Druizii (partea a doua)
Citeste prima parte AICI.
Autor articol: Catalin Bogdan
Druizii, preoți precreștini localizați tradițional şi cu preponderenţă în teritoriile Galiei şi ai insulei britanice, nu au lăsat însemnări scrise din care să întrevedem foarte clar viaţa şi obiceiurile acestora, dar acest lucru nu din cauza faptului că aceştia nu ar fi cunoscut scrierea (deoarece cunoşteau alfabetul grecesc), ci din cauza faptului că ei nu au dorit să-şi “permanentizeze” cunoştinţele în scris, în locul acestei metode preferând o variantă mult mai progresivă. Ei lăsau loc pentru descoperiri viitoare şi transmiterea acestora se făcea aproape în timp real în cadrul numeroaselor lor întâlniri.
Primele înregistrări scrise ale existenţei druizilor le avem din jurul anului 200 i.e.n. de la scriitori ca Cicero, Tacitus sau Plinius cel Bătrân care a descris un ritual druid în care erau folosite stejarul şi vâscul. O importantă sursă de informații privind viața druizilor provine chiar de la Julius Cezar, care in timpul campaniei sale de cucerire a barbarilor, a consemnat despre aceștia in „Commentarii de Bello Gallico” (50 i.e.n.).
Etimologia cuvântului „druid” este oarecum învăluită în mister, lingviştii fiind de părere că la originea acestui cuvânt stă cuvântul latin „druides”, un termen preluat de către vechii scriitori romani direct din limba celtă, cuvânt care desemna in mod direct aceste personaje. Un cuvânt asemănător era folosit inclusiv de scriitorii greci ai acelor timpuri, de asemenea preluat din limba celtă. În irlandeza veche, termenul „drui” este asociat vrăjitorilor, şi druizilor în particular.
Alte sensuri care derivă din etimologia cuvântului, îl traduc pe acesta ca fiind „vizionarul dintre stejari” sau „înţeleptul din stejari”.
Dacă a venit vorba despre stejari, ca făcând parte din rădăcina/originea druizilor, trebuie amintit faptul că în mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Se credea că primul bărbat a apărut din acest arbore. Din carnea mistreților, care se hrănesc cu ghindă, ar fi luat naștere preoții, liderii spirituali ai vechilor slavi.
Limbile slave în ziua de azi (Sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier: Slavic_languages.png)
Religia druizilor
De-a lungul timpul, dar mai ales după declararea creştinismului ca religie oficială în lumea cunoscută (Europa), druizii au fost prezentaţi ca fiind magicieni, vrăjitori, chiar oponenţi făţişi ai implementării creştinismului. Puţini sunt totuşi cei care cunosc faptul că religia (dacă putem vorbi de o religie în cazul lor) druizilor era monoteista, aceştia crezând într-un Creator Universal, în timp ce marea majoritate a populaţiei servea unui panteon de zeităţi multiple. Ceea ce a făcut diferenţierea între creştinism (de asemenea o religie monoteistă) si credințele druizilor, este tocmai înţelegerea superioară a celor din urma a faptului că Natura urmează aceleaşi reguli şi legi dictate de către Creatorul Divin (Universal). Ei vedeau Natura ca fiind un ansamblu de entităţi de sine stătătoare, dar care urmau îndeaproape regulile Universale, putând spune că acestea într-un fel „făceau voia Domnului” dacă este să ne raportăm la credinţa creştină, dar având în acelaşi timp cunoştinţe care o puteau influenţa. Din punctul lor de vedere, oamenii, animalele, plantele, fenomenele naturale erau parte componentă a aceluiaşi tot unitar numit Natura, parte a creaţiei Creatorului Universal. Ceea ce a deranjat foarte mult la momentul respectiv a fost exact puterea lor de manipulare a elementelor naturii, precum şi cunoştinţele evoluate care nu puteau fi folosite de potentaţii acelor timpuri. Şi cum istoria este scrisă de învingători, ne putem da seama cu uşurinţă cum au ajuns cei mai înţelepţi oameni ai acelor timpuri să devină (poate peste noapte) vrăjitori, păgâni şi în general persoane „ne-frecventabile”.
În urma invaziei romane din Galia, Druidismul a fost suprimat de către Imperiul Roman în secolul 1 în timpul domniilor împăraților Tiberius și Claudius, urmând să dispară orice înregistrare scrisă despre aceştia în secolul al doilea era noastră. Reamintesc faptul că religia creştină a devenit religie oficială a Imperiului Roman, în anul 313 în timpul domniei Împăratului Constantin.
Dintre credinţele vechilor druizi, pot aminti câteva linii generale ale acestora:
- Fiecare fiinţă, fie om, animal sau plantă, este egală ca importanţă în faţa Creatorului Universal
- Fii în armonie cu Natura şi Natura va fi în armonie cu tine
- Stelele şi planetele influenţează viaţa tuturor fiinţelor de pe pământ.
- Întregul este compus atât din aspectul feminin cât şi din aspectul masculin în egală masură. Doar o comuniune între acestea două pot forma un întreg. (Un dicton asemănător credintelor orientale şi simbolurilor Ying şi Yang de la chinezi)
- Nu există moarte, ci doar Renaştere a sufletului.
- După moartea fizică, sufletul îşi caută o nouă „carcasă” mutându-se într-un nou trup de carne.
Ca şi doctrină filozofică, druizii erau preocupaţi de nemurirea sufletului, reîncarnare şi conceptele pitagoreice, aşa după cum scria Alexander Cornelius Polyhistor
„Doctrina lui Pitagora predomină printre gali, la fel ca şi învățătura că sufletele oamenilor sunt nemuritoare, și că după un număr fix de ani, ei vor intra într-un alt corp. „
Julius Cezar a scris:
„Principalul punct al doctrinei lor este că sufletul nu moare și că, după moarte se trece de la un corp în altul” (vezi metempsihoza). „În ceea ce privește studiile şi cursurile lor actuale, principalul obiect de educație este, în opinia lor, să impregneze învățații lor cu o credință fermă în indestructibilitatea sufletului uman, care, conform credinței lor, pur și simplu trece la moarte de la o locuință la alta, prin o astfel de doctrină singur, spun ei, ceea ce privează moartea de toate spaimele sale, putând fi dezvoltată astfel cea mai înaltă formă de curaj uman. În subsidiar faţă de aceste principale principii (învăţături) ei ţin nenumărate prelegeri şi discuţii cu privire la astronomie, mărimea şi distribuţia geografică a globului, despre diferite ramuri ale filozofiei naturale, și în multe probleme legate de religie.” -Julius Caesar, De Bello Gallico, VI, 13
Un alt împărat roman, pe numele sau Traian, a mai întâlnit astfel de concepţii filozofice despre viaţă, moarte şi curaj în 101 e.n. atunci când a trecut Dunărea invadând frumoasa Dacie.
Şi dacă tot vorbeam de coincidenţe şi de amplasarea druizilor pe mapamond, o altă „coincidenţă” o constituie secta druzilor, de asemenea adepţi ai filozofiei privind transmigraţia sufletului după moarte, gnosticism şi elemente comune filozofiei lui Pitagora.
Secta druzilor îşi are originea în Egipt în anul 1014, provenind în mare măsură din religia islamică, atunci când Muhammad bin Ismail Nashtakin ad-Darazī un predicator de origine arabă a pus bazele acestei credinţe în acel colţ de lume. Lingviştii afirmă că numele sectei „druz” provine din numele fondatorului acesteia (Darazi), dar personal consider că sunt mult mai multe asemănări intre vechii druizi (conceptele spirituale şi religioase, forma numelui acestora, rădăcinile filozofice, sau chiar semnul distinctiv steaua în cinci colţuri) decât numele fondatorului. În prezent, druzii au religie proprie oficial recunoscută în Liban, Siria, Palestina, un număr cuprins între 1.000.000 şi 2.500.000 persoane fiind astfel recunoscute oficial ca fiind adepţi ai acestei religii, mulţi dintre aceştia fiind persoane publice de mare importanţă din domenii diferite că artă, diplomaţie, literatură, medii academice, politică, mass-media.
Druzii evită strict iconografia, dar le este permis să afişeze un singur simbol religios: steaua în cinci colţuri, fiecare braţ având o culoare distinctă astfel: verde pentru „Mintea Universală/Nous”, roșu pentru „Sufletul Universal/Anima Mundi”, galben pentru „Cuvânt/Logos”, albastru pentru „Potențialitate/Cauză/Precedent „, și alb pentru ” Viitor/Efect/Imanența „.
Steaua druzica (simbol religios al druzilor)
Steaua în 5 colţuri (simbol magic, al vechilor druizi)
Rolul druizilor în societate
Julius Caesar în ale sale însemnări din timpul campaniei militare „Commentarii de Bello Gallico” (50 i.e.n.) povesteşte că tânărul care dorea să devină druid, trebuia să urmeze o formă de şcoală care dura până la 20 ani pentru a obţine statutul de druid. 20 ani de învăţături predate prin viu grai, menite să formeze viitorul stâlp al societăţii celtice sau galice. Legat de acest aspect, despre druizi s-a spus că erau barzi (cântau şi povesteau la petreceri, ştiind toată istoria triburilor şi genealogii complicate), medici (fiind capabili să vindece răni sau chiar „afecţiuni ale sufletului”) sau magi (putând controla elementele naturii şi cunoscând mişcarea astrelor cereşti).
Având în vedere aceste trei aspecte ale druizilor, este de bun simţ şi chiar logic, ca acestea să fie de fapt trepte iniţiatice în calea tânărului viitor druid. La început de drum, tânărul după ce a învăţat genealogii complexe şi cântece cu caracter istoric (cântecele celţilor şi galilor preamăreau eroismul în luptă şi aminteau de fapte deosebite ale înaintaşilor) va practica ceea ce a învăţat, popularizând şi întreţinând istoria locurilor şi a urbei din care face parte, asigurând astfel continuitatea orală a legendelor şi întărind legăturile dintre membrii societăţii. Deşi în contextul civilizaţiei moderne, acest rol este oarecum desuet, această etapă era foarte importantă, ea constituind baza viitorului druid. Acum tânărul învăţăcel ia contact pentru prima dată cu istoria poporului său, cu obiceiurile acestuia şi cu faptele de vitejie care au făcut posibilă continuitatea tribului din care face parte. Este o perioadă extrem de importantă în viaţa tânărului, acesta învăţând din istoriile şi legendele locale şi nu numai, pregătindu-se astfel pentru a fi un bun judecător şi mediator în cadrul societăţii.
După o perioadă de timp de câțiva ani, dacă tânărul druid arăta vocaţie şi interes pentru arta vindecării, el era instruit în această direcţie, învăţând plantele, proprietăţile acestora şi modul în care acestea pot ajuta la vindecarea organismului uman. Druidul în această etapă a iniţierii sale avea funcţia vraciului în cadrul societăţii din care făcea parte, ajutând la menţinerea stării de sănătate fizică, psihică şi morală a membrilor acesteia.
Ultima treaptă a iniţierii o constituia accesul la informaţiile cele mai secrete ale druizilor. Este vorba despre arta magiei, studierea astrelor cereşti, înţelegerea Universului şi a forţelor care îl guvernează precum şi modul în care aceste forţe pot fi concentrate şi direcţionate în scop precis, magic.
Astfel, perioada de pregătire a viitorului druid descrisă de Julius Caesar ca având 20 ani, într-adevăr îşi are un rost foarte precis, deoarece puţini erau cei care ajungeau la finalul ciclului de pregătire, iar aceştia trebuiau să fie dintre cei mai buni, deoarece nu îi era permis oricui să acceadă la informaţii atât de subtile şi chiar periculoase.
Rolul druidului în societate era deci de mare importanţă, societatea fiind împărţită în două clase conducătoare formată din druizi (preoți) şi equites (nobili luptători). Această orânduire socială am regăsit-o în multe scrieri vechi, dar nicăieri nu este atât de evidentă similitudinea dintre acestea ca în vechile scrieri din Mahabharata unde de asemenea societatea elitistă era împărţită între brahmani („brahmana”) şi războinici („ksatriya”). La fel ca şi în vechea Indie, clasa nobililor războinici („ksatriya” în India şi „equites” (călăreţi) în Galia) erau profund şi direct influenţaţi în luarea deciziilor de către brahmani sau după caz, în Galia druizi. Diodorus Siculus şi Strabo au povestit despre rolul druizilor în societate, spunând că dacă situaţia o impunea, druizii se bucurau de atâta respect şi influenţă încât puteau opri două oşti combatante direct pe câmpul de luptă. Rolul important al druidului în societatea din care făcea parte, răzbate şi din faptul că nici un rege nu ar fi îndrăznit să refuze un ordin venit din partea unui druid, rostit pe tonul cel mai calm sub forma unei profeţii sau a unui sfat.
