DOCUMENTAR Inchizitia – dosare secrete

Inchizitia – Dosare Secrete

DOCUMENTAR si Compendiu de Articole

 

Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii. În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etichetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.

Inchiziție (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.

 

Prezentare Wikipedia

 

Inchiziția bisericească

În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.

 

Punerea la încercare a lui Hiob de către: Satan care varsă asupra lui suferințele (William Blake)

Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.

Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.

Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel[necesită citare] (în noul testament).

Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.

 

 

În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.

Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.[formulare evazivă]

În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.

Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.

La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:

• unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.
• Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.

 
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

 

Evul Mediu

În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici.

La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defiintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici, osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).

În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.

 

„Chestionarea penibilă”
Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

 

Formarea inchiziției

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.

 

Inchiziții

Istoricii deosebesc patru manifestări diferite ale Inchiziției creștine:

Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), care include
Inchiziția episcopală (1184–anii 1230)
Inchiziția papală (anii 1230)
Inchiziția spaniolă (1478–1834)
Inchiziția portugheză (1536–1821)
Inchiziția romană (1542 – c. 1860)

 

Articole:

 

1. INCHIZITIA

Radu Cerghizan

Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul Papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor „eretici”. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca „eretici”, ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi – dupa parerea ei – competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar.
Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
– posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.
– participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.
– purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
– amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.
– inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.
– condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d’Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.

 

2. 10 lucruri de ştiut despre… Inchiziţie

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

• Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
• Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
• În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
• Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
• În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
• Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
• Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
• Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
• Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
• Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
• Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
• Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

 

3. Începuturile inchizitiei – crestinişmul, de la martiri la tortură

Biserica creştină a fost fondată pe moartea pe Cruce şi Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facţiune creştină va spune acest lucru ca primordial în definiţia sa. Diferenţele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiţie, în cult, în practici etc.

Totuşi cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape şi a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecţiei venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar şi în numele Lui să se producă sute de ani atrocităţi fără margini în perioada Inchiziţie? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbeşte în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar şi despre atrocităţi care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă şi nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuţii pe care creştinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute şi mii de oameni au ars pe rug, au fost torturaţi în cele mai oribile moduri cu putinţă de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziţiei. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviinţat persecuţii: ale musulmanilor, evreilor şi schismaticilor de orice fel (chiar şi catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară. O modificare majoră în istoria creştinismului Până în secolul al IV-lea creştinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorităţi, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero şi până la Diocleţian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creştinilor din imperiu. Aceştia erau de cele mai multe ori socotiţi drept ţapi ispăşitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârşit de fapt de Nero. Pe cei mai mulţi dintre aceşti martiri creştini morţi în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt consideraţi sfinţi pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar şi cu preţul vieţii.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema – afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” – „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

www.historia.ro

 

4. CRIME ÎN NUMELE CREDINŢEI. Cum a acţionat unul dintre CELE MAI SANGEROASE INSTRUMENTE de reprimare a SUTE DE MII de oameni 

Un tribunal special, încredinţat călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog…Organizat la „sugestia” Papei Grigore al IX-lea, în 1231.

Acesta era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină: înseamnă „cercetare” sau „anchetă”. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Inchiziţia se va transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, iar „înfiinţarea sa a constituit una dintre cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano- Catolică”, după cum notează unii dintre istorici. Diverse pedepse În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într- o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea. Torturi odioase La anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Sfera de activitate a Inchiziţiei s-a lărgit odată cu trecerea timpului, focalizându- se pe vrăjitoare şi prostituatele. Începe o perioadă mai mult decât neagră: răzbunări perfide, interese, victime nevinovate, denunţuri mincinoase, poliţe politice sau economice. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase: cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să îşi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul… Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice. Iată cum descria învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod: „Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le- au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii”… Peste 500.000 de oameni arşi pe rug Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându- l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Inchiziţia a fost suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte, dar a rămas o pată neagră în istoria lumii, lista crimelor făcute în numele credinţei fiind neîncăpătoare.

 

5.  Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor

În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.

De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.

În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.

Persecutarea evreilor

Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.

Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.

Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.

Expulzarea evreilor

Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).

Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.

Celălalt inamic: maurii

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.

Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.

Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.

---

Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.

Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.

www.historia.ro

 

6. Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?

De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.

Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 2572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.

A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.

Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.

Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia: Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.

Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.

Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.

În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.

Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.

Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.

www.historia.ro

 

7. Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor

“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).

Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.

Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.

Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.

Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.

În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

Crestini impotriva crestinilor

Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.

În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.

Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.

Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.

Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.

Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.

www.historia.ro

8. Cruciada împotriva albigenzilor

Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII

Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.

Erezia catară

Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.

Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: “Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.

În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).

Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.

De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.

Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.

 

Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“

Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“

În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.

 

Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.

Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.

Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.

În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.

O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.

 

Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.

Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.

Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.

Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.

Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.

După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.

 

Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.

Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.

Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.

În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.

Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.

Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.

Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?

În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primescconsolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.

Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.

Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.

Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase, Bucureşti, Ed. Lider, 2007