătătii prin actiune si miscare; nimic nu este mai limpede că în acelasi lucru îsi spune cuvântul Providenta. Nu poate fi înteles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu stie care sunt lucrurile cele mai importante si pe care El să le trateze într-un anumit chip si să le salveze? Oare să nu aibă forta necesară prin care să sustină si să administreze atâtea lucruri? Dar necunoasterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu si, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinta lor, nu o pot duce, revine măretiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte usor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este si puterea. Chipul perfect al infinitătii acesteia nimeni nu-l poate întelege cu mintea si nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârsească complet, providenta lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se mentină „această ordine minunată si această constantă de necrezut, din care izvorăste si păstrarea si întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteste golit de spiritul diriguitor, el însusi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta” (Vezi si Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 si 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiratie, există în tăria cerurilor corpuri ceresti de stele foarte mari, unele rătăcitoare – care, totusi, cât de corect sunt ele astfel numite – vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiti la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obtine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri ceresti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care sustine toate aceste corpuri. Să apelăm si la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) si la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această fortă uriasă: „De aerul gol este pământul în echilibru tinut”, iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 si urm.): „Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află”, iar Cicero (d.l. II, p. 45 si De Univers., lib. , p.m. 198): „Pământul este asezat în mijlocul lumii si se mentine astfel solid si rotund, absolut de la sine”..
SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci si doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia stiintele juridice. Cât priveste însusi spiritul meu, strădania si gândirea mea puse în slujba acestor stiinte, le las în seama judecătii acelora care atunci m-au admis în rândurile studentilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am asternut pe hârtie, cu mare grijă, – nu cu neglijentă cum o fac unii nu corupt, cum obisnuiesc altii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc si să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selectie din multele elemente audiate la cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copisti ignoranti, unele fapte au fost gresit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni si adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atentie cum trebuie să ne miscăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoastem erorile si, în consecintă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate si cu mai mare fidelitate.

Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai putin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geti, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci asa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că eruditii nostri s-ar fi inspirat din literele grecesti, dar literele getice, fiind deja inventate si puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi si a înteleptilor nostri experimentati în literatura scriitorilor vechi, de asemenea insi, ei nu vor fi socotiti ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posteritătii îi va condamna – si sunt demni de a fi condamnati în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea.

Chiar cu aceeasi ocazie as cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate fată de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în fata ochilor celor adunati în acest scop. Asa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părti prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârsitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esential din legislatia ateniană, de vreme ce si cuvintele si totodată si faptele ne sunt prezentate pretutindeni si ne sunt puse la vedere si în detaliu, dar si în ansamblu, si chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăsit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importantă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, fortat de importanta momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius sustine, cu totul justificat, că însăsi limba persană îsi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtusi de putin să o sustin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelasi timp araba si turca, care totusi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine.

Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea si altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleasi litere si forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeste cu inimă deschisă acestea, asa cum sunt; căci dacă voi obtine de la tine acceptiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie si de multumire. Cât priveste însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei tristi să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituosi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru si marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: „asadar, pentru ca profetiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească niste conditii. Căci în ce priveste celelalte informatii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă fată de Posteritate, am evitat să vorbesc.
Sursa: www.dr-savescu.com

 

Migraţia sud-vestică a getilor

Migraţia sud-vestică a getilor

 

Publicat de Arim

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?

.
Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll. Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală.

.

Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: ,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare! Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.

.
Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă. Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia.

.

Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia. Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n – 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română!

Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc. ,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?” Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite.

Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean – care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană. Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”.

Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani. Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.

.
Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri.

Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei. Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.

.
Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o. Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor. Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări.

Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor. In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare: ,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”. Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet.

Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas. In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”.

Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică! Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie, Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul. Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei. Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului!

Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci! Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei. Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice.

Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă! Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc! Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!

.
Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte. Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze – se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare. Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici!

.

Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic! Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n. Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş. Consider că pe la mijlocul mileniului.

 

Scrierea la berberi

ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!

O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice. Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că: ,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”. Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!

Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr. Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor. Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin.
Articol preluat de pe www.ariminia.ro

În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!

În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!

femei india

 

Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”, scrie Sorin Golea.

Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

Războinicii geţi au urmaşi în India

“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.Cuesdean

Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.

A studiat 20 de ani problema masageţilor. Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.

Herodot a scris despre masageţii din Asia

Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic – n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China – n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.

Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.

tabel limba

    Sursa: www.sursazilei.ro

ARBORELE VIETII DACIC

ARBORELE VIETII DACIC

Undeva, mai la nord-vest de Imperiul sumerian, un popor se readuna dintr-un conflict de proporţii.
Zamolxe se întrupase (cu trei milenii şi jumătate în urmă) pentru a pune bazele unei noi civilizaţii. Nu a venit să cucerească prin sabie, ci prin inimă, prin frumos, prin puterea ce este izvorâtă din spiritul fiecăruia.

 

A lăsat poporului său comori nepreţuite… Dar lumea nu l-a crezut. Nu l-a vrut. Au dorit spectacol şi circ, au vrut sânge şi răzbunare.
Şi-a făcut lucrarea pe care o avea de făcut!
Şi-a dat seama că împotrivirea nu venea doar de pe pământ… Asta l-a durut. Totuşi, a găsit puterea de-a merge mai departe, de-a vedere dincolo de speranţele celorlalţi.

sarmisegetusa

A revenit în urmă cu două milenii şi jumătate! De această dată nu puţini au fost cei atinşi de focul său teribil. Cerul avea să-i spună din nou: „Ce cauţi tu aici? Ce vrei tu să faci? Priveşte la Pitagora! Ce s-a ales de lumea lui? Cu ce drept se amestecă omul în treburile zeilor? De unde poate şti omul care este voia noastră?
Zamolxe le răspunse: „Zeu nu este acela ce urcă până la Cer, ci Zeu este cel ce se coboară din Cer! Cuceritor nu este cel care îşi zăngăne armele deasupra celui neputincios, ci acela care care îi atinge sufletul.”
Zamolxe a crezut în inima lui, în puterile lui, în misiunea lui, iar toate acestea s-au văzut prin ceea ce avea să lase în urmă. El a fost arhitectul întregului complex de sanctuare de la Sarmizegetusa, un loc special prin care omul îşi poate regăsi calea inimii. Şi nu numai…

sarmisegetuza3

Primul creat a fost aşa-numitul sanctuar de calcar. Acesta nu a fost „primul calendar” după cum spun unii istorici, cu toate că cei 13 stâlpi de pe cele patru coloane, raportat la cei şapte din mijloc, ar putea sugera 13x4x7=364 zile. Pentru profani putea însemna şi acest lucru…
Acest sanctuar este de fapt arborele vieţii dacic. A fost un cadou al civilizaţiei atlante dar dacii l-au meritat pe deplin! Este chiar mai complex decât arborele sefirotic al Cabalei iudaice, conţinând mari taine despre cum se poate dezvolta, din toate punctele de vedere, viaţa omului. De aceea forţele care se opun evoluţiei spirituale a umanităţii, au căutat nu numai să o distrugă dar şi să o arunce în negura uitării. Au reuşit pentru aproape două milenii…Asemenea arborelui sefirotic din Cabala iudaică, arborele vieţii la daci era o chintesenţă a macrouniversului si microuniversului uman. Este ADN-ul spiritual al oamenilor acestor locuri. Ba chiar al tuturora. Cuprinde toate tainele pentru ca omul să poată fi ghidat în cel mai sublim mod spre Cer. Şi nu este vorba doar de sanctuarul în sine, ci mai ales de locul special în care s-a făcut această lucrare.

 

Prin intermediul arborelui sacru, iniţiaţii daci îşi ţineau vii conexiunile, atât cu pământul cât şi cu cerul, atât cu interiorul câ şi cu exterirorul, atât cu ceea ce este mai „jos” de ei cât şi cu ceea ce este mai „sus” decât ei, atât cu lumea aceasta cât şi cu lumea cealaltă.
Sarmizegetusa este o zonă cu totul şi cu totul specială, fiind asezată în locul unde vortexul anahatei planetare realizează o conexiune-vârtej extrem de puternică.Sarmizegetusa Regia se afla la intersecţia unui dreptunghi Fibonacci.

sarmisegetuza-regia

Dacă piramida energetică din Retezat ar fi unitatea centrală a unui calculator, atunci tastatura ar fi reprezentată de complexul de sanctuare de la Sarmizegetusa.
Zamolxe a reuşit să creeze foarte multe conexiuni între construcţiile megalitice atlante din Munţii Orăştiei şi aceste sanctuare. Este vorba de conexiuni care au fost, sunt şi vor fi extrem de puternice.

 

Spre deosebire de arborele sefirotic din cadrul Cabala, aici există un mare avantaj, anume că avem şi un sprijin spiritual-energetic real, concret, pentru a înţelege multe dintre tainele omului şi ale universului. Este ca şi cum sămânţa cea bună ar fi plantată în cea mai bună grădină cu putinţă.

sarmisegetusa34

Spre deosebire de arborele sefirotic iudaic, care are trei stâlpi (două laterale – al severităţii şi al milei, având fiecare câte trei sfere, şi cel din mijloc – al echilibrului, având patru sfere), arborele dacic are cinci stâlpi, dintre care patru au câte 13 sfere, iar pilonul central are şapte sfere.

 

Cele şapte sfere al stâlpului central al arborelui dacic reprezintă:
1. Sursa
2. Metacunoaşterea
3. Manifestarea
4. Armonia
5. Puterea
6. Cunoaşterea
7. Planul fizic
Interesant este că arborele sefirotic iudaic se poate regăsi în cadrul arborelui dacic, precum o arată figura de mai jos. Sunt excluse sferele „Manifestarea”, şi „Puterea”, iar în multe tratate cabalistice nici sefira „Cunoaşterea” denumită „Da’at” nu este trecută (deoarece cunoaşterea presupune putere, iar puterea nu ar trebui – o spun ei, să fie dată decât unora, consideraţi aleşi).

su5

De asemenea, stâlpii din stânga (al severităţii) şi cel din dreapta (al compasiunii) au reprezentarea în cadrul arborelui dacic la mijlocul celor patru coloane laterale.
Fiecare sferă trebuie să fie conştientizată prin simţurile subtile. Prima datorie a unui discipol, care lua cunoştinţă de arborele atlant-dacic, era să simtă fiecare sferă în parte.

 

Când erau aduşi la Sartmizegetusa Regia, discipolii erau deja iniţiaţi în cunoaşterea elementelor, precum şi a unor puteri specifice lor, dar pe lângă aceasta mai aveau parte şi de multe „deschideri” la nivelul corpurilor subtile, graţie numeroaseleor iniţieri avute ca urmare a pelegrinărilor de-alungul matricei carpatice.

ulpia-traiana-sarmisegetuza

Precum am spus şi înainte, în cei trei ani şi jumătate, cât se presupune că Zamolxe a fost „în locuinţa subterană” (conform relatărilor unor istorici ai vremii), a făcut numeroase conexiuni energetice subtile dintre structurile megalitice din Munţii Orăştiei (aflate în legătură directă cu piramida din Retezat) şi ceea ce am numit „tastatura” de la Sarmizegetusa Regia. Aceste conexiuni facilitau la rândul lor realizarea unor legături speciale între fiecare discipol şi circuitele energetice din structurile megalitice. În acest mod, discipolul era direct conectat cu „laboratoarele” structurilor atlante amintite, putându-se realiza mai uşor o accelerare a evoluţiei din toate punctele de vedere.

 

Sursa: facebook.com/andrea.ardeleanu

 

RADACINI SPIRITUALE: ZAMOLXE SI DACIA

RADACINI SPIRITUALE STRAVECHI ÎN DACIA (I)

Dan Costian

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualitatii în antichitatea atât de putin cunoscuta a locuitorilor acestor tinuturi, se dovedeste deopotriva pasionanta, dar si generatoare de riscuri; ne referim mai cu seama la ispita, care i-a încercat pe multi, de a luneca pe o panta patriotarda. Încercând sa evitam aceasta greseala, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinta în materie.

Este neîndoios ca atât Mircea Eliade, cât si mai putin celebrul Vasile Lovinescu, au fost niste autentici carturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoastere iluminata, deoarece nu au fost capabili sa ajunga la esenta, în pofida unor intuitii surprinzatoare, dar ramase fara finalitate, ori conducând la piste false.
Desigur, între cei doi autori exista deosebiri marcante. Este suficient sa observam rigoarea lui Eliade, îmbinata cu prudenta caracteristica omului de stiinta, atunci când avanseaza ipoteze, si sa o comparam cu înclinatia vadita catre speculatie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale cautari, pe terenul primejdios al unor asertiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveste pe acesta din urma nu putem fi de acord cu exegetii care îl considerau un initiat („Cuvânt înainte” la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana, Cartea Româneasca, Bucuresti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurarile l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenta a unui fals maestru, ale carui preocupari theosofice si-au pus amprenta nefasta pe opera discipolului român, ce a vadit deopotriva înclinatii catre ocultism si alchimie. Consecinta a fost alterarea capacitatii acestuia de a discerne între Adevar si falsa cunoastere. Cele aratate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondiala, pe când visatorul Lovinescu a ramas apreciat doar de o clientela îngusta de intelectuali, pe care i-au apropiat afinitati comune.

* * *

CADRUL GEOGRAFIC SI ISTORIC

În anii 1936-1937, o revista pariziana avea sa publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboreene. Destinul ciudat al lucrarii va face ca ea sa fie republicata (în Italia si apoi în Franta) dupa o jumatate de veac, iar în tara de origine, de data asta sub adevaratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).
Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea „marea migratie hiperboreana”, întelegând prin aceasta „o coborâre din indistinctia polara primordiala în multiplele manifestari secundare ale ciclului”.

S-a considerat ca, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualitatii avansate, de la nord catre sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polara, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontala, ce urmarea paralela nordica de 450 (deci mediana dintre pol si ecuator), având în extrema vestica pe celti, iar la rasarit China si Japonia.

Cercetari arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea orasului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveala morminte, resturile unor coloane de 20 m înaltime si numeroase obiecte de ceramica Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existentei în Japonia a unei stravechi si dezvoltate civilizatii, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgica sau cea sumeriana (România libera, 4 martie 1995, p.7). Cât despre meridianul de 450 al dezvoltarii spiritualitatii, acesta corespunde, dupa cum se va vedea mai jos, uneia din principalele directii de raspândire a limbilor indo-europene. Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la rascrucea acestor doua axe ale spiritualitatii. Nu se poate nega faptul ca acest teritoriu prezinta o serie de caractere specifice, care îl singularizeaza de rest. Forma sa, aproximativ rotunda, este în mod natural delimitata (asa cum în vechime era delimitata incinta sacra de spatiul profan), prin cursurile Dunarii la sud, al Tisei la vest si al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna si Pingala, asupra carora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrita prin cuvântul „nadi” ce înseamna „râu” si corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati si Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugereaza ca în mijlocul lor se afla o insula. De altfel, România e considerata a face parte – în geografia subtila admisa de Sahaja Yoga – din „vidul” planetar, în sanskrita Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor.

Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioara centrul spiritual si administrativ al Daciei, adica platoul transilvan, se ridica din intinsul câmpiei, asemenea unei insule, strajuite de cel de-al doilea inel (interior) al muntilor Carpati si al Apusenilor. Urmarind paralela 450 remarcam ca este singura proeminenta ce domina imensa câmpie care se întinde de la Alpi pâna la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adapostit in inima Carpatilor reprezinta singurul tinut definit de natura în mod geografic unitar.

Evolutia istorica avea sa confirme acest caracter special al teritoriului, caci el va ramâne o „insula a latinitatii”, dovedind, de fapt, mentinerea vechilor traditii (lingvistice, limba româna fiind 70% latina, concomitent cu pastrarea caracterelor rasiale dacice, dar si a spiritualitatii, dupa cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reusit sa altereze continuitatea acestei traditii, desi au slavizat popoarele de la sud si sud-vest de Dunare precum si pe cele din partea rasariteana si i-au hunizat pe cei din nord.

De pe pozitii pur speculative, Roxana Cristian si Florin Mihaescu sustin ca pe aceste meleaguri se proiecteaza constelatia Dragonului, care corespunde lantului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpatii nostri si coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principala a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se afla centrul spiritual (op.cit., p.11).

Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunarii cuprins între Carpatii Slovaciei si nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului si Marea Neagra, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o suta de formatii tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase ca sunt cel mai numeros popor dupa indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari si cele mai puternice si se singularizau prin omogenitatea limbii si cultura lor mult mai avansata; numele de geti era folosit cu precadere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a aratat ca ei formau acelasi popor, „vorbind aceeasi limba”; (Geografia VII, 3.13). Pliniu sustinea ca dacii si tracii sunt acelasi neam.

ISTORIE

Dupa cum amintea Vasile Lovinescu, nenumarate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (op. cit., p.18-20). Le prezentam în ordine cronologica. Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase ca Apollo, dupa zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunare), la hiperboreeni: „x nthon epeigen…es Istron elaLnon” (Olymp VIII, 47).

În secolul al treilea, înainte de era crestina, Apollonius din Rhodos aratase ca hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei (Argonautica II, 5.675).
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreiera gheturile hiperboreene si Tanais (Donul) acoperit de gheturi, si câmpiile niciodata fara zapada, în jurul muntilor Riphei (Carpati), pâna ce femeile trace, mâniate de dispretul sau îl sfâsiara”: „Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/ Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis/ Lustrabat, raptam etc.” (Georgica IV, 5.517).

În cunoscutul sau stil elegiac, poetul Ovidiu (43 î.e.c. – 18 e.c.) îsi deplângea exilul sub axul boreal, la stânga Marii Negre: „Vita procul patria, peragenda sub axe boreo/ Qua maris Euxini, terra sinistra jacet” (Tristia IV, 41-42) si îi scria prietenului sau Macro la Roma ca îi vorbea în gând de sub axul boreal în tara getilor: „gelido…sub axe, inque getas” (Pontice II, 19. 40-45). La începuturile erei crestine, marele geograf si istoric Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: „Primii care au descris diferitele parti ale lumii spun ca hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si a Istrului” (Geografia XI,6.2).

Intr-o frumoasa epigrama, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: „soldat Marcellin, tu pleci acum ca sa iei pe umerii tai cerul hiperborean si astrele Polului getic”: „Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli” (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeste triumful lui Domitian asupra dacilor: „hyperboreus triumphus” (Epistulae VIII, 78), comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori si-a scaldat calul în zapada getilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita si n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor” (Epistulae VIII, 50).

Geograful Ptolemeu, activ între 127 si 141 sau 151, amintea în Geografia (III, 10) de fortareata dacica Piribori-dava de pe Hierasus (Siret), numele indicând, dupa opinia lui Lovinescu, o cetate (dava) hiperboreana.

Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).

Macrobiu (activ c.400) amintea de „regiunile udate de Don si Dunare…pe care antichitatea le numea hiperboreene”: „Regiones quas praeterfuluunt Tanais et Ister, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas hyperboreos vocavit” (comentariul la Somnium Scipionis II, 7). Dupa cum vom avea ocazia sa constatam, Lovinescu nu ezita sa se lanseze în speculatii, pentru a putea concluziona: „pare bine stabilit ca Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepartata” (p.30).

În ceea ce ne priveste, credem ca sunt posibile alte argumente, care sa sustina o asertiune mai putin ambitioasa si anume, ca geto-dacii au avut personalitati care atinsesera un elevat nivel de cunoastere spirituala. Este tema pe care ne propunem sa o dezvoltam în viitorul articol al serialului nostru.

* * *
Unora dintre cititori li se va parea exagerata tentativa de a apropia traditia perpetuata la locuitorii acestor tinuturi, de cele existente pe alte meleaguri, între care îndepartata Indie. Pentru a le risipi orice rezerve, vom face apel la concluzia marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade: „Exegeza materialelor românesti si sud-est europene înlesneste analiza traditiilor religioase populare din India, Asia Centrala, Extremul Orient si Mesoamerica, si este, la rândul ei, validata de rezultatele obtinute în aceste arii culturale exotice” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1980, p.16 – prefata la traducerea româneasca, Chicago University, 25 noiembrie 1978).

Tot în sensul unei mai bune întelegeri ale ipotezelor pe care urmeaza a le avansa, prezentam, în încheierea acestui prim articola, o scurta incursiune în domeniul lingvisticii.

Studiile de specialitate au stabilit existenta, acum opt mii de ani, a unei protolimbi din care a luat nastere familia limbilor indo-europene, vorbite azi de mai bine de jumatate din populatia globului. În procesul de expansiune catre apus, s-a stabilit ca una din directiile de migratie a ocolit pe la nord Marea Caspica si a traversat actualul teritoriu al României, în timp ce alte trei, venind din Asia Mica, strabateau zona dorica (Thomas Gamkrelidze, V,Ivanov, Pour la science nr.151, mai 1990, p.88-95).

În acest context, nu trebuie sa ne surprinda prea mult ca în tara noastra pot fi întâlnite numeroase cuvinte similare (uneori pâna la identitate) cu cele din limba sanskrita. Vom mentiona aici numai unele toponime din cele mai cunoscute, precizând frecventa lor. În paranteza a fost indicat cuvântul sanskrit si semnificatia sa.

Agnita (Agni = foc); 2 Bala (Bala = copil); nu mai putin de 22 Buda din care 3 au fost înglobate sau contopite, cu derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budesti (Buddha = cel iluminat); 6 Crasna, 2 Cris, 3 Crisan, 5 Criseni, fara a mai vorbi de cele 3 râuri Cris (Krishna = cel negru); Deva (Deva = zeitate); Ganas (Ganas = armata de zeitati inferioare slujindu-l pe Shiva); Gurueni (Guru = maestru); Linga (Linga = organul masculin, simbolul lui Shiva); Mahal (Mahal = palat; Maha = mare); 3 Maia (Maya = iluzie); Manu (Manu = parintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala = auspicios; este totodata numele unei planete si, de asemenea, un alt nume al lui Kartikeya); Moacsa (Moksha = eliberare din ciclul reîncarnarilor); Nadis, Nadisa, Nadisu (Nadis = râuri; canale energetice ale corpului subtil); Parva (Parva = carte; Parvati = munteanca); Pria (Priya = placut, bun, drag); 3 Purani (Purana = vechi); 2 Racsa (Raksha = spirit malefic; demon); Rada (nu apare ca toponim, dar este un onomastic raspândit), Radila (Radha, dim.Radhika – consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu = unul din numele lui Rama); Rahau (Rahu = cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Rams, Ramsca, Ramscani (Rama = regele din Ayodhya, eroul epopeei Ramayana) – Lovinescu (p.41-42), furat de entuziasm adauga aici Râmnic, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni care au, evident, alte origini; ba chiar sustine ca „Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge” si nu provin de la Roma (fara comentarii). Dar sa reluam firul: Sadau, Sadu (? Sada-Shiva = Dumnezeu cel Atotputernic); Salva (Salwa = tara în vestul Indiei – Rajahstan; este si numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita = sotia lui Rama); Sandra (Chandra = Luna); Sivita (?dim. de la Shiva = zeitatea suprema) Rosiori de Vede, 3 Vedea (Veda = divina cunoastere, ca scripturi sfinte); Vedanta (Vedanta = scoala de filosofie derivata din Vede); Vrata (Vrata = penitenta). Iar lista e departe de a fi completa…

 
RADACINI SPIRITUALE STRAVECHI ÎN DACIA (II)

O SPIRITUALITATE EVOLUATA, UNANIM RECUNOSCUTA

Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geti, Herodot, supranumit „parintele Istoriei”, arata: „ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Istorii IV, 93). Într-un decret dat de cetatea greceasca Dionysopolis, Burebista era numit „cel dintâi si cel mai mare dintre regii Traciei”. Dar, dupa cum vom putea constata din cele ce urmeaza, elogiile se refereau si la spiritualitatea lor avansata.

Mircea Eliade arata: „Grecii recunoscusera destul de devreme originalitatea si forta religiozitatii trace. Diverse traditii localizau în Tracia sau în Frigia originea miscarii dionysiace si o mare parte a mitologiei despre Orfeu (Istoria credintelor religioase, Ed. Siintifica si enciclopedica, Bucuresti 1986, vol.II, p.168).
Marija Gimbutas, cunoscut etnograf si istoric contemporan, consemneaza: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.e.n…A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana…A fost o perioada de reala armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii… Trebuie ca de acum încolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre” (Civilizatie si cultura, Ed.Meridiane, Bucuresti 1989).

ZALMOXIS

Mircea Eliade constatase cu amaraciune: „Creatiile religioase ale tracilor si geto-dacilor par sa fi împartasit deopotriva un destin nefericit… Cu exceptia câtorva informatii pretioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informatiile privind religiile traca si traco-geta sunt putin numeroase si aproximative”. Marele istoric dezvaluie unul din motive: „Ca si celtii, sacerdotii si ascetii traci si geto-daci nu se încredintau scrierii” (Istoria…, p.168).

Astfel, dupa marturia lui Caius Iulius Caesar (contemporan cu Burebista si Deceneu), acestia „nu permiteau consemnarea în scris a învataturii lor, desi în celelalte treburi, de ordin public si privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc” (apud O.Drâmba, Istoria culturii si civilizatiei, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1984, vol.I, p.807). O alta explicatie o constituie pierderea stranie a presupusei carti a împaratului Traian despre razboaiele dacice si a cartii lui Criton, medicul acestuia, ca si disparitia altor surse pretioase.

Vom vedea ca informatiile ce ne-au parvenit erau nu numai sarace, dar si confuze, uneori de-a dreptul contradictorii.

În ce-l priveste pe Zalmoxis (Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Apuleius, Iordanes, Porphirios, etc.) ori Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Diogenes Laertios, Herodian, Suidas, Origenes), el a fost considerat de diferiti autori: personaj istoric îndeplinind rolul de filosof (Iordanes), sacerdot (Strabon), legislator (Diodor), reformator religios, cultural si politic (Herodot, Diodor, Iordanes, Origenes), medic (Platon) sau erou civilizator (Herodot, Strabon), poate mesianic, profet (Strabon), rege (Platon, Iordanes), semizeu ori daimon (Herodot), zeu suprem sau chiar unic.
Dupa informatiile primite de Herodot de la grecii din Hellespont si Marea Neagra, „acest Zalmoxis, fiind om (ca toti oamenii), ar fi trait în robie la Samos, ca sclav al lui Pythagoras”, lucru de care marele istoric se îndoia: „Socot ca acest Zalmoxis a trait cu multa vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie ca Zalmoxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost într-adevar vreun zeu de prin partile Getiei, îl las cu bine” (Istorii IV, 95-96; trad.Adelina Piatkovski si Felicia Vant-Stef). Istoricul arata ca getii „numesc aceeasi fiinta divina (daimon) Gebeleizis” (IV, 94).

Eliade respinge identificarea celor doua zeitati ( Istoria…, p.172), iar Kernbach presupune o contopire a lor, într-un lent proces de sincretism (Dictionar de mitologie generala, Ed.Albatros, Bucuresti 1995, p.387). Mnaseas din Patara, elev al lui Eratosthene, îl considera identic lui Kronos, iar Diodor îl plasa alaturi de mari reformatori religiosi ca Zarathustra si Moise (apud Drâmba, p.801). Eliade face precizarea: „Kronos era stapân în Insulele Fericitilor unde sunt admisi numai oamenii piosi” (De la Zalmoxis…, p.58). Kronos fusese identificat de romani cu batrânul Saturn, considerându-se ca în timpul vârstei de aur (aurea aetas), sub domnia pacii si a fericirii obstesti, acesta va trai la suprafata pamântului. Saturnus Rex era Pater Deorum, Tatal zeilor.

De la Homer (Iliada XIII, 301 sq.) la Vergiliu (Eneida III, 357), traditia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul razboiului (Marte la romani), ce ar putea reprezenta astfel, principala zeitate. Eliade emite ipoteza ca la origine, Ares fusese un zeu al cerului, devenit zeu al furtunii si al razboiului, sugerând implicit posibila identificare cu Zalmoxis (Istoria…, p.169; De la Zalmoxis…, p.64-65). Dupa Hadrian Dacicoviciu „se presupune ca însusi numele Ares ar fi de origine traco-dacica” (apud Drâmba, p.802). Herodot (Istorii V, 7) aratase ca alaturi de Ares, tracii îi adorau pe Artemis si Dionysos, acesta din urma fiind fiul divin al zeului Cerului si al zeitei Pamântului (vezi mai jos „Cultul Marii Zeite”). Dionysos era pus în relatie directa cu Zalmoxis (Eliade, Istoria…, p.175). „A.B.Cook conchide ca Zalmoxis era apelativul trac al lui Zeus nou-nascut” (apud De la Zalmoxis…, p.59, nota 70).

În epoca urmatoare cuceririi romane, pantheonului autohton i s-au adaugat, pe lânga divinitati romane, si unele rasaritene. Kernbach (p.391) a aratat ca „abundenta de zei orientali absorbiti a raspuns, fara îndoiala, unei nevoi de religie a misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zalmoxiana oferise aceasta ispita, asa cum intelectualii din Roma imperiala se interesau îndeaproape de cultul zeitei hellenice Demeter si, implicit, de Misterele Eleusine” (v.mai jos).

O serie de autori sustin ipoteza unui monoteism daco-get (Vasile Pârvan, Jean Coman, R.Pettazzoni, E.Rohde) în baza afirmatiei lui Herodot: „ei nu cred ca exista vreun alt zeu decât al lor” (Istorii IV, 94; trad. Legrand). În alta varianta de traducere (Adelina Piatkovski si Felicia Vant-Stef): „ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor”.

În fine, Strabon aratase ca „zeul suprem dacic este fara nume, fara calificare” (apud V.Lovinescu, Dacia…, p.35). Monoteismul, asociat acestei conceptii, furnizeaza dovada unui nivel spiritual deosebit de elevat (exemplul lui Yahweh în Vechiului Testament). Lovinescu vedea în asta reflectarea unei Traditii Primordiale, facând analogia cu Brahma Nirguna; el considera ca Zalmoxis nu era decât numele reprezentantului acestui Zeu nemarginit (ibid., p.36).

Din dialogul ce a avut loc între Socrate si un medic trac al lui Zalmoxis (Platon, Charmides, 157 d-e; v. mai jos), s-a apreciat ca întâlnirea celor doi ar fi avut loc la Potideia (colonie corintiana din Tracia) între anii 432-429, deci în perioada razboiului peloponeziac. Alte repere situeaza cultul lui Zalmoxis în intervalul 514-339. Numele zeului începe a fi citat în sec.al V-lea. În alta ipoteza (Stelian Stoica), radacinile cultului acestuia ar data din sec.IX-VII (apud Kernbach, p.686-687).

CULTUL MARII ZEITE (MAMA DIVINA)

Cultul pentru Marea Zeita sau Mama Divina era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-getii nu faceau exceptie. Prin asa-numita interpretatio graeca, sursele ce mentioneaza zeitatile feminine le-au atribuit numele similare grecesti. Eliade le indica pe cele importante, în primul rând pe „Artemis…zeitate chtoniana analoga zeitelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys)” (Herodot, IV, 33).

Putem identifica, de asemenea, o treime sacra alcatuita din zeul cerului (furtunii), Terra Mater (Mama Pamânt) si fiul lor, Dyonisos (cu numele trac de Sabos ori Sabazios) (Istoria…, p.169). A.Bodor (Dacia, N.S. VII, 1963, p.211-239) presupune cultul cuplului Liber-Libera a fi de origine dacica (De la Zalmoxis…, p.80, nota 134).
Bendis, ocrotitoarea femeilor, personifica Luna si corespundea nu numai lui Demeter, dar si Dianei romane (Diana sancta, potentissima). A.Fol si I.Marazov arata ca Bendis era „cea mai raspândita personificare traca a Mamei Zeilor”. Imaginea ei apare în mai multe reprezentari plastice (O.Drâmba, p.803). În schimb, dupa Paul Mac Kendrick, „dacii nu si-au conceput antropomorf zeitele” (Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti 1978, p.152). Cu toate acestea, corespondenta purtata de regii daci cu împaratii romani atesta ca dacii iubeau în general simbolurile (apud Kernbach, p.389).

În perioada daco-romana, li se adauga Minerva, Iuno, Ceres, Proserpina, Libera, Kybele, Isis, chiar si varianta locala a Dianei Mellifica, acestea fiind manifestari ale Zeitei, ale Mamei Divine (Kernbach, p.390-391).

Legenda lui Hermip (transmisa de Diogenes Laertios VIII, 41, Tertullian, De anima 28 si scoliastul Electrei, v.62), despre Pythagoras, al carui nume este indisolubil legat de al lui Zalmoxis, l-a facut pe Eliade sa evoce o rationalizare a Marii Mame. La Metapont, oras în care se credea ca a murit Pythagoras, casa sa a fost transformata într-un sanctuar al Demetrei (De la Zalmoxis, p.41-42).

Diodor din Sicilia consemnase: „Zalmoxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia” (Biblioteca istorica I, XCIV.2). Rezulta de aici ca Zalmoxis ar fi fost doar legiuitorul aflat în relatie cu divinitatea protectoare feminina (Kernbach, p.685), punând în evidenta preeminenta Zeitei.

Suidas a mentionat ca numele de Zamolxis apartinea unei zeite !!! (apud Kernbach, p.685). Mircea Eliade arata ca „dupa Suidas, Hera ar fi varianta greaca a lui Zalmoxis” (De la Zalmoxis…, p.57; subl.ns.). Desi faptul poate parea surprinzator, nu trebuie sa pierdem din vedere ca multi exegeti considerau numele Zamolxis provenit de la cel al unei zeite: Mama Pamânt, reprezentata fie de Semele („zeita Pamântului”, mama lui Dionysos), fie de zeita chtoniana traca de prim rang Zemelo, derivând de la cuvântul slav „zemle” – „pamânt”. Eliade, referindu-se la parerea lui I.I. Russu (Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, p.93), consemna: „Pentru savantul tracolog, valoarea semantica a temei zamol- este „pamânt” si „puterea pamântului”” (De la Zalmoxis…, p.60). Ori, este bine cunoscut nu numai ca Pamântul este Zeitatea feminina prin excelenta, dar la fel este si Puterea (Shakti, în sanskrita), dupa cum se observa si din exemplul Diana sancta potentissima, mentionata mai sus). De altfel, chiar functiile lui Zalmoxis îndreptateau interpretarea amintita: „izvorul vietii, zeul vegetatiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de cresterea vitelor si de rodul ogoarelor” (O.Drâmba, p.803). Iar Russu (loc cit.) nu ezita sa-l asocieze „sânului matern în care se reîntorc oamenii” (apud De la Zalmoxis…, p.60). Dupa cum a aratat Eliade, cultul Zeitei „a supravietuit dupa romanizarea Daciei si numele de Diana se gaseste în vocabula româneasca zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (=San(cta) Diana), figura centrala a folclorului românesc” (ibid., p.79).

Lovinescu semnaleaza un caz analog: „Exista, de asemenea, si o divinitate colectiva dacica, numita Dacia felix asimilata cu Gaia. Aceasta asimilare a divinitatii colective locale cu marele Principiu feminin era cu totul obisnuita în antichitate. În legendele românesti, Dacia e numita Dochia, Deciana, Baba Gaia” (Dacia…, p.34).

DECENEU

 

 

Dekaineos (gr.) sau Decaeneus (lat.) uneori ortografiat Dicineus, a fost cel mai celebru sacerdot daco-get, zeificat ulterior, care a trait în vremea lui Burebista.
Burebista l-a asociat la domnie, acordându-i „o putere aproape regala” (Iordanes, Getica XI, 67). Dupa moartea celui dintâi, Deceneu succede ca rege. Prin urmare, marele preot era fie asociat al puterii regale, fie un posibil succesor al regelui, fie „rege si preot” în acelasi timp, cum se intitula unul din predecesorii lui Decebal (O.Drâmba, p.792-793). Eliade se refera la marele preot Comosicus (De la Zalmoxis…, p.57).

Deceneu a îndeplinit rolul unui erou civilizator. Dupa Strabon, el dobândise cunostinte în Egipt (Geografia VII, 3.11), lucru confirmat si de Iordanes care sustinea ca el i-a initiat pe geto-daci nu numai în filosofie, etica, logica, dar si în fizica si astronomie (Getica XI, 69-70). Platon elogiase, la rândul sau, cunostintele filosofice, astronomice si medicale ale lui Zalmoxis si ale sacerdotilor daci.

„Dupa Iordanes (XI, 67-68) Dicineus devine colaboratorul regelui Boruista când Sylla domnea peste romani, adica în jurul anului 80 î.e.n. si aceasta indicatie pare corecta” (De la Zalmoxis…, p.76). Eliade apreciaza ca „învatatura enciclopedica a lui Deceneu” indica „înflorirea culturala a dacilor în urma unificarii realizate de Burebista si apogeul ei în timpul domniei lui Decebal” (p.77).

„Pe barbatii cei mai de seama si mai întelepti pe care i-a învatat teologia, i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare” (Getica XI, 71). În centrul religios de la Sarmizegetusa si împrejurimi, la Gradistea Muncelului, s-au gasit pâna acum resturile a zece sanctuare (O.Drâmba, p.806).

Dar, cum vom vedea, Deceneu a fost, mai presus de orice, un autentic initiat.

O INITIERE AUTENTICA

Istoricii, si mai ales arheologii admit ca „incontestabil ca religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate” (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p.539).

Anticii remarcasera asemanarea dintre cultul initiatic existent la daco-geti si cultele Misteriilor grecesti: cele de la Eleusis, cele dionisiace, etc. „Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si misterica” (O.Drâmba, p.802). În consemnarile lui Herodot, Mircea Eliade „ghiceste caracterul misteric al cultului” (Istoria…, p.174), explicând acest fapt prin aceea ca „discretia sa r propos de Mistere este bine cunoscuta”(loc.cit.).

Contrar parerii ca Zalmoxis fusese initiat de pitagoreici, situatia se prezenta invers, caci grecul Hermippus Callimachius arata textual ca Pythagoras era „thrakôn dôxas mimoumenos” („discipol al întelepciunii trace”), cu atât mai mult cu cât Herodot admisese anterioritatea lui Zalmoxis fata de marele matematician si filosof (Dacia…, p. 36).

Dupa cum scria Herodot, getii „se cred nemuritori” (Istorii IV, 83). Eliade arata însa ca „verbul „áthanatizein” (cf.V, 4) nu înseamna a se crede nemuritor”, ci „a se face nemuritor”. Aceasta „imortalizare” se dobândeste prin intermediul unei initieri” (Istoria…, p.174). Mai departe se mentioneaza ca dintre elementele cele mai caracteristice ale cultului „”imortalizarea” sufletului si învatatura privind existenta beatifica…îl apropie pe Zalmoxis de Mistere” si ca „în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al misterelor dionysiace” (ibid., p.175 si nota 90).

„Aceasta post-existenta fericita nu era deloc generala, ci se obtinea prin intermediul unei initieri…Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmeaza povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeste pe buna dreptate „teletai” subliniindu-i caracterul initiatic” (De la Zalmoxis …, p.47). „În Charmides, dialog scris probabil cu vreo treizeci de ani dupa Herodot, Socrate vorbeste de un medic trac pe care-l întâlnise, „unul din acei doctori ai regelui trac Zalmoxis despre care se zice ca stapânesc mestesugul de a te face nemuritor” (136 d)” (ibid., p.46). Pe buna dreptate sublinia Eliade ca, la fel cu initiatii Misterelor eleusine sau orficii, pentru geti,”numai „sufletul”, principiul spiritual, îl întâlneste pe Zalmoxis” (ibid., p.49).

Pornind de la analogia cu Kronos-Saturn unii exegeti au interpretat numele lui Zalmoxis prin Zeul-Mos (N.Densusianu, R.Vulcanescu, apud Kernbach, p.685; Dacia…, p.36). Dupa opinia noastra, sufixul este analog cu sanskritul Moksha, având semnificatia de nemurire prin eliberarea din ciclul nesfârsit al reîncarnarilor. Zalmoxis este deci Zeul Mokshei, zeul care confera nemurirea.

„Hippolit (Philosophumena II, 25) comunica o legenda conform careia Zalmoxis ar fi propagat o doctrina pythagoreica printre celti… Anumiti autori moderni au apropiat druidismul de confreriile trace si geto-dace. Mai ales importanta marelui preot, credinta în nemurire si stiinta sacra, de tip initiatic, ale druizilor evoca paralelisme cu dacii. De altfel trebuie luate în considerare anumite influente celtice, pentru ca celtii au locuit câtva timp în regiunile occidentale ale Daciei” (De la Zamolxis…, p.75-76).

În cele ce urmeaza vom arata ca la geto-daci se regaseau elemente certe dovedind o initiere autentica cum ar fi asceza si experienta extatica. Cât despre simbolismul energiei spirituale Kundalini, care atesta neîndoielnic atingerea unui nivel elevat al spiritualitatii, el va fi prezentat într-un capitol aparte.

„Strabon (Geografia VII, 3.3) reproduce, dupa Posidonius, ca misienii se abtineau sa manânce carne, multumindu-se cu miere, lapte, brânza, si ca din aceasta cauza ei se numesc „cei ce se tem de Zeu” (theosebeis)…Strabon adauga ca, la traci, exista solitari mistici cunoscuti sub numele de ktistai care traiesc fara femei, se consacra zeilor si vietuiesc „eliberati de orice teama”” (loc. cit.) (apud Eliade, Istoria…, p.171 si nota 79; vezi si De la Zalmoxis…, p.56-57,74). Strabon mai arata ca în vremea lui Deceneu „practica pitagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zalmoxis”. „La daci, dupa o informatie a lui Flavius Josephus (Antichitati iudaice XVIII, 2), acesti asceti si contemplativi se numeau pleistoi, cuvânt pe care Scaliger l-a propus sa fie citit polistai” (De la Zalmoxis…, p.71,74).
Circumambulatia în jurul locurilor sacre sau dansul circular se întâlnesc în multe manifestari spirituale. Sunetele puternice erau folosite pentru a alunga demonii. Dupa cum preciza Eliade, cultul lui Sabos (Sabazios), echivalentul trac al lui Dionysos, includea, pe fondul unor „zgomote de lovire în cazane de bronz, chimvale, fluiere”, dansul circular, aprig, însotit de strigate de bucurie (Istoria…, p.169-170).

„Ca toti tracii, getii cunosteau si ei extazul” arata Mircea Eliade (De la Zalmoxis…, p.56). „Experientele extatice întareau convingerea ca sufletul nu e numai autonom, ci si susceptibil de o unio mystica cu divinitatea…Credintele arhaice, într-o supravietuire vaga si aproximativa a sufletului, au fost treptat modificate, ducând, în cele din urma, la ideea de metempsihoza, sau la diverse conceptii despre nemurirea sufletului. Probabil ca experientele extatice care au croit drum unor astfel de conceptii nu erau întotdeauna de tip „dionysiac”, adica orgiastic. Extazul putea fi provocat si … prin rugaciune” (Istoria…, p.170-171). Dupa Eliade, experienta extatica era corelata, la triburile trace, cu „credinta în nemurire si certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat”. În cadrul manifestarilor extatice el mentiona „oracolul lui „Dionysos”; templul se afla pe un munte înalt si profetesa prezicea viitorul în „extaz”, ca si Pythia de la Delfi” (loc cit.). Strabon (Geografia VII, 67) îl citeaza pe Zalmoxis alaturi de Amphiaraos, Trophonius, Orfeu si Musaios, care erau renumiti prin experientele lor extatice. Iar Pythagoras, cu care era comparat Zalmoxis, fusese pus în legatura cu Aristeas, Abaris, Epimenide, Phormion, Empedocle. „Legendele lui Pythagoras fac aluzie la raporturile sale cu zeii si spiritele”. Aristeas, eroul unei calatorii (mentionate anterior) în tara hiperboreilor, la nordul Marii Negre, trecuse de la moarte la înviere. Epimenide „postise si deprinsese extazele prelungite”, devenind „stapân al unei „întelepciuni entuziaste”, adica al unei anumite tehnici extatice”. Phormion „a fost vindecat de o rana în urma unei calatorii extatice într-o regiune ciudata, apartinând unei „geografii mitice””; ca si „Leonymos ajunge în „Insula Alba” – mai târziu localizata în Marea Neagra” (apud M.Eliade, De la Zalmoxis…, p.49-50, 52-54). Semnificatia „Insulei Albe” (Leuke) identificata cu Insula Serpilor din dreptul gurilor Dunarii, va face obiectul unei analize ulterioare. Polyaenus (Stratagemata VII, 22) îl mentioneaza pe Kosingas, rege al triburilor trace Kebrenoi si Sykaiboai, care era în acelasi timp mare preot al Herei (v.mai sus „Cultul Marii Zeite”). Când supusii sai deveneau recalcitranti, Kosingas îi ameninta ca se urca la cer pe o scara de lemn, pentru a se plânge de purtarea lor. Simbolismul scarii este atestat si în alte religii ale Orientului Apropiat antic si ale Mediteranei (M.Eliade, Le chamanisme, p.378 sq.). Eliade adauga: „Ceea ce este sigur, e ca în episodul foarte rationalizat de Polyaenus, se descifreaza un vechi rit trac de ascensiune extatica la Cer” (De la Zalmoxis…, p.57). Toate cele aratate l-au facut pe marele istoric al religiilor sa conchida: „Este ceva adevarat în cliseele atât de populare în Grecia dupa Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alaturi de Pythagoras, Orfeu, Musaios si mai târziu de Zoroastru, de „înteleptii egipteni” sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experiente extatice si capabile sa reveleze mistere privind sufletul omenesc si supravietuirea lui” (ibid., p.58).

Eliade a combatut – cu argumente asupra carora nu are rost sa insistam – teoria ca Zalmoxis ar fi fost un zeu al mortii, precizând: „Zeii si zeitele mortii domnesc peste o multime de morti, în timp ce divinitatile Misterelor admit pe lânga ele numai initiati. Pe deasupra este vorba de doua geografii escatologice diferite: tarâmurile stralucitoare care îi asteapta pe initiatii în Mistere nu se confunda cu Infernurile subterane în care se aduna mortii” (op.cit., p.61).

Nu putem încheia acest capitol fara a mentiona împrejurarea ce-l desemneaza pe Deceneu a fi fost unul din marii initiati ai antichitatii.

„Boirebistas…si l-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un barbat vrajitor, care umblase multa vreme prin Egipt, învatând acolo multe semne profetice, datorita carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor. Ba înca, de la un timp, era socotit si zeu, asa cum am aratat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovada de ascultarea ce i-o dadeau, este si faptul ca ei s-au lasat înduplecati sa-si stârpeasca viile si sa traiasca fara vin” (Strabon, Geografia VII, 3.11).

Desi savantii i-au ignorat profunda semnificatie, faptul în sine este extraordinar si credem ca importanta sa nu poate fi îndeajuns apreciata. Caci interdictia data de Deceneu echivaleaza cu o revolutie în conceptia religioasa, dovedind ca marele preot era un adevarat iluminat, o autentica personalitate, care atinsese un nivel spiritual exceptional. Gândirea lui Lovinescu se dovedeste înca odata falsa si sterila (Interpretarea…, p.134, nota de subsol si p.135). Mai întâi, vitei de vie îi atribuie, în mod eronat, trasaturi pozitive: „Vita de vie reprezinta în acest context o expresie materializata a originii si a caracterului de vesnicie a vietii spiritului uman, cu atât mai mult ca unul din simbolurile energiilor „esenta” este vinul” (!). Apoi, îsi pune retoric „întrebarea ce semnificatie a avut smulgerea vitei de vie de Burebista si Deceneu?”, ramasa fara raspuns.

Sa ne reamintim ca în Biblie, oprelistea de a consuma vin era o porunca divina. Astfel, Dumnezeu le-a cerut preotilor (Aaron si fiii sai), sub amenintarea pedepsei cu moartea: „Tu si fiii tai împreuna cu tine, sa nu beti vin, nici bautura ametitoare” (Levitic 10.9). „Nici un preot nu va bea vin” (Ezechiel 44.21). Cei care i se consacrau, „facând juruinta de nazireat, ca sa se închine Domnului, sa se fereasca de vin si de bautura ametitoare”, ba chiar si de must, struguri proaspeti ori uscati (Numeri 6.2-3; vezi si Amos 2.12). Îngerul Domnului i-a spus mamei care-l purta în pântece pe Samson, destinat nazireatului (închinarii): „sa nu bei nici vin, nici bautura tare” (Judecatori 13.4, 14). Tema se regaseste în Proverbe 23.29-31; Isaia 5.11, 22; 28.7; Osea 4.11. În Noul Testament arhanghelul Gavril îi vesteste lui Zaharia ca Ioan „nu va bea vin, nici bautura ametitoare (sichera)”) (Luca 1.15; vezi si 7.33).

Incompatibilitatea consumului de bauturi cu spiritualitatea nu fusese denuntata doar de Dumnezeul biblic. Krishna interzisese locuitorilor din Dwaraka sa bea vin. Încalcând porunca, foarte multi si-au gasit aici moartea, între care si fiul sau, Pradyumna. În Grecia antica, negativitatea bacchantelor s-a manifestat împotriva divinitatii, atunci când l-au sfârtecat pe Orfeu, aruncându-i capul taiat în Hebros.
Comparând cu cele poruncite de Yahweh numai slujitorilor sai, cât de extraordinar ne apare acum faptul ca Deceneu a impus interdictia de a bea vin unui popor întreg ! Si asta, dupa ce, timp de secole, consumul de vin constituise un obicei general!
  

RADACINI SPIRITUALE STRAVECHI ÎN DACIA (III)
 

Dan Costian

SUPRAVIETUIREA TRADITIEI SPIRITUALE

Unii istorici au afirmat ca reforma lui Deceneu ar fi însemnat modificarea sau chiar disparitia cultului pentru Zalmoxis. Eliade ofera o alta ipoteza: „Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, initiere, pythagoreism, ascetism, eruditie de tip misteric (astrologie, terapeutica, theurgie etc.) – încurajau apropierea de crestinism1). Cea mai buna si cea mai simpla explicatie a disparitiei lui Zalmoxis si a cultului sau ar trebui cautata în crestinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 e.n.). Din nefericire cunoastem destul de putin fazele cele mai vechi ale crestinismului în Dacia; nu stim, în consecinta, daca anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravietuit sub o forma noua, în perioada primelor secole crestine. Dar ar fi zadarnic sa cautam eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc” (ibid., p.80-81; subl.ns.).Ultima fraza a lui Eliade poate parea surprinzatoare; el arata în continuare: „Destinul lui Zalmoxis este desigur paradoxal. Disparut la daco-romani, a supravietuit departe de patria sa, în traditiile gotilor si, prin urmare, în eruditia istoriografica, foarte mitologizata, a Occidentului. El a supravietuit tocmai pentru ca simboliza într-un anumit fel geniul geto-dacilor” (loc cit.;subl.ns.).

Credem ca exista suficiente marturii ale supravietuirii autohtone a traditiei spirituale – de o mare profunzime – a stramosilor nostri. Am vazut ca Eliade citase cazul mentinerii zeitei Diana sub forma Sânzienei. În alt loc el arata: „Paradoxul Daciei, si în general al întregii Peninsule Balcanice, este ca ea constituie în acelasi timp o „raspântie”, în care se întretaie influente diverse, si o zona conservatoare, cum o dovedesc elementele de cultura arhaica, care au supravietuit aici pâna la începutul secolului XlX” (De la Zalmoxis…, p.162; subl.ns.).

Fara a fi de acord cu multe din interpretarile, uneori exagerate, ale lui Vasile Lovinescu, nu e lipsit de interes sa procedam la audiatur et altera pars. În opinia acestuia, Dacia „a fost centrul suprem al unei traditii mult mai puternice si mai pure decât traditia celtica. Ocupatia romana a durat numai de la 110 la 275 dupa Christos, în total 165 ani. Si mai putin de o treime din Dacia a fost ocupata: Transilvania si Oltenia actuala. În tot restul tarii, dacismul a subzistat fara sa fie tulburat… De altfel, crestinismul nici n-a avut timpul sa se implanteze. Numai catre sec. VIII si IX câtiva misionari au îndraznit sa patrunda dincolo de frontiere si în câmpii. Apoi, ortodoxia n-a avut niciodata gustul prozelitismului. Centrele spirituale ale dacilor se gaseau în masivele centrale ale muntilor, cei mai salbatici si cei mai de nepatruns din Europa…O imensa padure a acoperit Dacia si viata pastorala s-a generalizat din nou, mai ales în muntii centrali inaccesibili…În jur, barbarii goti, ostrogoti, vandali, gepizi, slavi, cumani, pecenegi, unguri, mongoli au facut vid…Traditia dacica a continuat sa subziste netulburata, în afara timpului, în afara istoriei care se facea în jurul ei. Astfel, când în sec. XIII si XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei si Transilvaniei, a caror reunire avea sa formeze România moderna, Dacia era neatinsa de istorie… Când în 1829, tratatul de la Adrianopole a permis comertul exterior în Tarile române, noua zecimi din teritoriu era acoperit de paduri.

Asadar, întemeierea celor trei principate românesti semnifica o readaptare a traditiei dacice. La crestinism ? That is the question…Se va vedea de ce credem ca se poate raspunde: nu.

Am vazut ca crestinismul n-a patruns decât foarte târziu în Dacia. Toata spiritualitatea crestina româneasca provine din afara, din Bizant, de la Muntele Athos, din Bulgaria. Liturghia s-a oficiat totdeauna într-o limba straina, în slavona mai întâi, apoi în greaca. Numai catre secolul XIX limba româna a înlocuit limba greaca si n-a fost ceva traditional”. Se zice ca Lovinescu si-a fi schimbat mai apoi parerea (Dacia…, p.51-53). Lasam cititorul sa aprecieze singur valoarea argumentelor de mai sus.

RADACINI SPIRITUALE STRAVECHI ÎN DACIA (IV)

Dan Costian

CORPUL ENERGETIC. TREZIREA LUI KUNDALINI

În lumea antica, preotii-terapeuti ai geto-dacilor se bucurau de un renume deosebit. „Dio, una din sursele lui Iordanes, afirma ca getii erau aproape tot atât de civilizati si „savanti” ca grecii” (De la Zalmoxis…, p.77).

Vom vedea ca acesti initiati abordau o medicina integralista (holistica) asemenea yoghinilor, motiv care ne determina sa avansam ipoteza ca nu le era straina nici structura energetica a corpului subtil, atât de familiara tuturor variantelor de Yoga.
Socrate vorbeste cu admiratie despre medicii „regelui trac Zalmoxis”, a caror doctrina si practica erau superioare celor ale medicilor greci (Platon, Charmides, 156 d).

Eliade arata ca „reputatia medicilor geto-daci era reala si ca ea s-a mentinut timp de secole. Dar Platon comunica câteva detalii de mare valoare: importanta acordata „sufletului” de catre Zalmoxis care este în acelasi timp zeu, rege si terapeut; relatia functionala între sanatatea conservata printr-o „metoda totala”, în care sufletul joaca rolul decisiv, si obtinerea nemuririi… Pe scurt, Zalmoxis este zeul-terapeut care se preocupa înainte de toate de sufletul uman si de destinul sau. Intr-adevar, exista o anumita traditie despre Zalmoxis iatros (cf.Tomaschek, Die alten Thraker II, I, pp.64 sq.), si, cum remarca Pârvan (Getica, p.145), nu este o întâmplare daca Dioscoride, doctor grec din sec. I e.n., s-a straduit sa adune si sa înregistreze un mare numar de nume daco-gete de plante medicinale (cf.Tomaschek, op.cit., pp.22 sq.)” (De la Zalmoxis… , p.69).

Dar sa-i dam mai bine cuvântul lui Socrate, pentru a ne furniza o mostra din învatatura lui Zalmoxis: „Dupa cum nu se cuvine sa încercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie sa încercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; cauza pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este ca ei nesocotesc întregul pe care ar trebui sa-l îngrijeasca, iar daca acestui întreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii” (Platon, Charmides, 157 d-e).
În cele ce urmeaza vom cauta sa aducem argumente în sprijinul ipotezei ca stramosii nostri posedau cunostinte despre elementele structurale ale corpului energetic: canale (nadi) si centre (chakre). Pentru amanunte privind corpul energetic, trimitem cititorii la serialul pe aceasta tema publicat în revista YOGA SPONTANA.

Vasile Lovinescu avansase ipoteza unei analogii între geografia hiperboreana si cea a Deltei Dunarii. El sustinuse existenta unei similitudini între Marea Neagra si Ocean (Strabon o numea „nou ocean”, Geografia I, 2.10), Istrul fiind „keras okeanoio” – golful oceanului (Apollonius din Rhodos, Argonautica IV, 182), iar bratul central al deltei numindu-se Boreostromion. Insulei Albe, unde se afla templul lui Apollo amintit de Hecateu din Abdera (citat de Diodor din Sicilia, II, 47), el i-a gasit corespondentul în Insula Serpilor, numita în vechime Leuke (Alba) unde s-ar afla ruinele unui templu apollonian, si care era înconjurata de denumiri geografice asemanatoare: Olbiopolis, insula Apollonia, Cetatea Alba lânga Nistru, Bolgrad (orasul alb). Insula hiperboreana Thule era în marea Cronium, careia el i-a stabilit o corespondenta cu Marea Neagra saturniana. Tot Hecateu afirmase ca din Insula Alba a hiperboreenilor se vedea Luna. Pornind de la aceasta, Lovinescu a aratat ca Insula Serpilor e în fata orasului Sulina (numit înca de localnici Selina, si consemnat astfel în De administratione imperii de Constantin Porphirogenetul si în Periplul Catalan din 1375). În numele lagunei Letea el o vedea pe Leto (in dialect pelasg Lete), mama lui Apollo (si a Selenei), cea nascuta „în fata tinutului celtilor, în partile oceanului [unde] este o insula numita Leuky” (Hecateu). În Tulcea (dar si în Tuzla) sustinea ca se regaseste numele insulei Thule. La rândul lor, R.Cristian si F.Mihaescu vor vedea în Marea Neagra corespondenta Marii Baltice (deoarece ambele sunt mari interioare) si în Crimeea (Chersones tauric) corespondenta Danemarcei (Chersones cimbric) (Dacia…, p.23-25).

Credem ca aceste speculatii nu fac decât sa ne îndeparteze de la Adevar.
Vom remarca, mai întâi, ca mari civilizatii din vechime au fost legate de zona deltelor unor fluvii cum sunt Nilul, Gangele etc.

Delta Dunarii este formata din trei brate (canale), asemenea celor trei canale energetice din corpul subtil uman (reflectare a structurii Fiintei Cosmice, Virata): Ida, Sushumna si Pingala. Canalul Ida este canalul lunar, al energiei feminine, deci ar putea fi pus în relatie cu Luna sau Selena (Sulina), în timp ce Pingala, canalul solar, va corespunde fratelui acesteia, Apollo (zeul Soarelui). Simbolul sacru al sarpelui (insula cu acelasi nume) indica energia serpentiforma Kundalini, încolacita în ea însasi de trei ori si jumatate (ca si sarpele-zeu Glikon gasit nu departe de Delta, la Tomis-Constanta, cu tot atâtea încolaciri si al carui par de femeie o sugereaza pe Kundalini). Sediul lui Kundalini este osul sacru, în care, în stare inactiva, aceasta se afla încapsulata si complet izolata de rest, asemenea unei insule.

Atribuit altui brat, numele sfântului Gheorghe este indisolubil legat de doua simboluri revelatoare. Primul este sarpele (dragonul, balaurul), deci Kundalini. În al doilea, lancea, nu este greu sa ghicim canalul Sushumna (coloana vertebrala) care se înalta drept (ca o lance) între serpuitoarele canale laterale ale sistemului nervos simpatic. Tema va fi dezvoltata mai jos, în cadrul alegoriei sarpelui.

Trezirea lui Kundalini este însotita de instaurarea beatitudinii. Or, alte denumiri date Insulei Serpilor erau Helixea (Felicia), care are aceasta semnificatie, si „nesos makaron” (Insula Preafericitilor). Este vorba, desigur, de cei care aveau activata energia Kundalini.

Desi citeaza elemente ale unor cunoscute basme, Lovinescu nu poate sesiza adânca lor semnificatie. Vom încerca sa suplinim aceasta lacuna în cele ce urmeaza.
În serialul despre „Ciclurile cosmice” a fost analizata semnificatia celor trei metale: arama, argint si aur, ce revin obsesiv în basmele noastre, aratând ca ele pot fi puse în legatura si cu energia celor trei canale. Astfel, arama (cel mai dur metal din cele trei) corespunde canalului drept, masculin, Pingala; argintul, moale, indica Ida nadi, canalul lunar, feminin; iar aurul, cel mai nobil dintre ele, trimite la Sushumna, canalul perfectiunii, al echilibrului desavârsit. El este Calea Regala a lui Kundalini, ce duce în Împaratia Cerurilor (Sahasrara). Nu întâmplator, rezultatul final al diferitelor transformari (atingerea starii de Yoga) este aurul (realizarea suprema, a Sinelui): palatele se prefac într-un mar de aur, parul devine de aur etc. Marul de aur e aruncat în capul alesului (Sahasrara). În basmul Fata Împaratului Rosu, Fat-Frumos va sari cu calul sau (Kalki, zeitatea Sahasrarei, al carui vehicul e calul) si va lua coroana de aur pusa în vârful unei sulite (Sushumna, coloana vertebrala). Fidel unor surse autentice, Lovinescu vede în cal energia Kundalini, în turnul ce avea în vârf fata de împarat (aici Adi Shakti, zeitatea pereche a Sahasrarei) – simbolul coloanei vertebrale si în coroana de aur – Sahasrara. El atentioneaza asupra primejdiei trezirii violente (termenul corect ar fi „trezirea neautorizata”) a energiei Kundalini (Dacia…, p.71).

Basmele pun în evidenta caracterul secret al acestor cunostinte initiatice: coliba este urâta pe dinafara (corpul fizic) si de aur pe dinauntru (corpul subtil activat de Kundalini); parul de aur este disimulat sub o basica etc.

Calea catre Dumnezeu presupune o lupta (interioara, în mod evident). Eroul (Sinele nostru) trebuie sa învinga multe dificultati (prin asceza, tapasia, în Yoga clasica). El se va lupta cu fortele raului: zmei, animale monstruoase, personaje malefice (asa cum în marile epopei hinduse lupta era purtata împotriva demonilor). Lovinescu remarca: „Batalia simbolizeaza acel haos indispensabil si prealabil coborârii Razei ceresti care-l va organiza dându-i vibratia initiala necesara” (Dacia…, p.70). Intr-adevar, Kundalini se manifesta ca energie vibratorie. În metodele traditionale, trezirea ei este rasplata luptei interioare a yoghinului. Efectul sau asupra sistemului energetic interior este trecerea de la o stare de dezechilibru (haos) la echilibrul perfect organizat, în armonie cu divinitatea.

Când se refera la stradaniile sau la metamorfozele eroului (simbolizând evolutia sa spirituala catre realizarea Sinelui, concomitent cu o transformare profunda), cifrele 3 si 7 dezvaluie activarea etapizata a celor trei canale, respectiv a celor sapte centre energetice clasice (sau noua, la un nivel superior al cunoasterii – v. mai jos).

Merele de aur sunt vegheate trei nopti, eroul va lupta cu zmeii trei zile si trei nopti, va repeta unele încercari de trei ori, va înfrânge trei zmei, va trece trei poduri, va strabate trei paduri, sau va traversa o apa, un munte si o padure. Metamorfozele presupun schimbarea a trei costume (de arama, argint, aur), se produc dupa ce se plesneste din bici de trei ori, dupa ce faptura înghite trei guri de jaratic, se scutura de trei ori, se da de trei ori peste cap etc. Relatând transformarea calului (!), Lovinescu arata ca astfel „eroul ia în mod virtual în posesiune cele trei lumi… Eroul a descoperit adevaratul Agent, el a eliberat pe Shakti, captiva unei materii vulgare si de dispretuit. Lovita la cap, formidabila putere a Sarpelui se trezeste si zboara pâna la Nori, pâna la Luna, pâna la Soare… Fiecare lovitura de frâu sau învârtire de Cheie deschide Poarta strâmta a uneia din cele trei lumi” (Dacia…, p.80).

În opinia noastra, eliberarea celor trei printese simbolizeaza admirabil eliberarea (activarea) puterilor celor trei canale – Maha-Lakshmi, Maha-Saraswati, Maha-Kali, corespunzând celor trei guna, respectiv Sattva, Rajo si Tamo.

Lovinescu vedea în cele trei fete ale Împaratului Verde din basmul Harap-Alb, trei shakti (puteri), „trei aspecte ale „Regelui Lumii””, cele trei Iele din traditia româna, Margalina, Rosalina, Savatina, sau Sânziene. Obsedat de Ianus, în dezacord cu Eliade, el o asimileaza pe Sânziana cu Sfânta Ioana, aspect feminin al lui Ianus, ca Iana (?) (Dacia…, p.76).

Canalele laterale au semnificatii antagonice. Astfel:

– canalul stâng (feminin) Ida reprezinta Luna, recele, trecutul, noaptea, întunericul, pasivitatea (inertia), umiditatea, moliciunea, semnul minus, simbolul Yin etc.;

– canalul drept (masculin) Pingala e caracterizat de Soare, caldura, viitor, zi, lumina, actiune, uscaciune, duritate, semnul plus, simbolul Yang etc.

În memoria basmelor le regasim sub forma contrariilor: „tara în care împaratea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamântului; si craiia istuilalt la alta margine” (latura dreapta si cea stânga a corpului subtil). Împaratul Verde, corespunde canalului Ida: verdele e o culoare rece, împaratul avea trei fete. Craiul Rosu trimite la canalul Pingala: rosul e o culoare calda, craiul avea trei feciori. Dar Lovinescu vede aici simboluri alchimice: plumb, mercur, sulf… (Dacia…, p.78).br În reprezentarile artistice, Adam si Eva se tin de-a dreapta si de-a stânga Arborelui Vietii, simbolizând astfel canalele laterale Pingala (masculin) si Ida (feminin).

Contrariile apar si în numele eroului Harap-Alb (negru si alb). E curios cum Lovinescu nu a sesizat semnificatia, de vreme ce consimte ca „Harap-Alb este Negru-Alb, Yin-Yang” (ibid., p.73); „Harap-Alb este numele românesc al Yin-Yang, echilibrare perfecta de antinomii” (Interpretarea…, p.26). În pofida acestui fapt, el se lanseaza în speculatii care-l conduc la concluzii false, potrivit carora eroul basmului ar fi când Mistretul Alb (Omul Universal al erei Mistretului, p.74-76), când Ganesha-Ianus (p.79), când Suveran Pontif si Rege al Lumii (p.83), când Perseu (p.86) ori Parashurama (p.87) sau chiar Rama (p.98).

Alte numere (totdeauna pare) ar putea sugera ramificatiile plexurilor ce corespund chakrelor – numarul lor de petale: patru piloni ce sprijina Pamântul (Muladhara), sase sau douasprezece aripi ale calului nazdravan (Swadisthan, respectiv Anahath), vârsta de saisprezece ani când eroul porneste sa caute Tinerete fara Batrânete si Viata fara de Moarte (Vishuddhi), doi pesti ce sprijina Pamântul (Agya, nivelul superior de manifestare al Fiului Divin Ganesha-Pamântul, adica Iisus, simbolizat de Peste). Cât despre Sahasrara al carei nume înseamna „lotusul cu o mie de petale”, numarul sau simbolizeaza transcendenta.

Dintre animalele benefice care îl sprijina pe erou, unele sunt cunoscute ca vehicule ale zeitatilor ce guverneaza centrele energetice: câinele (Adi Dattatreya-Vidul), leul (Durga-Anahath), pajura (Krishna-Vishuddhi), calul (Kalki-Sahasrara) etc.
Deosebit de semnificativ ni se pare faptul ca eroul îi va imobiliza pe Murgila, Miazanoapte si Zorila, adica va suspenda Timpul. Metafora, care îi scapa lui Lovinescu, este trezirea lui Kundalini, pe canalul central, al prezentului, ceea ce îi permite yoghinului sa traiasca exclusiv în prezent, de fapt, sa fie Kalatit (dincolo de Timp), sa supuna Timpul.

Lovinescu reda textul unor colinde (Dacia…, p.26-30) din care reproducem:

„La Mânastirea cu noua altare/ Mi-ard noua lumânare
… Si din Padure mare
S-a taiat un Copac mare/ Si s-a facut o Mânastire Alba Mare
Cu noua altare/ Si noua Tronuri de Aur
Cu slove de Aur./ În Altarul Mare
E Sânta Maria Mare./ În Altarul Mic
E Sânta Maria Mica./ În Altarul din Mijloc
Maica Domnului sedea…”

Ne exprimam surprinderea ca scriitorul, care nu era strain de hinduism si yoga, nu a putut remarca aici simbolismul evident: Copacul este Arborele Vietii (sistemul energetic subtil). Cele trei Marii sunt energiile celor trei canale, reprezentate de entitati feminine: Maha-Saraswati, Maha-Lakshmi si Maha-Kali (v. mai sus).

Mânastirea Alba Mare este Sahasrara (lotusul alb cu o mie de petale); cele noua Altare (noua lumânari, noua Tronuri de Aur) sunt chakrele (în mod obisnuit considerate în numar de sapte; doar marii initiati au cunostinta si de cele doua superioare: Bindu si Artabindu, ce transcend limitele corpului uman), tot atâtea etape energetice ale evolutiei lui Kundalini. În povestirea Harap-Alb, pentru a ajunge la curtea împaratului (Sahasrara), eroul si Spânul trec noua mari, noua tari si noua ape mari. Lovinescu ignora sensul atât de evident afirmând: „acestea ni se par a corespunde la cele 9 constelatii circumpolare” (Dacia…, p.83, nota 11).
Lovinescu trimite la o descriere luata din Edda: „Cunosc noua lumi, noua domenii acoperite de arborele lumii, acest arbore cu întelepciune întemeiat care se împlânta în sânul pamântului” (Interpretarea…, p.104-105).

Cele sapte chakre sunt indicate în Povestea gainusii de aur pe care Dumnezeu o transforma, dimpreuna cu puii într-un roi de stele: Closca cu Pui, Pleiadele (7 stele). Lovinescu recunoaste în aceste simboluri cosmice, manifestarea unor entitati divine: „Legatura lui cu divinitatea se putea face prin intermediari cosmici („closca cu pui”) prin care putea primi putere în rezolvarea tuturor problemelor” (ibid.102-103,105). Cele sapte chakre pot fi regasite si în basmul despre eroul care taie balaurul cel urias în sapte bucati (v. alegoria sarpelui).

Faptul ca fiecare chakra este guvernata de un aspect al divinitatii, rezulta din urmatoarele versuri (Dacia…, p.27-28):

„…Noua preoti preutesc
Noua diaconi citesc/ În locas Dumnezeiesc”.
Si mai departe:
„În Dalba Mânastire Mare/ Aho Ler Doamne Ler!
Mânastirea cu Noua Altare/ Si cu Jeturi aurite.
Da în Jeturi cine sade?/ E Ilion,
Lânga el e Maica Precista/ Lânga Maica Precista
Sade Batrânul Craciun/ Lânga Batrânul Craciun
Sade Ion Sânt Ion… /Si Siva Vasilea”.

Avem de-a face, evident, cu numele aspectelor divine care guverneaza chakrele (Altare, Jilturi, toate cu majuscula); între ele apare… Siva!!! Vasilea (Basileus) indica suprematia lui Shiva. Lovinescu nu observa nimic din acestea. El va atribui numelor populare de sfinti, corespondente arbitrare: Sfânta Maica – Latona; Sf. Maria Mare – Gaia; Sf. Maria Mica – Diana, Luna; Ion-Sânt-Ion este Ianus, iar Craciun – Saturn, pe când Siva este „Ops Consiva, divinitate a recoltelor”!!! Zeitate minora, ce nu are nimic dintr-un Basileu al zeilor.

Exista numeroase alte dovezi ca stramosii nostri admiteau stapânirea zeitatilor (încarnarilor, aspectelor divine) asupra chakrelor. Analizând basmul Lostrita (Interpretarea…, p.77,80), Lovinescu consemna: „Nici un om nu se poate mântui prin propriile-i sfortari si necesita sprijinul si interventia unui Soter (mântuitor, intermediar) coborât din ceruri” exemplificând prin „Maria Lipan (Maria sotia Pestelui), nume soteriologic prin excelenta, ceea ce înseamna ca Mântuitorul apare si în ipostaze feminine. În dogma crestina Maria este „corascumparatoarea” genului uman”.

În alta parte (Dacia…, p.38-39) el furnizeaza elemente referitoare la relatia aspectelor divine cu chakrele, dar întelesul real îi scapa, propunând piste false.

„Sus la cheia raiului/ Buna ceata mi-e adunata
Tot de sfinti de aceia sfinti/ Si-mi citeau, prooroceau,
Si-mi citeau de Dumnezeu/ Si pe Dumnezeu nu-l stiu…
Jos la cheia raiului/ În stâlp de piatra mi-e-ncheiat.
D-unde sfintii c-auzea,/ Ei saltara si zburara,
Sus mai sus se ridicara,/ Cu norii s-amestecara.
Jos mai jos ca se lasa/ Pe stâlp de piatra cadea;
Când acolo c-ajungea/ Carti pe brate ca-si lua,
Si citea, proorocea,/ De trei zile si trei nopti.
Stâlp de piatra în patru crapa/ Iata Dumnezeu ca scapa”.
Si mai departe: „Jos la tara duce-m-oi/ Chei în mâna prinde-voi
Mânastiri deschide-voi/ Slujbe sânte face-voi”.

Trecerea lui Kundalini prin chakre este în mod traditional comparata cu deschiderea (descuierea) unor porti. Am vazut ca, în crestinism, Sahasrara are semnificatia de Împaratie a Cerurilor (Rai). Cheia ajungerii în Rai se afla în Kundalini, amplasata (în starea initiala, adormita) „jos”: la baza coloanei vertebrale (în osul sacru); dar dupa ridicarea lui Kundalini în Sahasrara, cheia Raiului ajunge „sus”. Ceata de sfinti reprezinta aspectele divine ale chakrelor, care sunt integrate, toate, în Sahasrara. Ele reflecta calitatile divine, pe care initiatul trebuie sa le descopere, trecând de la ignoranta la cunoasterea divina: „Si-mi citeau de Dumnezeu/ Si pe Dumnezeu nu-l stiu”. Este o conditie indispensabila, ce caracterizeaza „alesii, carora pasiunea de cunoastere le-a prins toti ganglionii, iar sarpele le-a muscat din leagan calcâiul”, minunata metafora cu care Lovinescu îsi încheie volumul Interpretarea esoterica a unor basme si balade populare românesti (p.202). Ganglionii reprezinta, desigur, plexurile nervoase corespunzatoare chakrelor sistemului subtil (v. serialul Corpul nostru energetic).

Stâlpul de piatra este, evident, canalul Sushumna din coloana vertebrala. Kundalini e încuiata la baza acestuia:

„Jos la cheia raiului/ În stâlp piatra mi-e-ncheiat”.
Saltul, zborul sfintilor semnifica ascensiunea. Mai întâi însa e necesar ca aceste entitati ce guverneaza chakrele sa o elibereze pe Kundalini, iar aceasta presupune în prealabil cunoasterea divina (al carei sediu e tot jos, în chakra Swadisthan stânga):
„Jos mai jos ca se lasa/ Pe stâlp de piatra cadea;
Când acolo c-ajungea/ Carti pe brate ca-si lua,
Si citea, proorocea”.
Dupa dobândirea cunoasterii, chakra cu patru petale a Muladharei de la baza coloanei se deschide, eliberând energia dumnezeiasca a lui Kundalini (de fapt Duhul Sfânt, care îi ilumina pe prooroci, de unde si desele referiri la proorocire):
„De trei zile si trei nopti,
Stâlp de piatra în patru crapa/ Iata Dumnezeu ca scapa”.

În fine, „jos la tara duce-m-oi” se refera la elementul Pamânt care e asociat Muladharei, cea mai de jos chakra.

În serialul publicat în revista YOGA SPONTANA s-a aratat ca al noualea Avatar, Iisus Christos, stapâneste Agya chakra, situata în centrul fruntii („al treilea ochi” cum i se spune în India). În basmele cosmologice românesti se poate citi (apud Dacia…, p.49): „Sfântul Soare este Fata lui Christos, Ochiul lui Dumnezeu”. În acest sens, amintim si una din încercarile la care Spânul îl supune pe Fat-Frumos, trimitându-l sa aduca nestemata stralucitoare ca soarele din fruntea cerbului, ce era lepadata la sapte ani odata (aluzie la cele sapte chakre, la cele sapte etape pe care le parcurge Kundalini).

Agya chakra este un pasaj extrem de dificil. Aici se intersecteaza cele trei canale. Ea e situata între baloanele ego-ului si superego-ului. E poarta, trecatoarea cea îngusta ce duce la Împaratia Cerurilor, despre care vorbea Iisus, stapânul Agyei, care se desemna prin aceasta metafora cu semnficatie precisa. Ea e amintita adeseori în tezaurul folcloric al memoriei colective. Harap-Alb e trimis sa aduca Apa Vie si Apa Moarta de unde se bat muntii în capete. Cele doua feluri de apa reprezinta contrariile, energia ce curge prin canalele laterale: canalul stâng, al inertiei (Apa Moarta) si canalul drept, al actiunii (Apa Vie). În încercarea sa eroul e ajutat de o pasare, simbolul Duhului Sfânt, adica al lui Kundalini. Muntii ce se bat în capete sunt extremitatile superioare, proeminente, ale canalelor laterale: ego si superego (v. mai jos, Lostrita).

Lovinescu vorbeste în alta parte de „ultima incinta a Raiului,… unde se gaseste Poarta Strâmta”; „portile strâmte, puntile de trecere, pazite de cei ce au realizat o initiere regala”; „centrul ocupat de contemplativii puri, desavârsitii unei initieri”; „pazitorii sunt entitati mitice” (Interpretarea…, p.18). Dar nu poate face conexiunile necesare.

Tot în basmele cosmologice (apud Dacia…, p.49) se arata: „Pamântul e Sfânta Maica. Pamântul este o insula de argint cu osie de aur. Focul este Împarat, Apa este Împarateasa. Pamântul e înconjurat de ape. Deasupra sunt Ape, dedesubt sunt Ape”. În aceasta descriere sintetica se regasesc cele trei chakre inferioare. Muladhara ocupa extremitatea inferioara (Pamântul). Chakrele superioare ei sunt numite Împarat si Împarateasa: imediat deasupra este Swadisthan chakra simbolizata de Foc (Împaratul); mai sus se afla Nabhi chakra, ce reprezinta Apa (Împarateasa). Insula este Muladhara sacrum în care e încapsulata Kundalini (ca pe o insula). Canalul stâng, Ida nadi (argintul) porneste din Muladhara. Osia de aur e canalul central Sushumna, a carui baza e Muladhara (Pamântul).

În sanskrita, Mula = suport, Adhara = radacina. În fapt, e radacina întregului sistem subtil, adica a Copacului Vietii. Semnul Muladharei e swastika, numita Steaua Polara: „swastika… indica de asemenea pe cât de precis posibil, situarea „polara” a acestui Centru” (Dacia…, p.46); „Swastika clavigera… pecete a Polului (Interpretarea…, p.65). „Steaua Polara este… Stejarul Câmpului” (Dacia…, p.49). În acest centru, pe care îl considera a fi (în basmul Harap-Alb) Gradina Ursului (Gradina Polara), Lovinescu vede locuind aspectul feminin, „aspectul de Shakti”” (ibid., p.84). Într-adevar, dupa cum am vazut, în Muladhara sacrum rezida Kundalini, reflectare la nivel uman a lui Adi Shakti, Zeita Primordiala.

Nabhi chakra se afla în centrul zonei abdominale a Vidului, Oceanul Iluziilor, Nabhi si Vidul au culoarea verde. Nabhi e guvernat de Vishnu si de Shakti a sa, Lakshmi. Vishnu pluteste pe Oceanul primordial, sustinut de sarpele urias Shesha. Din frazele confuze ale lui Lovinescu (Dacia…, p.84), am putea deduce, cu bunavointa, ca în Ostrovul Verde îsi au resedinta Vishnu si Shakti a sa.

În Dacia hiperboreana (p.92), Lovinescu constata relatia ce exista între personajele fabuloase (ce-l vor ajuta pe Harap-Alb sa-si atinga telul) si elemente: Flamânzila (Pamânt), Gerila (Foc), Setila (Apa), Pasari-Lati-Lungila (Aer). Sa-l ajutam sa întregeasca enumerarea cu atributul lipsa al lui Ochila (Lumina). Vedem în aceasta, parcurgerea de catre Kundalini a chakrelor corespunzatoare acestor atribute-elemente: Muladhara, Swadisthan, Nabhi, Anahath,… Agya…, respectiv învingerea dificultatilor pe care acestea le pot ridica în calea energiei subtile. Ultima încercare: fata de împarat se preface în pasare (arhetip spiritual, aici Kundalini) si se ridica în înaltul Cerului (Sahasrara). Prinderea acesteia reprezinta cucerirea telului suprem, deci unio mystica între manifestarea masculina (Atman) si cea feminina (Kundalini). Acestea sunt, la rândul lor, reflectarea principiilor cosmice primordiale: Tatal (Sada-Shiva) si Mama Divina (Adi Shakti).

Simbolismul nuntii cosmice este admirabil descris în balada populara a Mioritei. Aici, moartea reprezinta starea de Samadhi, unirea cu Absolutul. Eliade arata ca „numerosi autori români au recunoscut… aceasta nostalgie a reintegrarii cosmice”, apreciind ca „într-adevar, balada reprezinta, pentru cultura româneasca, în acelasi timp o problema de folclor si de istorie a spiritualitatii populare si un capitol central în istoria ideilor”. El respinge „interpretari fanteziste, ca de exemplu cea a lui Th.D. Sperantia, care vede în Miorita „un mit sau o legenda rituala” „de origine egipteana”, facând parte „din cultul cabirilor””(De la Zalmoxis…, p.227-228). „Diaconu vedea în balada… „un rest de poezie… înfatisând împreunarea sufletului ciobanesc cu imensitatea cosmica”, un strat poetic anterior adaptarii sufletului daco-roman la valorile crestine” (ibid., p.231). Lucian Blaga „descifra în balada semnificatii mai profunde, care nu erau sesizabile decât de la un anumit nivel speculativ”. Concluzia lui Eliade e ca „balada Miorita este ea însasi rezultatul unui proces creator… care, la o anumita epoca, a efectuat transmutatia unui comportament ritual primar într-o capodopera poetica, încarcata de semnificatii noi si purtatoarea unui mesaj mai bogat si mai „elevat”” (ibid., p.233).

Citatele ce urmeaza provin din varianta data de Vasile Alecsandri. De la bun început suntem preveniti ca ne aflam:

„Pe-un picior de plai,/ Pe-o gura de rai”.
Spre deosebire de cei ce au vazut aici doar o metafora poetica, Eliade observa ca „intri în cu totul alta lume” care „nu are nimic de-a face cu riturile funerare… În Miorita universul întreg este transfigurat. Suntem introdusi într-un cosmos liturgic, în care se savârsesc Mistere. Lumea se reveleaza „sacra”… concepte specific crestine nu sunt atestate în Miorita” (p.246). Citim mai încolo:

„Sa le spui curat/ Ca m-am însurat
C-o mândra craiasa/ A lumii mireasa…
Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa…
Preoti muntii mari,/ Pasari lautari
Pasarele mii/ Si stele faclii!”

Craiasa este energia feminina Kundalini; a Lumii Mireasa e Adi Shakti, simbolul Fecioarei Divine (Gauri), corespondent cosmic al lui Kundalini. Soarele si luna reprezinta canalele laterale, iar cununa e Sahasrara. Preotii-munti sunt simbolurile geografiei sacre, de fapt, aspectele divine masculine ce guverneaza chakrele, în timp ce pasarile reprezinta puterile lor feminine (Shakti). Stelele sunt corespondentele cosmice ale chakrelor, iar faclia e simbolul energiei spirituale atotpatrunzatoare (Paramchaitanya).

Eliade (ibid., p.247 si nota 49) arata: „Ca o nunta au fost interpretate de misticii si teologii crestini agonia si moartea lui Christos. Este suficient sa amintim un text de Sfântul Augustin în care Christos „ca un nou mire… vine în patul nuptial al crucii, si urcând în el savârseste nunta” (cf. Sf.Augustin, Sermo suppositus, 120, S (In Natali Domini, IV)”. Este, deci, o transcendere a eroului baladei catre nemurire, o învingere a mortii, dobândirea prin Yoga a starii de unire permanenta cu Dumnezeu. Aceasta îi permite, arata Eliade, „sa triumfe asupra propriului destin” (ibid., p.248).

Lovinescu semnaleaza o serie de fragmente ale cunoasterii cosmologice continute în legendarul românesc, dar nu e în stare sa le interpreteze corect (Dacia…, p.49-50). Explicatiile noastre sunt încadrate de acolade { }:

„Focul {Kundalini} vine de la Dumnezeu {ca reflectare a Sfântului Duh}. Dumnezeu sta în el; el e Dumnezeu. Pamântul {Muladhara, v. mai sus} se sprijina pe patru piloni {cele patru petale ale Muladharei} si o osie {coloana vertebrala; canalul central, Sushumna}. Osia se reazema pe un Balaur care se încolaceste în jurul ei {Kundalini încolacita în jurul sau, în osul sacru de la baza coloanei vertebrale}. Pamântul e vegheat la cele patru colturi de patru Serafimi {cele patru calitati sacre ale zeitatii ce guverneaza Muladhara: puritate, inocenta, întelepciune, bucurie}. În centru e un Munte pe care sta Dumnezeu {muntele sacru, sediul lui Kundalini, cunoscut în geografia sacra}. În centru este o fântâna {Kundalini ca „apa vie”; v.mai jos}. Cerul {Sahasrara, Împaratia Cerurilor} este sustinut de sapte piloni {cele sapte chakre} paziti de sapte îngeri {cele sapte zeitati ale chakrelor}. Cei sapte îngeri vegheaza asupra lungimii, latimii, adâncimii, înaltimii si centrului Cerului {calitatile chakrelor se regasesc integrate în Sahasrara/Cerul}. Pamântul este înconjurat de Apa Sâmbetei {osul sacru, contine apa vie a lui Kundalini}. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor {aici este originea celor trei canale, ca niste râuri}. Acolo e Cetatea lui Dumnezeu {osul sacru} si Marul rosu {rosul e culoarea lui Ganesha, stapânul Muladharei}. Apele lumii ies din Marul rosu, se raspândesc în lume si se întorc la Marul rosu {Kundalini se ridica pe canalul central si coboara pe cele laterale}. Marul rosu este Osia Pamântului. El se gaseste acolo unde e Buricul Pamântului”.
În legatura cu aceste ultime propozitii, Lovinescu citeaza dintr-o „colectie de ghicitori”:

– Unde este Buricul Pamântului?
– În mine însumi; sau:
– Acolo unde sunt eu.

Pe Buricul Pamântului e un Munte Sfânt. Pe Munte e o Mânastire de maici {Kundalini e reflectarea Mamei Divine care e Sfântul Duh}. Dumnezeu trimite prin ele mesaje în Lume {activarea lui Kundalini, înseamna conectarea cu Dumnezeu; toti profetii aveau energia Kundalini/Duhul Sfânt activ în ei, de aceea puteau primi mesajele lui Dumnezeu}. Acolo se gasesc Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminica” {fiecarei zile a saptamânii îi corespunde o chakra si o divinitate: marti pentru Muladhara, miercuri pentru Swadisthan etc., luni pentru Sahasrara}. Lovinescu recunoaste în aceste sfinte „aspecte feminine de arhangheli planetari” (Dacia…, p.67). Dupa opinia noastra ele sunt „puterile” feminine (shakti) ale celor sapte chakre (chakrele având, desigur, si corespondente planetare).
Am vazut ca energia Kundalini este manifestarea la nivel uman a Puterii Divine Primordiale (Adi Shakti), care este Mama Sfânta. Ea se pogoara asupra fatului, la vârsta de doua-trei luni. Trezirea ei e numita de indieni: „a doua nastere”, termen folosit si de Iisus în convorbirea cu Nicodim (Ioan 3.3,5).

„Coborât-a coborât/ Maica Sfânta pe pamânt.
I-a venit vremea sa nasca/ Si umbla din casa-n casa”.

La o lectura simplista vom vedea în aceasta simpla relatare a istoriei biblice despre nasterea lui Iisus, precum si recunoasterea Fecioarei Maria ca Avatar (încarnare divina pogorâta pe pamânt). Dar „casele” pot reprezenta chakrele, pe care le parcurge Mama Sfânta Kundalini, harazind a doua nastere.

Lostrita, descântec de facere usoara cules de prof. Vasile Popa de la liceul „Nicu Gane” din Falticeni (apud Interpretarea …, p.79-83) este în întregime o alegorie a trezirii energiei Kundalini:

„A fost odata/ O lostrita de aur
Chicata/ În apa sarata,
În apa bâhlita,/ De mâluri mâlita.
Apa întunecata,/ De stânci încongiurata”.

Lostrita de aur aflata în apa sarata e simbolul lui Kundalini (feminina ca si lostrita). Sarea reprezinta elementul Pamânt (de mâluri mâlita), deci Muladhara sacrum ce contine initial energia în stare latenta. Apa întunecata, de stânci înconjurata e osul sacru în care e închisa Kundalini.

„Lostrita se chinuia,/ Tot în sus sarea,
Rau se farâma,/ Si nici ca putea
Din balta sa iasa/ La apa aleasa,
Din iaz sa s-arunce/ La apa mai dulce”.

Energia Kundalini doreste sa se ridice pe Sushumna (tot în sus sarea), sa iasa din osul sacru (din balta sa iasa). Balta, iazul, pot avea aici si o alta semnificatie: canalul central este întrerupt pe portiunea abdominala (Vidul, Bhava Sagara adica Oceanul iluziilor; v. mai jos „apele ce mint”). Într-adevar, parasimpaticul prezinta o discontinuitate între nervul vag si plexul solar. Tendinta sa e sa ajunga în Împaratia Cerurilor (Sahasrara) – „apa aleasa”. Performanta nu e posibila decât cu ajutorul Mamei Divine (Adi Shakti) care îi va permite accesul la cele trei canale (trei tei) ale Copacului Vietii, deschizând chakrele (frunza-nfrunzita si floarea-nflorita):

„Dar norocul ei/ Ca pe sub trei tei
Cu frunza-nfrunzita,/ Cu floarea-nflorita
Precista trecea,/ Mari c-o vedea,
Si se-nduiosa/ Si asa graia:
– Lostrita, lostrita,/ Draga copchilita,
Nu te chinui/ Nu te necaji,
Gura n-o casca,/ Sufletul nu-ti da,
Ca eu oi vraji,/ Stâncile-oi urni,
Si tu îi scapa,/ Si te-i bucura.

Cei ce practica Yoga Spontana (Sahaja Yoga) stiu ca, în zilele noastre, activarea lui Kundalini se poate obtine – gratie lui Shri Mataji Nirmala Devi – în rastimpul a câteva minute, fara asceza, fara chinuitoarele posturi (Asana) si fara exercitii de respiratie (Pranayama): „nu te chinui, nu te necaji, gura n-o casca, sufletul nu-ti da”. Câta deosebire fata de Yoga clasica!

Referindu-se la trezirea lui Kundalini prin metoda clasica, Lovinescu consemna pe buna dreptate, despre trezirea lui Kundalini: „Operatia izbândita (este cea mai grea „performanta” din lume) aduce deconditionarea, perfectiunea, starea de zeu, în crestinism de înger” (Interpretarea…, p.189).

Eliberarea energiei Kundalini aduce cu sine starea de bucurie, de beatitudine ce caracterizeaza extazul sfintilor: „si tu îi scapa, si te-i bucura”.

Maicuta se frânge,/ Stâncile le-atinge;
Stâncile surate,/ Stâncile curate,
Se uita mirate/ Si se dau deoparte.
Lostrita ca trece/ Catre apa rece”.
Mama (Maica, în slavona; Mataji, în sanskrita) Preacurata (Precista, în slavona; Nirmala în sanskrita) va urni stâncile.

„Aceste doua stânci „surate” sunt fara îndoiala cele doua stanci sau munti, care se bat cap în cap în basme, în momentul lor de înclestare, pe care o „desface” Maica Domnului, sau stâncile Symplegade, care opresc la Dardanele trecerea navei Argo spre Colchida, unde se afla Lâna de Aur. E puterea Cheilor întrebuintata în toata stralucirea ei de catre Mama cereasca” (Interpretarea…, p.81). Recunoastem, cu usurinta, pe Kundalini (nava Argo) si Sahasrara (Lâna de Aur; v. mai sus simbolismul aurului).

Stâncile sunt ego-ul si superego-ul. Ele devin „curate” numai dupa ce au fost atinse de Mama Divina. În urma acestei purificari aplicate chakrei Agya, ego-ul si superego-ul se dau deoparte lasând sa treaca „lostrita”, deci Kundalini, reflectare în fiinta umana a Mamei Sfinte, dar si simbol al lui Iisus, nascut de aceasta (pestele e simbolul christic al mântuirii), ambele manifestari divine fiind stapâne asupra chakrei Agya.

„Stâncile curate,/ Se uita mirate/ Si se dau deoparte.
Lostrita ca trece/ Catre apa rece,
Lostrita se duce/ Catre apa dulce”.

Lostrita trece catre „apa rece” – evident, briza racoroasa sau apa vie (v. alegoriile respective), deci Kundalini a trecut de Agya si a ajunsa în Sahasrara, unde se manifesta în acest fel. „Ape reci de munte – substitut în lumea noastra a apelor ceresti” (ibid., p.81). Puterea Cheilor (aici si cu sensul de „trecatoare printre munti”, deci Agya) încrucisate (canalele laterale se încruciseaza în Agya, la nivelul chiasmei optica, intersectia nervilor optici), formeaza swastika clavigera, simbol al Fiului Divin.

Descântecul urmeaza astfel:

„Dar cum a scapat/ De lacul sarat,
Cu ape ce mint/ Lostrita de-argint,
Si Maria noastra/ Sa scape, sa nasca,
Pruncul sa s-arate/ Pe maluri curate,
Viu si sanatos/ Ca de la Hristos”.

Pruncul este Atman (Sinele, Spiritul uman), iar malurile curate semnifica Sahasrara, Împaratia Cerurilor, limanul întregii lucrari, destinatia ultima a lostritei-Kundalini. Aici e vorba de :”a doua nastere” (Ioan 3.3,5) alt nume dat Realizarii Sinelui (activarea lui Kundalini, atingerea starii de Yoga).

Finalul, reafirma necesitatea lucrarii divine a Mamei Universale, ca solutie suprema (leac):

„Descântecul de la mine,/ Leacul de la Maica Precista”.
Spicuim din concluziile lui Lovinescu la acest „descântec”: „Terminologia e de cea mai înalta calitate initiatica… ne arata transcendenta ezoterismului în care se integreaza descântecul… Descântecul trece de la universal la individual si de la general la particular… Ceea ce arata ca se cunoaste de catre detinatorii traditiei, asa-zise populare, analogia dintre macrocosm si microcosm” (ibid., p.82).

Lovinescu (Dacia…, p.55) descifreaza în legenda mesterului Manole, miracolul trezirii lui Kundalini. Sotia lui Manole, Florica, reprezinta aici pe Shakti, zidita în fundatia edificiului – Muladhara sacrum, nodul vital. Ea trebuie sa permita afirmarea celor sapte centre, pe care Lovinescu le identifica prin cei sase mesteri plus Manole, ca Sahasrara. Scarile simbolizeaza coloana vertebrala (inclusiv ascensiunea lui Kundalini, am adauga noi). Aripile pe care si le fauresc sunt o aluzie la suflul resimtit ca manifestare a lui Kundalini. Fântâna în care se transforma contine, desigur, Apa Vie (v. mai jos).

REPREZENTARI ALEGORICE

În traditia multor popoare, corpul energetic subtil este considerat a fi Arborele Vietii, pe când energia subtila Kundalini este reprezentata alegoric de un sarpe, e asemanata cu un foc, sau e numita apa vie, iar manifestarea sa este perceputa ca un suflu de origine divina (Duhul lui Dumnezeu în Vechiul Testament; Sfântul Duh în Noul Testament; Ruh în Coran; Paramchaitanya, în scrierile sfinte indiene, Pneuma, în limba greaca, Spiritus în latina etc.).
  

ARBORELE VIETII

Pomul, axul vertical, axis mundi, sunt tot atâtea metafore pentru sistemul energetic subtil al lui Kundalini. La fel crucea (simbol al copacului) cu trei dimensiuni (trei canale): are sase vârfuri plus centrul, deci sapte chakre.

Tema Arborelui Vietii nu-i este straina lui Lovinescu (Interpretarea…, p.67,105): „Obiectul central, cu deamanuntul studiat în basmul românesc, este Pomul Vietii… Este Arborele Unitatii.” De unde concluzia: „Ambianta româneasca precrestina era de natura Primordiala”.

„Cei trei copaci ai Paradisului, Pomul Vietii, de o parte si de alta cu Arborele Cunoasterii Binelui si Raului bifurcat, sau cei trei curenti subtili principali leaga lumea noastra de lumea cereasca” (loc. cit.).

Iata cum ni se dezvaluie simbolismul corpului subtil în Povestea viei: De trei ori câte noua ani a umblat Dumitru în cautarea Arborelui Lumii. „Când a dat sa intre în ograda s-a izbit de Pomul Lumii. Nu se vedea dar îl simtea… A sarit în sus. Cum a sarit, parca într-o clipa i s-au deschis ochii, altii decât cei pe care îi avea. A vazut Pomul Lumii… întors cu vârful în jos, cu radacinile în aer… Si a început sa plânga de bucurie”. Lovinescu comenteaza: „Asadar putem strabate toate zarile, aqrabu min chabliward, cum spune Coranul, „mai aproape decât vena jugulara”… Este semnificativa indicatia ca Axul Lumii trebuie cautat în maracinisul nostru, în partile cele mai parasite, mai încâlcite din fiinta noastra, mai paraginite, cum le arata casa si ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când îl pipai pentru prima oara, când „luminile s-au deplasat” în tine, cum spun cabalistii, si-l vezi cu vârful în jos si cu radacinile în Tarie, asa cum se oglindeste în lumea noastra” (Interpretarea…, p.120-121). Constient de rostul existentei umane, autorul explica în alt loc (p.95-96): „Tatal ceresc… l-a facut pe om, a carui misiune este sa elibereze scânteia olimpica din centrul sau… Initierea în Mistere avea aceasta ca principala tinta… Operatia este numita în Kabala „Makifim”, deplasare a luminilor, ceea ce era inferior se transmuta în superior… Omul autonom devine un arbore inversat, cu radacinile în cer”.

Cele de mai sus concorda perfect cu conceptele yoghine:

  ¤ corpul subtil, energetic, este reprezentat în Yoga asemenea unui arbore rasturnat, cu coroana în pamânt si cu radacinile în aer;

  ¤ canalul evolutiei spirituale, Sushumna, corespunde sistemului nervos parasimpatic sau autonom;

  ¤ cei de trei ori câte noua ani de cautari semnifica activarea succesiva a celor trei canale si a celor noua chakre;  

  ¤ sistemul subtil este invizibil: nu poate fi evidentiat anatomic (desi ne folosim de repere anatomice pentru a pozitiona aproximativ centrele energetice si canalele); în schimb, manifestarea energiei subtile se simte (v. alegoria suflului divin);  

  ¤ saltul, care determina deschiderea ochilor, reprezinta trecerea la o noua stare (Yoga) prin ascensiunea energiei Kundalini, si presupune dobândirea unei noi constiinte (constiinta vibratorie), dar si schimbarea opticii asupra lumii, modificarea prioritatilor;  

  ¤ deschiderea altor ochi decât cei pe care îi avea, este totodata o aluzie la activarea chakrei Agya („al treilea ochi”, v. mai sus).

Bucuria imensa resimtita este o consecinta cunoscuta a dobândirii starii de Yoga.
  

ALEGORIA SARPELUI

O formula araba spunea: „kâna el-insana hayyatan fi-l qidam”, adica „omul a fost altadata sarpe” (apud Interpretarea …, p.150).

Despre simbolul sarpelui, Ernst Junger (Approches, drogues et ivresses, p.322) facea urmatoarele reflectii: „Când sarpele se înfasoara si de desfasoara în fata ochilor nostri, este mai mult decât o întâlnire episodica. Zarathustra iubea sarpele; îl considera ca cel mai întelept dintre animale. Nu se poate sa se fi gândit la sarpele lumii empirice, animalul pe care-l cunosc si-l descriu anatomistii si biologii. A trebuit sa presimta o alta inteligenta si o alta fiinta decât aceea ce apare în natura. În sarpe traiesc, de fapt, viclenia si întelepciunea mamei Natura, dar nu mai viguros decât în orice alta creatura. Aceasta nu explica spaima si veneratia pe care le suscita în orient si în occident, rangul care-l ridica deasupra capetelor zeilor si regilor si-i repartizeaza un loc la picioarele crucii… Ce lucreaza aici este un principiu diferit si mai puternic, care pâna în timpul nostru a prezervat si conservat puterea sa imediata de surpriza… Nu este puterea originara, ci o putere adusa prin evolutie… În acest, sens sarpele este un stâlp-frontiera” (apud Intrepretarea…, p.143-144). Pasionat de alchimie, Lovinescu (ibid., p.146) compara sarpele cu „mercurul radical, reprezentat printr-un triplu sarpe” (de fapt, cele trei canale).
Mai sus am avut ocazia sa vorbim de relatia dintre Kundalini, Insula Serpilor, sarpele-zeita Glikon. Revenim cu alte exemple din istoria antica a acestor locuri.
Caduceul lui Hermes ce apare pe monedele dacice cu legenda ARMIS sau SARMIS BASIL, simbolizeaza perfect sistemul subtil: o tija verticala (Sushumna, coloana vertebrala), în jurul câreia sunt înfasurati doi serpi (canalele laterale, Ida si Pingala), întretaindu-se în puncte nodale (chakrele, ce au proiectii pe toate cele trei canale). „Armis si Sarmis par sa fie identice cu Hermes. Valerius Flaccus, unul din preotii însarcinati cu pastrarea cartilor sibiline, vorbeste în Argonauticele sale de un rege scit Armes, adorat ca zeu, care devenise celebru prin iscusinta sa de a fura cirezile de boi si turmele de oi ale, vecinilor sai… anecdota similara cu mitul lui Hermes, furând boii lui Phoebus. Capitala Daciei era Sarmisegetuza” (Dacia…, p.46). Credem ca aici se afla cheia enigmei ce-l preocupa pe Eliade (Istoria…, p.171): „Cât despre „Hermes”, care, dupa Herodot, era cinstit exclusiv de catre „regi”, adica de aristocratia militara, el este greu de identificat”. Pista unei divinitati solare, cercetata de savantul român „nu lamureste deloc teologia „regala” mentionata de Herodot”. Iata însa ca monedele amintite mai sus pun în evidenta relatia dintre casta sacerdotala regala (Sarabos tereos) si Hermes-Sarmis: SARMIS BASIL (regele).

Dansatoarele trace se remarcau prin aceea ca „în mâini tineau serpi consacrati lui Sabazios, pumnale sau tirsuri” (Istoria…, p.170). Tirsul, toiag pe care erau încolaciti curpeni de vita de vie, simbol al lui Dionysos-Sabazios, reprezinta o alta alegorie a lui Kundalini, înrudita cu sarpele si caduceul.

Este bine cunoscut faptul ca stindardul dacilor reprezenta un lup cu corp de dragon (Vasile Pârvan, Getica, p.519 sq.). Preluarea stindardului prevazut cu draco în armatele romane ale Imperiului de Jos se datora, foarte probabil, unei influente a dacilor sau partilor (De la Zalmoxis…, p.29).

Folosirea sarpelui-dragon pe stindardul dacilor ar putea dovedi ca, la origini, erau un popor de initiati în secretele energiei Kundalini simbolizata de acesta. Citam în acest sens pe Eliade (De la Zalmoxis…, p.144, nota 24): „Merkelbach arata ca animalul figurând pe stindarde trebuie sa fie pus în relatie cu miturile de origine ale anumitor popoare din antichitate. Altfel zis, urmând stindardul, armata reactualizeaza evenimentul mitic al întemeierii natiunii.”

În reprezentarile artistice, sarpele edenic apare încolacit în jurul trunchiului Arborelui Vietii.

Mitologia crestina ni-l prezinta pe Sfântul Gheorghe, calare pe un cal de foc, înfigând lancea si tintuindu-l de pamânt pe Dragon. Lovinescu comenteaza: „Sfântul Gheorghe si Balaurul, antagonisti în ochii celor ce privesc din afara… sunt în realitate complementari pe verticala” (Interpretarea…, p.87). Si aici este evidenta identitatea balaurului (dragonului), animal fabulos, cu Kundalini. Calul de foc (focul fiind alta alegorie a lui Kundalini, v. acolo) e simbolul lui Kalki, stapânul Sahasrarei (fontanela craniana), locul pe unde energia divina patrunde în foetusul uman (v. mai sus). Lancea desemneaza napustirea lui Kundalini prin coloana vertebrala (lancea) si fixarea acesteia în sacrumul Muladharei (balaurul e tintuit astfel de Pamânt, elementul Muladharei). De altfel, Lovinescu, vorbind de sadirea semintei ca „imitatie a fulguratiei primordiale a Soarelui spiritual creator de lumi” , îl aminteste pe Sf. Gheorghe calare pe cal. Corespondentele cu cele aratate de noi nu lipsesc. Gheorghios (gr.) semnifica „lucrator al pamântului”. „Apollo omorând pe Python, fiul mâlului, prin sadirea unui pom determina un ax vertical pe întinderea Gaiei, facând sa rasara la suprafata un punct pe un plan de existenta, care printr-o amplificare vibratorie va face sa treaca o latenta de la potenta la act” (ibid., p.87). Or, stim ca energia Kundalini e de natura vibratorie. Amplificarea ce transforma latenta în potenta, duce la Realizarea Sinelui, la trezirea constiintei vibratorii.

Privitor la simbolica sarpelui, Lovinescu (Interpretarea…, p.142-170) analizeaza balada populara Mistricean, pe marginea careia face urmatoarele comentarii (observatiile noastre, între acolade { }): „Sarpele e fiinta principala din balada româneasca pe care o studiem”. Comparându-l cu „Axis Mundi, verticala care strabate si uneste toate lumile prin centrul lor”; arata ca este calea necesara prin care Dumnezeu se coboara în lumea noastra {pogorârea lui Kundalini în fat}… Tot pe acelasi drum se înalta la ceruri {ascensiunea lui Kundalini prin Sushumna}. Dar aceasta coborâre este sacrificiala {nu coborârea, ci ascensiunea, caci în Yoga clasica ea presupune asceza}, punctul de impact al verticalei cu orizontala… caverna de metamorfoze {osul sacru}, pentru ca în el Divinul se conditioneaza fara limitari {Kundalini}”. Alte interpretari ale autorului fiind eronate, le vom trece cu vederea.

Balada debuteaza prin cuvintele:

„Departe, vere, departe,/ Nici departe, nici aproape.
În buricul pamântului,/ În mormântul Domnului,
La casele Leului,/ La curtile zmeului”

În cele de mai sus, Lovinescu vede „Buricul Pamântului… Omphalos, la care ajungi, spun sufitii, la fi-l bari wa la fi-l babri, nici pe uscat, nici pe apa, ci pe cararea subtire, ca un fir de paianjen, care serpuieste între ele”. Credem ca este o aluzie la o cunoastere esoterica, în fapt, cunoasterea despre Kundalini, aflata în osul sacru din noi, deasupra Muladharei (Pamânt) si dedesubtul Nabhi (Apa), pe cararea îngusta a Sushumnei, nici departe, caci este chiar în noi, nici aproape, fiind inaccesibila omului de rând. Amintim ca sufismul reprezinta un curent esoteric islamic. „Mormântul Domnului”; este aici crucea, cu un simbolism dublu: Arborele Vietii, dar si Agya chakra, etapa penultima în ascensiunea lui Kundalini catre destinatia finala Sahasrara. Casele Leului si curtile zmeului sunt, desigur, denumirile altor chakre: sa ne reamintim ca leul e vehicului zeitei Durga, ce stapâneste, în conceptia yoghina, chakra Anahath; cât despre zmeu, ca entitate autohtona, e greu de precizat la ce se refera.

Mai încolo apar unele versuri cu semnificatie aparent bizara:br> „Pui de sarpe suga-mi-te,/ De sub talpa casei noastre” indicând, dupa parerea noastra, prezenta lui Kundalini în stare latenta (pui de sarpe) într-o pozitie bazala: Muladhara „suportul radacinii” (v. mai sus).

Partea din balada ce urmeaza e caracterizata de Lovinescu astfel: „Operatia este yoghina si strâns legata de tehnicile desteptarii lui Kundalini”:

„Sarpele dac-auzea/ El era ca undreaua,/ Cu Mistricean ca crestea.
Savai, Mistricean de un an/ Si sarpele de un an!
Savai, Mistricean de doi ani/ Si sarpele tot de doi ani!
Savai, Mistricean de trei ani/ Si sarpele tot de trei ani!
Si crescura pâna la zece/ Si de zece nu mai trece!”

„Pentru ca e numarul indefinitatii matematice”, comenteaza Lovinescu. Surprinzator, caci în alt loc (p.159) el remarcase: „de altminteri zece este reductibil la sapte în arborele sefirotic”. Intr-adevar, aici este vorba de o „crestere”, adica de ridicarea sarpelui Kundalini, treptat, prin cele sapte chakre. Dupa cum am aratat mai sus, anii reprezinta parcurgerea succesiva a traseului subtil.

„Sarpele-n coada de lungea,/ Si-n capatâna se marea
Iar trupul, mare se facea,/ Aproape cât butea!
Zau, mi te apuca groaza!/ Loc sub talpa nu-mi avea!
De la zece ani pleca,/ De sub talpa esea
Casa trei zile urla!/ El, mare, unde-mi mergea?
În buricul pamântului,/ La mijlocul câmpului,
Pe cel drum cam parasit,/ Cu negara acoperit/ Cu troscot verde învelit
În buricul pamântului/ În inima câmpului.
El aici se-ncolacea/ Pe Mistricean astepta…
C-al lui era daruit/ De când era copil mic”.

Odata iesit de sub talpa (sacrumul Muladharei) sarpele Kundalini rascoleste cele trei canale, de fapt întregul sistem (casa trei zile urla), dar destinatia finala este Sahasrara, numita aici „inima câmpului” (într-adevar, chakra inimii se proiecteaza exact în centrul Sahasrarei). Aici, Mistricean (Sinele, sau Atman) e asteptat de sarpe (Kundalini) având loc o unio mystica a celor doua entitati (atingerea starii de unire = Yoga, în sanskrita). Balada dezvaluie faptul ca realizarea Sinelui (Yoga, trezirea lui Kundalini si unirea cu Sinele) constituie predestinarea oricarei fiinte umane, de la nastere (al lui era daruit de când era copil mic). Drumul cel parasit, napadit de buruieni, este Sushumna care strabate chakrele impure ale fiintei umane nerealizate (v. mai sus Povestea viei).

„Sarpele se-ncolacea/ Dupa Mistricean sa lua/ Sapte hotare-l gonea”
reprezinta, de asemenea, descrierea parcurgerii de catre Kundalini a celor sapte chakre.

Balada descrie cum sarpele
„Pe Mistricean îmbuca/ De la talpi ca mi-l lua”
„adica de jos în sus, în sensul în care parcurge Kundalini desteptata organismul uman” observa, pe buna dreptate, Lovinescu.

Parcurgerea de catre sarpele Kundalini a celor sapte chakre e redata metaforic si în mitul sarpelui urias care pazea „portile de fier” ale Dunarii. Portile sunt, desigur, chakrele, iar Dunarea e fluviul sfânt al energiei Kundalini si, totodata axa acesteia, Sushumna Nadi (în sanskrita „nadi” este râu, fluviu). Sarpele va fi taiat în sapte bucati, câte una în alta localitate (metafora a parcurgerii etapizate a celor sapte centre subtile). Lovinescu face apropierea de trezirea lui Kundalini pe care (nu stim de ce) o considera malefica. Totodata realizeaza existenta geografiei sacre legate de prezenta chakrelor si canalelor planetare, posibil a fi activate prin interventia directa a Marilor Incarnari: „Pamântul e un organism spiritual, subtil si corporal. El are linii de forta, noduri de putere care trebuiau dezlegate, canalizate, sublimate, resorbite (si nu distruse desigur), operatiuni supreme între toate rezervate Zeilor sau reprezentantilor lor” (Dacia…, p.44). „Aceste localizari terestre, desi inaccesibile, nu sunt decât niste oglindiri în lumea noastra ale unor prototipuri ceresti” (Interpretarea…, p.110). Ceea ce este în deplina concordanta cu conceptia hinduista care admite ca Virata, Fiinta Cosmica se reflecta la nivelul microcosmic (Pamânt, fiinta umana). De altfel, Lovinescu amintea în aceeasi lucrare (p.15) de „inima Lumii” si de „corpul Adamului Cosmic”, fiind de acord cu ipoteza ca „era în adevar în antichitate, ceea ce s-ar putea numi o geografie sacra, sacerdotala… Timeu al lui Platon pare sa contina, sub o forma voalata, unele aluzii la stiinta despre care este vorba” (ibid., p.201).
  

ALEGORIA FOCULUI
 



În Povestea viei, am vazut ca lotusul Sahasrarei e asemanat cu Ulciorul bucuriei care statea „în mijlocul nestematelor… si din el se raspândeau în toate partile raze” (Intrepretarea…, p.123). Petalele lotusului din acest centru sunt, într-adevar, reprezentate ca niste raze de toate culorile, pornind din Brahmarandra. Descrierea sugereaza „focurile” nestematelor.

Lovinescu (ibid., p.128-130) trimite la o serie de detalii semnificative din cartea lui D.A. Vasiliu (Focul Viu, Studii de folclor, Bucuresti, Ed.Casa Scoalelor 1943) pe care îl considera amintirea Rugului Arzator vazut de Moise pe Muntele Horeb. La fel, mentioneaza raspunsuri date unor culegatori de folclor: „Focul e fata lui Dumnezeu” (Vasiliu, p.109); „Focul tine cerul” (Elena Niculita-Voronca, Datinile si credintele poporului român adunate si asezate în ordine mitologica, vol. I, part. IV-V, p.120), apreciind ca „afirmatie care întrece în splendoare pe celelalte”: „Vazduhul pe care coboara pasarea e foc”. Dincolo de splendoarea pe care o remarca autorul, noi vedem aici identificarea cunoscuta (a doua simboluri ale lui Kundalini: Duhul Sfânt ca pasare si focul) pe care o regasim la descrierea pogorârii Duhului Sfânt ca limbi de foc asupra apostolilor si a Fecioarei Maria, în ziua de Rusalii.

Multe din reprezentarile artistice ale unor zeitati din vechime, le arata purtând coarne, ca simbol al puterii. Aratam ca este vorba de puterea conferita de energia Kundalini. Astfel, pe un sigiliu descoperit la Mohenjo-daro, datând din mileniul al treilea, se observa un personaj asezat în clasica postura yoghina a lotusului; din cap ies trei fascicule de raze: cel central vertical, cele laterale curbate ca niste coarne. Numeroase zeitati din Mesopotamia poarta „coarne”. La fel e prezentat Moise în nemuritoarea sculptura a lui Michelangelo. Este, de fapt, reprezentarea emanatiei unor raze luminoase (manifestari cunoscute ale energiei Kundalini – v. serialul despre Yoga si crestinism). Confirmarea acestei identitati o aflam într-o colinda (Monica Bratulescu, La luncile soarelui, antologie a colindelor laice, Ed. pentru literatura, Bucuresti 1964; apud Interpretarea…, p.182, nota 11) unde putem întâlni versurile:

„Manule, Manule
Nu ma sageta/ Nici nu m-alunga/ Ca eu ti-oi lua
Cele doua coarne/ Cele doua raze”.

ALEGORIA APEI VII

Locul sacru unde locuia Zalmoxis, era muntele (sau pestera) „socotit sfânt si asa îl si numesc. Numele lui este Kogainon, la fel ca al râului care curge pe lânga el” (Strabon, Geografia VII, 3.5).

Desi exista mai multe ipoteze asupra localizarii muntelui Kogaion (I.I. Russu, loc. cit.) se pare ca majoritatea înclina sa-l identifice cu vârful Omu.

Lovinescu a observat si el analogia între numele muntelui (vârfului) si cel al silabei sacre OM a hiduismului, facând legatura si cu Omólois, numele sub care Saturn era adorat de Thessalieni. „Chiar pe vârful Omului (la 2550 m), este un omphalos urias de zece metri înaltime si douazeci latime. Este Geticus Polus, numit de popor „Osia Lumii” si „Buricul Pamântului”. În plus, Muntele Om este traversat de o grota imensa care e una din cele mai mari din lume, în sensul ca nu i s-a dat înca de capat. A fost explorata pe vreo douazeci de kilometri si atât” (Dacia…, p.35).

Lovinescu semnaleaza, în legendele românesti, o populatie misterioasa (Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani): „Sunt Blajini, sunt Sfinti. Locuiesc la capatul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toti sunt sihastri; toti sunt preoti; tara lor se numeste Macarele (macáron nesoi, Insulele Preafericitilor). Portile Raiului sunt aproape… la Rohmani se gaseste Apa Vie si Apa Moarta. Poporul sarbatoreste si astazi „Pastele Blajinilor” (Dacia…, p.40). Numele de Rohmani/Rahmani (Lovinescu îl considera provenit de la Rama!) trimite la casta preoteasca a Brahmanilor („toti sunt preoti”). De altminteri, se stie ca sihastrii (isihastii) practicau Yoga (v. serialul „Yoga si crestinism”, din revista YOGA SPONTANA) Raiul este Sahasrara; portile sale alcatuiesc Agya chakra (v.mai sus). La capatul opus (capatul Lumii) se afla Muladhara. Apa Sâmbetei este Kundalini. Dupa cum am vazut mai sus, Apa Vie si Apa Moarta, reprezinta canalele laterale. Acesti initiati dobândisera, prin Yoga, beatitudinea, erau preafericiti.

Legenda relateaza despre un moldovean care i-a slujit unui Rohman timp de sapte ani (necesari deschiderii celor sapte chakre), în schimbul dezvaluirii secretului Apei de Foc (v. mai sus alegoria Focului).

Lovinescu face urmatoarea remarca (Interpretarea…, p.67): „Complementarismul si strânsa solidaritate dintre Arborele Vietii si Apa Vietii constituie una din temele cele mai raspândite în simbologia universala… Influentele ceresti se coboara de-a lungul Polului, al Axului vertical… pentru a se transforma, a se distribui la radacina copacului” (Mula adhara). În Cartea Facerii din Biblie, din Arborele Vietii din centrul Raiului izvorasc fluviile (în sanskrita „nadi”, canalele).

În Povestea viei (Interpretarea…, p.122-123) se descriu etapele realizarii Sinelui, iluminarea treptata a canalelor si chakrelor: „Dupa unsprezece crengi verzi, frunzele au început sa fie de arama stralucitoare… continua sa urce. De data asta frunzele erau de argint… Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele si se afla dintr-odata la crengi cu nestemate. În mijlocul nestematelor, statea Ulciorul Bucuriei… si din el se raspândeau în toate partile raze…Vazu curgând în acelasi timp Izvorul Bucuriei”. Preasfântul îi spuse ca el ar fi putut sa fie „omul care sa fi adus pe pamânt Ulciorul Bucuriei si Izvorul Vietii, ca sa fie dat oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta”. Alegoria este evidenta: crengile cu nestemate sunt etapa ultima, Sahasrara. În centrul ei se afla Brahmarandra (Ulciorul Bucuriei), deschiderea prin care se revarsa Kundalini, apa vie, care confera bucuria, beatitudinea (Ananda, în sanskrita).

Dupa ce sunt depasite primele unsprezece crengi (verzi, deci obisnuite), are loc o transcendere, caci încep sa ni se dezvaluie elementele structurii subtile: frunzele de arama, de argint, de aur si de nestemate, culminând cu Ulciorul Bucuriei, în care noi vedem o trimitere clara la Potirul sfânt al Graalului din ciclul arthurian al legendelor Mesei Rotunde. Cele unsprezece crengi pot fi o referire la etapa actuala a ciclului, era Pestilor, cea de-a unsprezecea (a douasprezecea si ultima, fiind era Varsatorului simbolizata de Ulcior).

Lovinescu face o interesanta legatura între numele eroului din basm si cel al Sfântului Dumitru „izvorâtorul de mir”, deci cel ce revarsa „apa vie” a lui Kundalini (noi l-am numi Varsator, simbol al erei celei noi, deci al lui Kalki).

Sahaja Yoghinii stiu din proprie experienta ca dupa ce a primit Realizarea Sinelui, cel initiat poate la rândul sau ajuta la emanciparea altora, trezindu-le energia Kundalini, asa cum se descrie în Povestea gainusii de aur (ibid., p.106–107). Gheorghe „reusise sa realizeze în el însusi o purificare si o armonizare superioara starii lui anterioare”. El trece „de la starea contemplativa la aceea de legatura directa cu dumnezeirea”. Faptul ca Dumnezeu îi daduse dezlegare sa dea samânta din pom (al Vietii, deci sa raspândeasca stiinta secreta), la oameni atât buni cât si rai „ca sa se întinda în toata lumea”, reprezenta „o adevarata investire a lui Gheorghe cu calitatea de „guru”, adica de ajutor pentru purificarea altor spirite încarnate în oameni… Dupa ce si-a lucrat pamântul, adica si-a purificat spiritul (caci acesta este sensul ezoteric de „lucrator al pamântului” – Gheorghios, în greceste), i s-a dat sarcina de „semanator” cu toate implicatiile sale… Samânta din care sa creasca” arborele.
  

ALEGORIA SUFLULUI DIVIN

Din cele mai vechi timpuri, se stia ca trezirea energiei Kundalini se manifesta sub forma unui suflu. Pentru crestini este clasic exemplul zilei de Rusalii când Duhul Sfânt s-a manifestat ca un vânt puternic (Faptele Apostolilor 2.2). Atât Vechiul cât si Noul Testament contin numeroase referiri la acest suflu. De altfel, „duh” înseamna „suflare” fiind un cuvânt de provenienta slavona (spiritus, în latina; pneuma, în greaca). Cei care practica Sahaja Yoga (Yoga Spontana) resimt o briza (adiere) racoroasa iesind din fontanela si din centrul palmelor. Referitor la aceasta forma sub care este perceputa energia spirituala, Strabon consemna: „În scurt timp, Deceneu însusi a fost socotit patruns de suflul divin, la fel cum am spus când am vorbit despre Zalmoxis” (Geografia VII 3.11; trad. Adelina Piatkovski si Felicia Vant-Stef). În balada Miorita, eroul cere sa i se puna la cap trei fluiere, din trei materiale diferite, care simbolizeaza suflul (vântul) ce anima cele trei canale (care se intersecteaza în cap, la nivelul chakrei Agya):

„Iar la cap sa-mi pui
Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag;
Fluieras de os,/ Mult zice duios;
Fluieras de soc/ Mult zice cu foc!
Vântul când a bate,/ Prin ele-a razbate”.

Putem considera ca fagul si socul reprezinta canalele laterale: pe cel stâng, latura emotiva (cel ce zice cu drag) si pe cel drept, solar, al actiunii (cel ce zice cu foc). Fluierul de os este, evident, coloana vertebrala, osoasa, al carei gol interior contine maduva.