Are poporul întotdeauna dreptate?
Atena si Sparta – Arginusai, 406 î.e.n.
În anul 431 î.e.n., lumea din jurul Mării Egee era împărţită între două mari blocuri politico-militare: cel al Athenei şi al aliaţilor ei şi cel al Spartei şi al aliaţilor ei. Rivalitatea dintre ele a condus la izbucnirea aşa-numitului război peloponesiac. După 25 de ani de lupte grele, în 406 î.e.n., situaţia tot indecisă era, deşi Sparta obţinuse iniţiativa. Mai mult, spartanii au obţinut o mare victorie pe mare şi au reuşit să blocheze rămăşiţele flotei atheniane într-un port din insula Lesbos.
Vestea a căzut ca un fulger asupra poporului athenian, care nu a renunţat la luptă şi a echipat cu mari eforturi, printr-un extraordinar efort colectiv, o flotă şi mai mare, permiţând chiar şi sclavilor şi străinilor fără cetăţenie să se îmbarce pe corăbii. Lângă insuliţele denumite Arginusai, din apropierea Lesbosului, cei opt generali athenieni aflaţi la comandă au condus flota improvizată spre o strălucită victorie: din cele 150 de corăbii, pierduseră doar 25, în vreme ce oponenţilor le fuseseră scufundate aproape 80 din cele 120 de corăbii.
Harta Atena si Sparta
Generalii au fost puşi în faţa unei dileme: să rămână să salveze echipajele corăbiilor scufundate sau să se grăbească spre Lesbos, unde camarazii lor încă mai erau blocaţi de 50 de nave spartane? La propunerea unuia dintre ei, Erasinides, generalii au plecat spre Lesbos, lăsând în urmă câţiva comandanţi de corăbii, oameni politici influenţi ca şi ei, conduşi de Theramenes, să salveze oamenii aflaţi la apă. Dezlănţuirea unei furtuni a împiedicat însă atât operaţiile de salvare, cât şi atacul prin surprindere îndreptat împotriva duşmanilor.
La instigarea demagogilor rămaşi în cetate, poporul athenian a trecut repede de la euforia victoriei la mânia pentru soarta echipajelor corăbiilor scufundate şi au căutat vinovaţi. Iniţial, au fost suspectaţi Theramenes şi căpitanii de corăbii responsabili pentru operaţia de salvare, întorşi cei dintâi acasă, la aceasta contribuind şi unele scrisori ale generalilor, care se temeau să nu fie ei înşişi acuzaţi. Theramenes şi căpitanii au reuşit să se apere, astfel încât athenienii şi-au îndreptat nemulţumirea asupra celor opt generali, care au fost scoşi din funcţie, lui Erasinides intentându-i-se imediat după destituire un proces pentru delapidare de fonduri şi conduită nepotrivită în funcţie, încheiat prin hotărârea poporului ca acesta să fie întemniţat. Încurajaţi de succesul asupra lui Erasinides, duşmanii politici ai generalilor au convins autorităţile să îi aresteze şi pe ceilalţi cinci generali (ultimii doi fugiseră din Athena) pentru a fi judecaţi de popor sub învinuirea că părăsiseră echipajele corăbiilor scufundate.
La judecata în faţa poporului, dată fiind furia oamenilor şi temându-se să nu mai fie la rândul lor acuzaţi de generali, Theramenes şi căpitanii corăbiilor destinate salvării echipajelor aflate la apă s-au raliat acuzatorilor iniţiali şi au început să îi învinuiască şi mai tare pe strategi. Aceştia însă au prezentat adevărul şi, fără a mai arunca vina înapoi asupra lui Theramenes şi însoţitorilor săi, au arătat că doar furtuna a fost de vină. Şedinţa din acea zi ar fi trebuit să se încheie cu achitarea generalilor, care convinseseră poporul, dar, fiind târziu, s-a hotărât reluarea procesului ulterior.
A doua zi însă se desfăşura o mare sărbătoare atheniană la care membrii triburilor atheniene se reuneau după rudenie. Theramenes şi facţiunea lui s-au folosit de moment pentru a renaşte durerea şi furia athenienilor pentru rudele pierdute în bătălie. Sub impactul acestora, sporit de prezenţa oamenilor plătiţi să apară în adunarea poporului în veştminte de doliu, athenienii nu au mai ţinut seama la reluarea procesului că procedura de judecată propusă de acuzatori era sumară, nedreaptă şi neconstituţională şi că martorii prezentaţi nu erau de încredere: după cum povesteşte istoricul Xenophon, „mulţimea urla că este monstruos dacă poporul este împiedicat să acţioneze după cum doreşte”. Toţi cei care doreau să arate că nu se respecta legea erau ameninţaţi cu strigăte că vor fi la rândul lor daţi în judecată în cadrul aceluiaşi proces, fiind cu toţii intimidaţi, cu excepţia renumitului Socrate, din păcate o voce singulară în vacarmul general. Nici partizanii generalilor, care au dorit să arate că şi Theramenes şi facţiunea lui ar fi trebuit cercetaţi dacă până la urmă ar fi fost o vină umană în toată tragedia, nu au fost ascultaţi de mulţime. Toţi cei şase generali au fost executaţi, inclusiv fiul marelui Pericle.
La scurtă vreme însă athenienii s-au căit şi mulţi dintre acuzatori au fost la rândul lor judecaţi. Au scăpat însă cu fuga, numai unul dintre cei mai vehemenţi întorcându-se în cele din urmă, doar pentru a fi urât de toţi cetăţenii şi a sfârşi prin înfometare.
În urma nefericitului proces al generalilor, athenienii au adoptat chiar legi împotriva celor care induc în eroare poporul. Cu toate acestea, sub impactul emoţiilor stârnite de unii lideri cu ambiţii personale, au refuzat pacea oferită de spartani ca urmare a bătăliei de la Arginusai, doar pentru ca un an mai târziu să sufere o înfrângere zdrobitoare şi apoi să capituleze în faţa duşmanilor care au încurajat instaurarea unui regim de teroare la Athena, numit şi „al celor treizeci de tirani”. Aşa s-a prăbuşit democraţia atheniană şi au început cei mai sângeroşi doi ani din istoria cetăţii.
Are poporul întotdeauna dreptate?
Articol Liviu Iancu – partial
www.europunkt.ro
