.
RAMTHA
REFLECŢIILE UNUI MAESTRU DESPRE ISTORIA UMANITĂŢII
In continuare, am selectat cateva paragrafe din primul volum al seriei Ramtha – Reflectiile unui Maestru.Mi se par semnificative pentru ceea ce Ramtha transmite ca si mesaj general, sistem de gandire, ce aduce el nou ca si viziune asupra creatiei, asupra a TOT CEEA CE ESTE.
Ramtha este o entitate care a trait pe pamant acum 35.000 ani pe vremea Lemuriei si Atlantidei. A fost un razboinic impotriva tiranilor, a cucerit 2/3 din lume asa cum o stim noi acum – conform spuselor lui – iar in cursul vietii traite pe Pamant, datorita unei rani grave ce l-a tinut departe de campul de lupta o lunga perioada de timp, contempland natura a aflat si trait secretele Creatiei, ascensionand in cele din urma in fata armatei sale de peste 2.000.000 de oameni. In timpul marsului sau, oamenii i-au oferit proprii lor copii pentru a-i creste si educa, iar unul dintre acestia a purtat numele de Ramaya, cea care astazi este JZ Knight. Aceasta a infiintat, in urma unor experiente pe care le puteti citi in aceasta carte, Scoala de Iluminare “Ramtha” pentru a impartasi altora invataturile lui. Nu este o secta, ci chiar o scoala care “preda” o programa si care intra ce-i drept in contradictoriu cu religia crestina pe alocuri dar care aduce si cateva completari.
Ramtha îşi comunicã învăţăturile printr-un fenomen pe care îl numeşte canalizare. A fost Ramtha cel care a făcut acest termen cunoscut. El foloseşte corpul lui JZ Knight (se citeste Gezi Nait), pentru a se canaliza pe sine şi a preda învăţăturile în persoană. Un canal este diferit de un medium prin aceea cã, canalul nu este intermediar între conştiinţa care vine prin el şi audienţă.
Existenta lui este dovedita stiintific prin numeroase teste la care au fost supusi ani de-a randul atat el, cand folosea corpul lui JZ, cat si JZ insasi. Rezultatele cat si metodologia sunt publice si pot fi vizionate pe www.ram-romania.ro sau pe site-ul www.ramtha.com . Studentii Scolii sale de Iluminare sunt responsabili de filmul documentar “What the bleep do we know?”, o productie care explica Realitatea precum si Crearea ei voluntara si involuntara, prin perspectiva fizicii cuantice.
Canalul nu rămâne în transă, sau o altă stare alterată în timp ce canalizeazã, el îşi părăseşte complet corpul, ca atunci când cineva moare, şi îngăduie conştiinţei care vine să aibă control complet asupra mişcărilor şi tuturor funcţiilor corpului. În timp ce este canalizat de JZ Knight, Ramtha poate deschide ochii, merge, dansa, mânca şi bea, râde, vorbi şi preda studenţilor. JZ Knight este singurul canal pe care el 1-a ales şi pe care el îl va folosi vreodată pentru a-şi aduce mesajul.
În 1996 un distins grup de savanţi în medicină, psihologie, sociologie şi experţi în religie au studiat-o pe JZ Knight înainte în timpul şi după canalizarea lui Ramtha. După ce au terminat studiul ştiinţific pentru care au folosit cele mai moderne tehnici şi echipamente posibile, au concluzionat că rezultatele sunt atât de dramatice încât exclud categoric posibilitatea prefăcătoriei, a schizofreniei sau multiplei personalităţi.
EPICA CREAŢIEI
„Deci la început, când toţi eraţi nişte scântei de lumină, de conştiinţă personală aţi făcut drumul în materie sau materie corporală. Aţi căzut şapte nivele de vibraţie, întru adevăr de conştiinţă. Aşa. Deci acum sunteţi la începutul evoluţiei. Şi la începutul evoluţiei, misiunea voastră a fost să faceţi cunoscut necunoscutul, ca entităţi nemuritoare ce sunteti, Dumnezeu, ceea ce toţi sunteţi, şi oglinda lui reflectoare care este personalul vostru “sine” (persoana în totalitate). Această călătorie este pentru Spirit şi Suflet într-o Carte a Vieţii, care se numeşte evoluţie.”
Ramtha
CREAŢIA, ARTA CONEMPLĂRII ŞI A DEVENIRII
Dumnezeu a devenit extins din gând în lumină, în eminenţa sunetului. Din mişcarea lui Acum în eternitate aţi apărut voi, unul câte unul. Gîndul nu are diviziuni de electrum, dar este cel care scade frecvenţa lui în materie – lumina fiind un fiu material al divinului Tată – continuării din sine toate diviziunile electrumu-ului. Fiecare lumină ce a apărut în frumuseţe manifestată ( a fost matreializată), a purtat în sine creaţia marelui gînd în existenţă sa, în fiinţa sa, în lumina sa unică, în sunetul luminii.
Lumina a privit gîndul şi a devenit gînd. Şi Dumnezeul fiiniţei voastre, născut în lumină a creat pentru sine ceea ce se cheamă Domnul fiinţei voastre, numit memorie, gândul contemplativ, care a fost dat fiului de către Tată, ca fiul să aibă şi el ceea ce Tatăl are, Domnul Dumnezeu al fiinţei voastre. Şi iată, fiecare entitate şi-a început desfăşurarea prin mişcarea gândului, divinul Tată, forţa vitală. Şi în timp ce viaţa unduia calea Existenţei în eternitate, lumina Sa s-a separat şi a stat ca o masivă coloana în ceruri. Şi când lumina a apărut, iată că a mai apărut una şi încă una. Din fiecare fragment de lumină a mai apărut una şi încă una. Şi toate au stat ca nişte sentinele ce păzesc perimetrele eternităţii, a ceea ce se numeşte gând au privit marele gând şi au iubit marele gând, căci el era creatorul lor. Iar gândul a privit lumina şi iată în lumină el devine şi esenţa lui va fi cu ea (lumina) pentru veşnicie. Acesta este……
„La început a fost Cuvântul – nu-i adevărat – şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu” – şi cu omul. La Început a fost gândul şi gândul a fost întotdeauna cu omul pentru că omul este gândul. După ce sentinelele de lumină s-au aliniat pe magistrala eternităţii şi mişcarea sunetului a devenit tunet în centrul lui Acum al lor, iată, fiecare coloană de lumină, posedând puterea sfântului gând condensat în puterea fiinţei sale. a devenit fiecare Sursă/gând. Dumnezeu/gând.
„Lumină şi culoare”. Nu există culoare. Culoarea a fost creată de marea lumină, care nu este nici albă, nici pură, nici invizibilă. Ea este, atât.
Şi iată, fiecare sentinelă de lumină, a început să creeze ea însăşi, prin acelaşi proces în care ea s-a născut, şi s-a extins. Cînd coloana a devenit extinderea sa proprie, a creat alta şi alta, continu. Sentinelele de lumină au continuat gândul numit „Acum” în vibraţie, cîntec şi înţeles. Şi lumina a strălucit veşnic, dar nu s-a mişcat, căci unde să se ducă, dacă niciodată nu se sfârşeşte (este nelimitată) în postura ei briliantă. Toate luminile erau în Void, fiecare strălucind acolo unde fusese creată. Dar iată că prima sentinelă s-a extins şi a devenit un mic univers, apoi alta sentinelă a adăugat prin creaţia ei la Void, toate au adăugat la Void, caci fiecare, devenind ea însăşi (duplicându-se), au început să se extindă.
APARIŢIA SISTEMELOR SOLARE
Apoi au apărut universurile şi galaxiile, fiecare în sfera ei. Şi pe măsură ce creaţia evolua, sorii erau aşezaţi pe orbitele lor din centrul universurilor, iar ceea ce dădea lumină, nu emitea căldură, era doar lumina. Lumina ce stă în centrul universului vostru a fost creată pentru a da naştere la viaţă şi Dumnezeilor individuali la începuturile lor. Câte un soare a fost aşezat în centrul fiecărui univers, căci soarele, cum î1 numiţi voi, Ra cum îl numesc eu, emite particule de lumină, aminteşte de începutul a toate – gîndul. Emană viaţă din fiinţa lui. Şi iată, din marele soare au apărut copii lui, unul câte unul. Uite că s-a născut primul copil şi a crescut în masă, s-a făcut minunată, dar într-o zi a explodat. Aceasta s-a întîmplat în partea de nord a acestei regiuni (universul nostru), iar în acel loc a rămas o mare rană.
Prima planetă a aprut în primul ei leagăn (orbita) şi s-a numit Malina, minunata creaţie a soarelui mamă. Şi copilul a început să se dividă pe sine şi a crescut mare, tot mai mare. Pe o orbită mai mare, în afara orbitei-leagăn, a apărut ceea ce voi numiţi Mercur. Malina era ca un copil -masă, structură materială a unui copil nu este niciodată configurată pânâ ce sufletul nu se aşează în interior şi Spiritul vine şi el. Sentinelele, Dumnezeii, şi-au aşezat fiinţele lor minunate pe planul Malinei, iar acolo, au devenit element co-creator alături de Tatăl, care le dăduse lor existenta.
Şi aşa a început viaţa aici. Şi pe măsură ce toţi (sentinelele) deveneau mai mari şi mai mari, fiecare devenea individual (deosebit) în fiinţa lui, după felul de gândire. Şi fiecare Dumnezeu devenea profunzimea creaţiei sale, aceste forme de lumină deveneau obiect direct al creativităţii lor. Toţi erau minunaţi, căci nu există gândire urâtă sau rea. Ei erau întruparea luminii şi treptat au devenit similari cu ceea ce sunteţi voi acum, numai ca mai mari, în decursul unui moment, sau un mileniu, cum spuneţi voi. Atunci Malina nu avea mări sau oceane, nu era nevoie de ele. Avea doar ceea ce ar fi partea gazoasă a pâmâîntului. Din fiecare Dumnezeu, a fost creat un altul în scopul expansiunii. Şi fiecare Dumnezeu, a luat ceea ce se cheamă elemente de spaţiu si a început să creeze.
Mălina nu avea oceane, dar avea uriaşi munţi şi văi. Mulţi Dumnezei care vroiau să fie mai aproape de soare, au creat munţii, iar cei care vroiau mai multă pace au creat văile, şi fiecare s-a dus la creaţia lui si a continuat să creeze.
Nu exista moment în care Dumnezeu să nu creeze. Câta vreme Sursa, tunetul, expansiunea gândului este veşnică, atunci mintea lui Dumnezeu este în continuă mişcare columnele-sentinele continuau să creeze, căci gândul nu poate fi oprit în loc. Dacă se uitau şi vedeau, aceea devenea.
CREATIVITATEA PUSĂ LA ÎNTRECERE ŞI ATACATĂ
Ceea ce voi numiţi piatră, fusese creată lucitoare, ca să se potrivească cu strălucirea creatoriior, este ceea ce voi numiţi marmură. Ei au luat substanţa gândului şi a planetei, microsubstanţe le-au amestecat ca să se asemene cu fiinţele lor şi au decorat Malina. Totul era alb. Munţii nu erau întunecaţi sau luminoşi erau albi pentru că reflectau pe Dumnezeul care îi crease .Toate lucrurile de pe Malina, munţii şi văile reflectau frumuseţea Dumnezeului coloană. La un moment dat, unul a gândit că ar putea crea ceva deosebit şi a creat marmura roz, dintr-o vibraţie nouă. Pe măsură ce ei realizau gândul ca expansiune a lor, creaţia devenea tot mai absolută. Ceea ce voi numiţi Partenon, templul, a fost făcut după modelul creaţiilor de pe Malina. Coloanele templului reprezintă sentinelele de lumină, Dumnezeii. Pe Malina fuseseră create temple cu acoperişuri de marmură rezemate pe măreţi pilari(sau piloni) de marmură, toţi albi ca zăpada. Şi văzând relaţia directă dintre ei şi creaţia lor solidificată în masă, au învăţat să creeze mai bine.
Totul era creat din lumină şi culorile erau din lumină, nu ca cele din planul vostru. Erau frumuseţi de lumină.
Unul a creat iarba – când călcau pe ea, schimba tonuri de lumină. Altul a creat copacul. Iar cel care crease iarba, s-a uitat la copac şi a văzut ca ceea ce crease celălalt era mai măreţ şi atunci el a creat un copac mai înalt, dar celalalt a creat un copac şi mai înalt, apoi primul a creat doi copaci. Iar celălalt, cînd a văzut cei doi copaci, a creat o mulţime de copaci şi mai înalţi. Atunci celelălt a creat o prăpastie în care au căzut copacii.
Pe munte, minunatele entităţi, care îsi puseseră fiinţele sentinele în minunate creaţii, au devenit atât de ocupate de creaţiile lor, încât nu au mai dorit să viziteze soarele. Ei au creat atât de multe structuri, încât nu mai rămăsese loc liber.
Dumnezeul care crease marmura roz era atât de încîntat de creaţia lui, încât a dorit să construiască un templu cu minunata piatră, dar nu mai era loc şi el nu vroia să se ducă în vale, acolo unde se prăbuşeau copacii. Vroia să creeze pe munte, dar nu mai era loc pentru energia lui. A devenit furios şi iată, un fulger de lumină s-a născut din furia lui.
Furia a devenit un gând colectiv şi s-a născut emoţia.
Un templu care i se părea plictisitor şi a devenit ţinta gândului său. Şi spre ciuda celorlalti, a prăbuşit templul. Ceilalţi se uitau cu uimire – şi uimirea a fost creată. În timp ce ei erau uimiţi, un fulger i-a lovit, spre şi mai mare uimirea lor, iar ei au devenit şocaţi. Cu cât mai uimiţi stăteau, cu atît mai multe fulgere îi loveau. Curînd s-au adunat împreună şi au dispărut, iar cel care dărmase templul, a pus în loc templul său..Ceilalţi î1 priveau şi deveneau nemulţumiţi, căci credeau că Sursa, Tatăl ,nu îi învăţase şi pe ei asta. S-au adunat şi s-au dus la cel care crease fulgerul şi l-au întrebat: „Ce nouă creaţie a fost aceea cu care ne-ai lovit ?” Iar el le-a răspuns că ei nu-i lăsaseră loc pentru creaţia lui măreaţa şi el nu înţelesese de ce. Atunci ei au spus:”Ai distrus templul nostru şi l-ai ridicat pe al tău. Nu ştii că nu poţi face asta? Şi totuşi ai făcut-o.” Dar cel care crease templul roz, a fost foarte mulţumit, căci acum ştia că poate obţine ce vrea folosind fulgerul.
Aceasta i-a făcut pe ceilalţi să le fie frică căci nu au învăţat nimic din asta. S-au dus la creaţiile lor şi au început să le păzească, gravitând în jurul lor. Dar iată că un templu nu mai era de ajuns, el vroia să aibă mai multe. Şi unul câte unul, el a distrus templele, pe care celalţi nu ştiau cum să le păzească, până s-a ajuns la ultimul, care era cel mai mic. Şi acesta a fost doborât, dar Dumnezeul care îl construise deveni furios şi iată că emise un fulger care lovi atacatorul. Acesta lovi înapoi, curând toţi începură sa emită fulgere şi să se lovească unii pe altii.
Astfel tot ce era pe Mălina începu să fie distrus.
Competitivitatea şi puterea Dumnezeilor era mare. Vedeţi, să fii martor la o atitudine, înseamnă să o contemplezi, iar apoi devii acea atitudine.Toţi au devenit furioşi. Şi curând creaţiile furiei au devenit măreţe. Toţi erau cuprinşi în bătălie în afară de câţiva care erau în altă parte ocupati cu alte creaţii în univers. Ei au privit bătălia şi distrugerea Malinei.
Şi pe cât de repede se făcuseră creaţiile, pe atât de repede fuseseră distruse. Acesta a fost marele război al Dumnezeilor.
Credeţi că sună puţin hilar ? Poate, dar vedeţi, atunci ei nu mureau. Vor învaţă mai târziu despre moarte, dar atunci încă nu era cunoscută. Ei au creat fertilitatea loviturii fatale – copilul secolelor şi mileniilor care vor veni – Dumnezeu împotriva altui Dumnezeu şi chiar moartea. Ei nu au murit, s-au războit doar, şi războiul a durat, după cum socotiţi voi timpul, doua milioane de ani.
TRISTEŢEA DISTRUGERII
Şi distrugerea Malinei a devenit o certitudine. Între zeii care priveau, era o entitate minunată, care se numea Zeiţa Turturea.(Dove). Ea a început să suspine pentru distrugerea a ceea ce ea iubea şi a creat o lacrimă.
Zeita Turturea suspina, în drăgălăşenia ei pentru casa distrusă, pentru distrugerea copilului luminii. Aşa a creat tristeţea. Şi când o lacrimă cădea din ochii ei de lumină, pe loc se cristaliza. Oriunde pângea, cădeau cristale. Dumnezeii nu ştiau ce înseamnă plînsul, nu ştiau ce înseamnă jalea. Să vă spun eu ce este. Fulgerele de lumină izvorâte din furie, pot nivela totul, dar un suspin, ce poate nivela? (darîma).
Zeiţa a suspinat un cântec către Tatăl, iar cîntecul ei a fost un cîntec de tristeţe şi lumină. A rugat Sursa să oprească distrugerea, căci durerea era acum adâncâ. Şi ea jelea pentru viitoarele dureri, căci durerea fusese de acum creată. Cîntecul ei a dus mai departe vestea ca locurile ei erau distruse, toate creaţiile erau distruse şi această distrugere era mai mare decât ea în propria-i lumină, putea suporta.
Ati auzit vreodată o femeie plângâd cu glas tare ? Vibrează distrugere, străpunge sufletul bărbatului, devine o uriaşă fantomă. Ce poate fi creat atât de trist încât puterea tristeţii să atingă sufletul unui gând? Zeiţa Turturea a fost o femeie care plângea din cauza distrugerii, iar cîntecul ei a căzut pe fulgerele bătăliei.
Ea a oprit distrugerea pentru că atunci când ei au auzit cântecul şi plânsul ei, teribilul plâns, au oprit bătălia şi s-au întors sa privească marea coloana de lumina care plângea . Cîntecul ei a ajuns în vale şi valea a început să se cutremure, a pătruns în măruntaiele munţilor şi munţii s-au zdruncinat şi s-au prăbuşit. Minunatul alb devenise o mare a distrugerii.
Şi în timp ce Dumnezeii războinici o priveau însăşi fundaţia gândului lor se prăbuşea. Cântecul ei înainta şi pătrunse chiar în miezul Malinei, producînd explozia planetei, într-un tunet uriaş.
Şi iată, întâiul copil al soarelui nu mai era. Lumina marelui soare central s-a întins în nefericirea lui ca să culeagă rămăşiţele şi a plîns pentru copilul lui. Buna mamă care şi-a iubit copilul, a cules corpul lui frânt şi 1-a adus din nou la sufletul ei îndurerat.
Zeiţa Turturea şi ceilalţi care erau cu ea, s-au ridicat într-un gând şi au plecat spre cel mai îndepărtat loc din univers, unde au creat din nou din lumina lor, dar această creaţie a fost recrearea unui gând şi nu a avut valoare, deci nu a creat viată.
Dar, iată din mama soare, un nou copil apare, şi de îndată ce apare este atras spre cel mai îndepărtat loc din univers acolo unde era zeiţa Turturea şi este planeta pe care voi o numiţi Pluto. Acolo zeiţa Turturea şi cei care erau cu ea, şi-au început creaţiile în pace. Ei sunt acum pe planeta care este opusă cu Pămîntul de cealaltă parte a soarelui şi pe care voi o veţi descoperi înainte de sfârşitul acestui secol.
Deci, primul copil al mamei soare, a fost planeta tristeţii, nici un Dumnezeu nu a putut s-o aibă, pentru că a explodat – era mai măreaţa decit soarele şi s-a numit Mălina.
TERRA, NAŞTEREA UNEI SPERANŢE
Şi mama soare a născut unul după altul copiii ei. Dumnezeii-coloane îi priveau şi nu le plăcea nici unul, nici unul nu era perfect, pînă ,iată, ca cel mai mic copil îşi făcu apariţia. Mama soare îşi ridică capul şi privi la noul ei născut, atunci lumina ei deveni mai mică. Noul copil era înconjurat de un strat apos de vapori. Dumnezeii l-au privit şi au văzut în el asemănarea cu ceea ce a fost Mălina. Soarele a pus copilul pe orbita lui, căci acest micuţ era perfect. Dumnezeii au privit din nou la copil şi au văzut că suprafaţa lui era moale, pliabilă şi schimbătoare, iar stratul care îl inconjura lua toata lumina de la mama soare şi o distribuia egal pe toata suprafaţa sa şi treptat, au început să creeze ceea ce creaseră şi pe Malina. Şi iată că prima iarbă apăru, apoi alte plante. Aici era ceea ce se cheamă lumină oxigenată, care avea toate particulele necesare vieţii în plan tridimensional.
Deci iată că primul Dumnezeu a creat iarba, era verde, dar nu de lumină strălucitoare, ci verde închis, o culoare cum Zeul nu mai văzuse. Zeul era jubilant. Copilul acesta era minunat în felul în care producea creaţia lor. Un alt Zeu a venit şi a produs o plantă, care avea aceeaşi culoare cu iarba. Un altul a venit şi a creat aceeaşi plantă, dar cu frunza despicată. Şi ei au creat plantele din nou şi din nou. Apoi a mai venit un Zeu care a creat ceea ce se cheamă un animal.
Era minunat, doar că nu se mişca. Atunci Zeul a devenit o parte din acest animal, i-a suflat din viaţa lui, din spiritul şi sufletul lui şi iată că animalul a venit la viaţă. Organele animalului nu erau făcute să digere lumină sau gândul, ele aveau nevoie de substanţă, deci el a mîncat toate plantele. În curînd a rămas doar el. Plantele au fost create din nou şi el le-a mâncat din nou, ei au creat mai multe plante, dar animalul le-a mînact pe toate, iar cel care crease animalul creat noi animale.
Aceasta devenise o problemă mare pentru creatorii de plante, căci nu dovedeau să creeze pe măsura foamei animalelor. Deci trebuiau sa facă ceva. Zeul care crease animalul, a devenit animalul, că să-1 facă mobil, deci şi ei puteau face ceva de genul acesta, pentru ca creaţia lor să dăinuie. Atunci Zeul a devenit plantă şi a aşezat în plantă un gând de permanenţă. Acest gând a devenit sămânţă. Animalul a venit şi a mîncat planta, dar sâmânţa ei a trecut prin tubul lui digestiv şi a ieşit afara în ceea ce se cheamă excremente. Acolo săminţa a început să crească din nou. Zeul jubila. Şi ceilalţi creatori de plante au făcut la fel şi iată că animalele mâncau plantele şi ele creşteau din nou.
Şi fiecare zeu, a creat seminţe mai deosebite şi mai frumoase sau mai delicate, deosebite unele de altele şi cât mai perfecte, aşa încât creaţiile lor să nu mai fie distruse vreodată.
Minunata mamă soare dădea acestei lumi lumina ce înconjura planeta în totalitate, Pâmântul nu cunoştea întuneric. Era lumină continuă distribuită egal pe toată suprafaţa de stratul de nori. Şi temperatura era constanta şi egală. Zeii creau lucruri din ce în ce mai frumoase şi mai trainice şi nu îşi mai distrugeau unul altuia creaţiile, ci se străduiau să le facă pe ale lor cât mai unice.
EVOLUŢIA REGNULUI ANIMAL ŞI VEGETAL
Animale au fost create şi curând erau mai multe animale decât plante. Animalele începuseră să flamînzească. Atunci un Zeu, a creat un animal care să manînce animale. Deci Zeul a intrat într-un animal şi a stat acolo pînă ce animalului i s-a făcut foame şi s-a repezit şi a inghiţit un alt animal. Amintiţi-vă că animalele nu aveau seminţe prin care să se reproducă, deci treptat au început sâ dispară.
Zeii care le creaseră priveau dispariţia lor cu uimire. Animalul care se hrănea cu animale, devenea mai mare şi mai mare pe măsura ce mânca, dar la un moment dat a rămas fărâ mîncare şi plantele nu-i plăceau. Aşa, plantele au început să înflorească şi să se înmulţească, iar animalul murea de foame. Zeul care crease primele animale, a creat din nou altele, dar au fost mâncate din nou.
Deci Zeul trebuia să facă ceva. A creat din nou animalul său, dar de data aceasta i-a creat un organ, care era controlat de alte două, glandele, care să stimuleze sămânţa, doar că nu era o cale pentru sămînţă să producă un nou animal, aşa cum se întâmpla cu cea a plantelor. Zeul a creat atunci un ou, în care era o sămânţa fertilă. Animalul depunea oul în pământul fertil şi un nou aminal apărea. Şi iată ca o nouă şi unică ideie s-a născut, deocamdată în formă primitivă. Zeul a fost foarte încântat de această noua creaţie.
Dar din ouă ieşeau animale identice. El privi la minunata şi bogata floră şi din nou la animalele lui identice. Iar animalul mare a venit din nou şi înghiţea cu lăcomie animalele lui, iar creatorul lui era încântat. Zeul care a creat primul animal (ierbivor) a studiat monstrul şi a început o nouă creaţie. A privit gura monstrului şi a creat una mai mare a privit trupul şi nu i s-a părut prea înţelept construit, aşa că a creat un corp foarte mare picioare solide, care să aibă putere asupra celuilalt animal şi o coadă mare pentru echilibru. Aşa a apărut cel mai monstruos şi cel mai dezgustător animal.
Zeul a intrat în el, i-a dat suflarea lui, sufletul şi Spiritul, şi calitatea de a devora. Animalul a început să devoreze, apoi se se bată cu celălat carnivor şi aşa s-a născut războiul între creaţii. Era o bătălie pentru supravieţuire. Zeul a văzut curând dispariţia animalelor sale şi ineficienţa înmulţirii lor prin ouă care puteau fi mîncate de altele. Atunci a creat un altul, care avea formă individualizată şi era mai mic, în care el a pus sămânţa. În cel mai mare a a pus sămînţa şi glandele, şi cele două animale vor fi perteneri prin copulare, animalele au creat un ou care a fost îngropat de animalul mai mic, iar cînd a apărut copilul, el era minunat şi era diferit avea mai mulţi dinţi, era mai mare, mai grozav decât amindoi părinţii.
Alţi Zei au făcut creaţiile lor după acelaşi patern şi fiecare vroia unicitate, era o întrcere de creaţii. Tunetele şi fulgerele de pe Malina nu au fost uitate, deci zeii nu au mai îndrăznit să se bată ca acolo, dar au făcut asta prin creaţiile lor. Au creat animale tot mai mari şi mai monstruoase. Au creat un război sângeros.
CĂDEREA ZEILOR
„Pentru ca să faceţi ultima câdere, a trebuit să cădeţi într-un corp care vibrează
la aceeaşi frecventă cu trandafirul. În acest fel puteaţi gusta fructul înţelegeţi?
Puteaţi vedea albastrul azuriu, puteaţi simţi şi îmbrăţişa o alta fiinţa.
Deci asta aţi făcut.”
Ramtha
DUMNEZEI NĂSCUŢI CU CHIP UMAN
Evoluţia lentă a speciilor în efortul lor de a se adapta la variatele condiţii de mediu observată de ştiinţă, pare să nu prea lase loc pentru Dumnezeul creator prezentat în cartea Genezei. Şi totuşi teoriile ştiinţifice nu ştiu care a fost punctul de start în acest proces şi care este inteligenţa organizată care continuă să ghideze .
Dumnezeul Genezei crează şi prin puterea sabiei sale, se întâmplă : “Deci, după aceea Dumnezeu a spus : „Să fie lumina. Şi s-a făcut lumina .” Un alt element important este acţiunea de a vedea şi a numi, ori de a contempla şi defini produsul final al creaţiei. Dumnezeu a v[zut ce bine a fost şi Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul 1-a numit noapte.” }n sfârşit, o izbitoare caracteristică a poveştii, care are paralele cu alte diferite tradiţii, este diviziunea actului creaţiei in 7 părţi sau unităţi.
„Pînă ce nu veţi înţelege că conştiinţa şi energia creaza realitatea veţi avea mereu propoziţii cu dar de ce nu pot, este prea greu, nereuşită, lipsă.Veţi avea întotdeauna toate acestea. Şi vă miraţi de ce conştiinţa şi energia creaza obiecţiile voastre.
Conştiinţa nu are legi, orice ar fi, este lege. Şi asta este legea, a face cunoscut necunoscutul. Are liberă alegere. Energia este slujitoarea gândurilor. Este ceea ce colapsează lumea subatomică în particole de realitate şi crează câmpuri electromagnetice care să atragă ceea ce este deja cunoscut în benzile voastre. Fiecare persoană din viaţa noastră reflectă un aspect a ceea ce suntem, şi avem acel aspect pentru împlinirea emoţiilor noastre „.
Ramtha explică că universul fizic de materie densă aparţine celei mai lente expresii din cele şapte nivele de conştiinţă şi energie. El numeşte procesul de creaţie „călătorie în involuţie” şi „călătorie în evoluţie”. Involuţia este călătoria care a produs cele şapte planuri de existenţa, iar evoluţia este călătoria de reamintire şi întoarcere înapoi, aducând perlele de înţelepciune la uniatea Punctului Zero şi Void.
DUMNEZEII AU DEVENIT IMAGINEA CREAŢIEI LOR
Cel care a creat primul animal a simţit ca trebuie să se facă ordine în acest haos şi şi-a dorit să creeze ceva măreţ prin care el însuşi să fie în mijlocul creaţiilor sale ca să le poată înţelege, să le facă mai bune.
Când Zeul s-a contemplat pe sine, aşa cum Tatăl făcuse cu mult timp în urmă, şi a imaginat un trup pentru el. Era imaginea perfectă a ceea ce i-ar fi permis sâ fie în mijlocul creaţiilor sale. Şi făcând asta, el a devenit imagimea.
Nimic nu poate fi în interiorul stratului apos (pătura de nori) dacă nu se compune din aceleaşi elemente ca şi ceea ce este protejat de acest strat, Pâmântul. Acesta este scopul înţelegerii dimensionale. Ca Zeu, el nu putea înţelege, căci nu era elementul lui, doar creatorul, şi nu putea fi în mijlocul creaţiei sale. Zeul a devenit deci imaginea lui, prin care putea înţelege creaţia şi frumuseţea ei.
Omul, o, omul, delicat a fost Zeul care a creat omul, căci delicată a fost dragostea lui pentru om. Entităţile care doreau cel mai mult să facă acesta au fost Ishum şi Yahweh (se citeşte Iahvei şi nu este Iehova)
Apele încă nu coborâseră pe Pâmânt. Erau în ceea ce se cheamă stratum, pentru că ceea ce se cheamă împlinirea creaţiei abia acum se definitiva. Ishum, a imaginat un trup în care a pus frumuseţea şi paloarea florilor şi animalelor deja create. Deci trupul omului era în faţa lui, iar Zeul a devenit trupul şi i-a dat suflarea lui. Şi aşa, Dumnezeul a devenit om. Într-un moment, omul a devenit o diviziune a lui Dumnezeu, creaţia lui perfectă.
Yahweh a creat şi el unul şi toţi ceilalţi au creat, căci au dorit să evolueze ei înşişi în creaţiile lui Ishum şi Yahweh. Dar nu numai ei, ci şi alţii din alte părţi ale sferei – copilul cel mai tînar al mamei soare – au început creaţiile acolo. Aşa a fost creat omul, minunată creatură.
La început au arătat destul de grosolan, multe mai trebuiau să fie ajustate în om ca şi în mediu. Căldura era blânda peste tot, deci omul nu avea păr pe corp, doar pe cap, fiindcă trebuia protejat capul, cea mai importantă parte a trupului de eventualele zgâîrieturi sau lovituri.
Pe măsură ce omul dvenea mai mobil şi umbla mai mult în jur, Zeul putea să experimenteze mai multe dintre creaţiile sale. Dar omul era steril (toţi aveau aceeaşi înfăţişare şi nu se puteau reproduce) şi la un moment dat s-a întâmplat să fie mâncat de un animal, care l-a considerat o delicatesă. La aceasta situaţie nu se gândiseră. Omul fusese făcut suplu şi sprinten, ca prin fugă să se poată apăra, şi asta a ajutat în oarecare măsură, dar nu îndeajuns. După nu mult timp, toţi oamenii au fost mâncaţi, iar zeii continuau să producă acelaşi fel de om. Trebuie să ştiţi că la început toţi arătau la fel. Toţi Zeii folosiseră aceeaşi imagine, aşa cum şi despre animale, la început. Deci oamenii continuau sâ fie mîncaţi şi Zeii continuau să producă oameni care arătau exact la fel. Curând animalele au devenit populaţia dominantă.
EVOLUŢIA SPECIEI UMANE
A venit un moment în care cel care crease primul animal, s-a gândit că ar putea crea un om care să aibă mai mult din el însuşi. Aşa a aprut un om care arăta aproape ca cel din Neandertal şi care seamănă mult cu voi. A făcut omul cu capacitate de gândire mai mare, acel om era înteligent şi înţelept, pentru că era însuşi Dumnezeu, nu era doar o parte din el. Era Dumnezeu în totalitate.
Acelaşi Dumnezeu care a creat primul animal, a creat şi primul om în care să fie el însuşi Dumnezeu divin. Cu inteligenţa lui putea găsi locuri să se ascundă de animale, putea construi adăposturi şi-a ales un ţinut în care erau animale gigante, ca să trăiască, şi curând a înţeles că poate să-şi construiască adăpost săpând în pămînt, unde nimeni nu-1 putea găsi.
Acest om trăia printre ceilalţi oameni care fuseseră creaţi întâi şi care erau mâncaţi şi recreaţi, dar el supravieţuia, pentm că el era Dumnezeu. Era un supravieţuitor. Devenise omul perfect. După un timp şi multe experienţe, a devenit înţelept şi s-a gândit cum să îmbunătăţească acest trup. Într-o zi, şi-a părăsit trupul, s-a dus în stratum şi a contemplat. Primele lui animale se reproduceau singure şi deveneau spectaculare în unicitatea lor dar erau mâncate de celelalte. Avea multă compasiune pentru ele, căci el devenise om.
Îi dăduse omului o inteligenţă deosebită şi o capacitate de gândire care îi permitea supravieţuirea. Şi alţii făcuseră la fel şi găseau plăcere în a fi superiori animalelor. Au învăţat să călătorească în jurul sferei. Dar într-o zi unul dintre ei, şi-a lăsat corpul mâncat de animale. Ceilalţi văzând asta au devenit fricoşi, au înţeles că puteau să se prăpădescă şi ei. După ce gândi la toate acestea, Dumnezeul reveni la corpul lui.
Îl găsi minunat şi continuă să-1 studieze. Îşi iubea corpul mai mult decât orice altceva, căci prin el era mai mult decât orice altceva. ” Te-am făcut mic şi simplu, dar prin tine eu exist, avem măreţie asupra a toate acestea.” Şi Dumnezeul care crease omul, iubi omul. Dintr-odată dori să fie mai mult, dar de câteori făcea un alt om din propria imagine, era la fel cu ceilalţi.(clonare)
Atunci Zeul făcu un alt om din imaginea lui, dar îi făcu un cuib într-un loc apărat şi ascuns şi puse un ou acolo. Celălalt om urma să pună sămânţa lui acolo.
Idealul nu a fost luat din substanţa omului. Niciodată nu a fost luat din om. A fost luat din Dumnezeu, care i-a dat imagine şi gând perfect, a formulat o nouă imagine în care s-a reflectat perfecţiunea lui proprie, ( apropo de Eva creată din coasta lui Adam). A privit bărbatul creat, la frumuseţea erecţiei sale, a coapselor sale (organe genitale). Şi coapsele sale. Dumnezeu a pus în ele un gând de veşnică creaţie, sămînţa acestui minunat om va crea. Şi din gândul pus acolo, sămânţa a devenit vie şi mişcătoare.
DELUVIUL CARE A PRODUS OCEANELE ŞI NOI CERURI
A apărut gândul că, de acum, crearea acestui plan era complet meastrită şi cucerită. Toţi erau pe acest plan, în creaţiile lor. A venit timpul când din stratul apos, prin condensare au venit pe pâmânt ape mari. Apele au spălat multe dintre animalele care se devorau unele pe altele, şi au rămas doar câteva. Când apa din ceea ce odată a fost stratum a venit, copilul soarelui a devenit un mare ocean. Cînd apele s-au rupt, totul a fost spălat în cale. Trebuia ca viaţa să vină pe pâmânt în anumite zone unde condiţiile creerii femeii şi bărbatului să fie prielnice, acesta a fost scopul venirii apelor din stratum pe pământ.
Unii. dintre oameni s-au temut de animale, s-au dus în ocean, unde şi-au creat o viaţă a lor şi au găsit siguranţa dorită. Ei mai sunt şi acum acolo şi se numesc delfini şi balene. Ei sunt Spiritele/fraţi ai voştri. Când vine câe un val de amintire şi dorinţă de a fi cu ceea ce ei iubesc, fraţii lor, ei vin pe plajă ca să moară în locul lor de origine. Ei au iubit întotdeauna omul, pentru că omul este speranţa lor. Motivul pentru care ei vă iubesc este că ceea ce este în voi este şi în ei şi se cheamă Dumnezeu. Ei încearcă cu disperare să comunice cu voi. Timpul lor vine acum.
Când au venit apele, viaţa a luat avânt, seminţele creşteau abundent. Câmpiile cu viaţa erau conectate prin canale. Regiunile calde contrastau cu temperatura de la poli.
Acum, aceasta entitate pe care voi o numiţi „Picior mare” (BIG FOOT) – la început, când a fost creat totul, a fost ceea ce se cheamă o creaţie de grup a unui om, demonstrativ (exemplar), care mai tîrziu s-a numit Homo sapiens. Seamănă puţin cu Chewbacca din Războiul Stelelor. Un Homo sapiens este un om vertical şi inteligent, asta se potriveşte cu ce vi s-a spus vouă. Pe măsură ce omenirea era creată, oamenii au început să arate diferit unii de alţii. Unii erau foarte păroşi şi semănau mai mult cu animalele, dar cu privire foarte inteligentă şi care comunicau între ei, pentru că aveau gândire, altii fară păr, unii mai mari, etc. Era un grup de entităţi care experimenta cu animalele, adică deveneau animelele lor.
Ei deveneniseră animale care trăiau pe uscat, dar la vedera unui animal carnivor se duceau în mare, deci puteau respira şi pe uscat şi în apă. Când şi-au perfecţionat specia au avut gândul că ar fi mai bine să-şi formeze regatul în mare, unde ar fi supravieţuit mai bine şi ar fi putut evolua mai bine, este vorba despre delfini si balene.
Acelaşi grup de entităţi, sau o parte din ei experimentau cu creaturile în două picioare. Ei au formulat un ideal şi au devenit acest ideal. Erau ceea ce se cheamă entităţi nocturne care se ferau de animale la adăpostul întunericului. Pe măsură ce au fost forţaţi să se afunde în păduri, au găsit acolo sanctuarul în care puteau să-şi continuie existenţa. Aceste entităţi sunt pure în Spirit, adică foarte buni în fiinţa lor, dar frica i-a prins ca într-o capcană în înfaţişarea aceasta şi în locurile în care trăiesc.
Au fost hăituiţi ca animalele de nenumăraţi ani. De ce sunt acoperiţi de păr ? Dacă iau unul dintre voi şi îl duc să trăiască în acele condiţii, fără haine, corpul lui se ve acoperi repede cu păr protector, va creşte şi va deveni puţin ruşinos poate, îhm? Acest „Picior Mare” este omul originalul care a supravieţuit şi a rămas închis în acea înfăţişare a corpului, pentru că ei au fost prinşi de teamă pentru totdeauna. Sunt unele entităţi din alte planuri care au încercat cu disperare să-i ajute.
Ştiţi ce sunt indienii (pieile roşii). Ei bine, ei nu sunt primii oameni care au trăit aici. Picior Mare este iar indienii sunt ceea ce se cheamă rămăşiţele unui măreţ popor şi a unui masiv continent numit Atlantida. Ei sunt originalii oameni roşii. Ei sunt baza multor legende despre aceste creaturi şi ei susţin că vin din lună, dar motivul pentru care ei susţin asta este că văd un obiect strălucitor în conecţie cu ei.
Cât despre Picior Mare, entitatea, de mult timp se încearcă ajutarea lor dar ei nu înţeleg, pentru că ei au devenit ca animalele, ca nişte animale în două picioare şi cu cunoaştere. Ei sunt în număr mare şi au învăţat să se ascundă în dealuri, păduri şi mlaştini, cu înţelepciune, căci aşa puteau exista. Animalele sunt războinice pentru că în memoria lor, ele au învăţat să existe, să supravieţuiască fiind în acest fel. Acest Picior Mare este un supravieţuitor, adică singurul lucru pe care îl ştie, este să trăiască şi este foarte înfricoşat de umanitate. Se aseamănă cu delfinii şi balenele. Ele vin în număr mare pe ţărm, şi dacă omul încearcă se le ducă înapoi în ocean, nu se vor duce, pentru că ele vor să moara în braţele omului, fratele lor şi separarea lor, ruptura le-a produs o mare tristeţe. Sufletul lor este acelaşi suflet ca al omenirii. Picior Mare este acelaşi fel de creatură El iubeşte omenirea, dar ea este periculoasă pentru ei şi ei ştiu asta. Ei sunt entităţile care au o vechime de 11 milioane de ani şi au corpul acoperit cu păr .
CĂDEREA ÎNGERILOR – PRIMA EXPERIENŢĂ CA BĂRBAT ŞI FEMEIE
Şi iată, în ceea ce se cheamă Atrium-ul Constanţilor, au venit, ca vântul, mari Dumnezei. Aici ei se aşteptau să evolueze în jos prin creaţiile lor. Au venit ca nişte vânturi mari. Şi-au suflat fervoarea peste adânc şi au creat ape albe. Şi-au suflat respiraţia lor de viaţă peste plante şi animale şi toate formele create de ei şi măreţul copac privi în sus şi începu să se îndoaie şi să se aplece înaintea frumuseţii sale pe care el însusi o crease.
Vântul s-a despicat devenind vânt de nord şi vânt de sud şi de est şi de vest, ca să se multiplice şi să ducă şoapta energiilor pe întreg planul, unde Zeii progresaseră, devenind Spirit uman. Toţi veniră, mai puţin un grup. Acel grup rămăsese în Atriul Constanţilor, dar şi ei vor urma evoluţia. Toţi veniseră în acest plan şi începuseră să manifeste coborârea lor înşăişi, ei deveniseră mai strălucitori decât soarele la amiază, erau briliante, lumini pe acest pământ. În istoria voastră sunt religii care divinau oameni strălucitori. Despre ei este vorba. Ei şi-au scris propria istorie. Pe măsură ce coborau vibraţiile gândului în lumină, deveneau mai puţin strălucitori în masă, că apoi să devină masă(materie), grei pe acest plan.
Apoi au început să se acordeze cu mediul înconjurător, mediu însemnând planul temporal de radiaţie venită de la soarele central, a cărei intensitate este în funcţie de apropierea planului de stratum. Unde planul era mai aproape, era căldură mai mare (ecuator).
Cei care erau mai aproape deveneau mai închişi la culoare, dar nu în lumina lor ci în carnea lor. Diferenţa de culoare din zilele voastre nu înseamnă ca vreo culoare ar fi superioară. S-a făcut pentru protecţia speciilor. Aşa au devenit ei acordaţi la mediu.
Nordul din sfera voastră, a impus o culoare mai deschisă de piele, iar mineralele din sol, ca şi conţinutul lor de radiaţii, variaţiile de lumină, au determinat şi ele culoarea.
Dumnezeu Tatăl – veşnicia, extinderea în eternitate, înţelepciunea care a formulat gândul ce a permis ca întreaga aceasta creaţie să se extindă în sine şi să se continue – a simţit exaltare, completare a Spirirului şi a fiinţei sale, căci el însuşi era toate acestea. Toţi dumnezeii veniseră pe pământ ca un vânt mare şi apele se rostogoliseră sub ei, iar plantele se aplecară. Animalele care mai rămăseseră, priveau în sus, căci şi ele simţiseră vântul.
În toate locurile alese de ei, Dumnezeii au venit şi s-au lăsat jos, în completarea directă a gândului lor perfect, în diviziunea celor doi şi au devenit creaţia lor.
Ceea ce se cheama rase, erau cinci la număr (dupâ culoare: albă, rosie, galbenă, neagră şi verde, cea verde trăieşte în interiorul Pământului). Şi au făcut o înţelegere pe planul vostru, prima înţelegere în marea frăţie a omului, să fie copiii, prin copulare, a iubiţilor Dumnezei, fraţii lor. Dintre toţi cei care veniseră, ei erau măreţele entităţi albe, marile coloane albe, cu adevărat Dumnezei, Frăţia. Şi au apărut în forma lor perfectă, ideală, maeştri ai acestui plan şi s-au acordat perfect cu mediul, cu condiţiile. Pe ceea ce se chema Atlantida, un mare vânt a venit şi oamenii aceia au devenit oamenii roşii, pentru că solul Atlantidei era roşu. Din Lemuria, ţara-mamă, au apărut standardul galbenilor, culoarea datorându-se conţinutului mare de fosfor în pământ, la acea vreme.
Acolo era locul unde trăiau animalele gigante dinozaurii. La ceea ce se cheamă ecuator, ceea ce era numit Atu regiunea de canale care conecta cele doua sfere, era punctul unde soarele-mamă a făcut pielea lor foarte întunecată prin ceea ce se cheamă bombardament de particule de lumină prin stratum pe pământ. Ele se reflectau de la pământ înapoi în stratum, degajând căldură.
Corpul celor de aici, s-a acomodat la căldură şi pielea lor a devenit întunecată, părul aspru şi gros, ca să protejeze pielea fină de pe cap. Ochii lor au devenit închişi la culoare, ca să privească strălucirea luminii. Nordul din timpurile Lemuriei şi Atlantidei, minunatul popor din nord, avea părul ca lumina soarelui, ochi albaştri şi piele albă.
Când acestea s-au întâmplat, s-au întâmplat într-un moment dat în înţelegerea voastră, înseamnând o eternitate. Procesul acesta perfect de evoluţie a Dumnezeilor prin condiţia de creativitate comună, a durat destul de mult. Totul a fost născut. Cele cinci rase apăruseră şi nici una nu era mai prejos. Nici una, iar cine spune ca da, este nebun.
Când a fost creat, omul era splendid, şi la îmceput, nu a uitat că este Dumnezeu. El divina pe Dumnezeul fiinţei sale, adică se divina pe sine. Omul a avut întotdeauna în natura lui competiţia, competitivitatea dură, momente de furie şi impulsul de a distruge. Acestea sunt în natura lui de la începuturi.
O NINSOARE CU DUMNEZEI Şl EVOLUŢIA GENETICĂ
Câţi dintre voi au avut ocazia splendidă de a fi într-un anume loc când marea linişte albă începe să cadă din cer? Câţi v-ati uitat în sus ca s-o vadeţi căzînd ? Ei bine, aceasta este o simplă analogie cu căderea entităţilor în involuţie prin planuri (Exista 7 planuri de existenţă, care corespund cu 7 nivele de conştiinţă şi energie. Aceste planuri au fost create prin procesul de involuţie sau autoreflectare a conştiinţei. Universul fizic corespunde primului plan sau planul hertzian, cea mai joasă frecvenţă a energiei. Al doilea plan corespunde conştiinţei sociale şi frecvenţei infraroşii, al treilea trezirii conştiente sau frecvenţei luminii vizibile, al patrulea conştiinţei de trecere sau ultraviolet/albastru, al cincilea superconştiinţei sau razelor X, al şaselea este hiperconştiinta şi razelor gamma, iar al şaptelea este intraconştiinţa cu frecvenţa Infinitului Necunoscut.)
Deci ideea este că aţi venit tot drumul pînă aici jos. Acum sunteţi în ceea ce se cheamă evoluţie umană pe acest plan.
Credeţi că este posibil ca atunci când voi eraţi în ultraviolet, bucurându-vă de minunatul vostru corp de acolo, alţii să fi fost deja în cădere prin stratul de lumină şi infraroşu, până la acest nivel ? Este posibil ? Absolut.
Deci până ce voi aţi venit aici, pe planul care se cheamă Tera, acei Dumnezei care veniseră înainte erau ocupaţi creând realitate – ştiţi, conştiinţa şi energia crează natura realităţii. Şi ei au fost pionierii acestui loc înainte ca voi să veniţi. Deci hai să examinăm ceea ce au făcut ei. Cele mai multe culturi acceptă ideea că umanitatea a fost aici de câteva milioane de ani, iar societatea în cea mai evoluată formă, de două sau cel mult cinci mii de ani.
Dar dacă v-aş spune că au fost civilizaţii mai înfloritoare, care au depăşit cu mult oricare din tehnicile voastre de astăzi, din care ultima care a fost, a avut control nu numai asupra spaţiului şi timpului dar şi a spaţiului interdimensional, că au avut extraordinara abilitate de a reflecta spaţiul, că puteau să se deplaseze interstelar, ei asta au fost cam 455000 de ani în urmă?
Ştiu că asta contrazice pesavanţii voştri, dar ce ştiu ei ? Umanitatea este mult mai veche decât crede ştiinţa. Şi vă spun că civilizaţia de acum 455000 de ani, nu a fost nici pe departe ca cea de acum
3 milioane de ani. Deci fulgii au căzut ? Da, au căzut. Au căzut ei într-o anume ordine ? Cine poate spune care fulgi au decis să cadă întâi şi care au plutit aşteptând pănă în ultimul moment.?
Acum, cînd aţi venit voi aici ? Grupul vostru a venit aici după ce a fost creată flora şi fauna, după ce sămânţa fusese creată. Grupul precedent crease deja diverse varietăţi de iarbă şi copaci, fructe care nu mai sunt de mult pe acest plan. Cum au creat ei ? Ei au făcut exact ceea ce fuseseră învăţaţi să facă mult timp în urma. Ei au luat şi aliniat concentrarea lor într-un vis analogic (mintea analogică este o stare de concentrare asemănătoare cu transa de unde gândul poate fi manifestat în realitate). Cum afectăm un mediu care este deja ?
Simplu, aducînd cu noi cunoştiinţa involuţiei noastre. Bazat pe cunoaşterea noastră, cu memoria sufletului, putem concentra în acest trup un nou vis: o variaţiune a palmierului, de exemplu pentru că avem nevoie de ea. Să zicem ca avem nevoie de un palmier care să supravieţuiască în apă. Tot ce trebuie să facem, este să desenăm o astfel de plantă în creierul nostru şi s-o ducem la Punctul Zero în aspectul ei analogic. Deci tot ce aveţi de făcut este să doriţi ca acest palmier să existe, şi să doriţi cu o aşa intensitate, înct voi, ca şi conştiinţă şi energie, Sursa, Observatorul să deveniţi dătătorii de lege în oceanul energetic. Palmierul nu este nimic mai mult decât gând condensat, energie coagulată în masă, cu caracteristicile distinctive date de Dumnezeul care 1-a creat.
Stiinţa are o cale de a demonstra câte ceva din asta, prin a sugera ca Observatorul din noi este ceea ce cauzează câmpurile de particule să reacţioneze. Mai mult ştiinţa spune că dacă poate fi crezută, ca energia este în formă de unde care nu numai că se ondulează dar în momentul în care este observată. poate colapsa în formă solidă (fizica quantica). lar and Observatorul nu o mai priveşte, devine din nou energie ondulatorie. Cine este Observatorul? Voi sunteţi. Care este realitatea ? Un câmp de energie potenţială, gând coagulat, poate fi dizolvat şi reformat în acordanţă cu gândul, gândul concentrat. Deci ceea ce entitatea trebuie să facă, este să viseze o versiune extinsă a palmierului. Tot ce trebuie să facă, este să vadă fructul lui suculent plutind – asta este tot – şi să păstreze acest gând cu intenţie.
Pentru că entitatea este un călător într-un timp lent, o să dureze ceva timp ca energia să se schimbe, dar fără discuţie că se va schimba. De ce? Pentru ca Dumnezeu a avut dorinţa ca ea să se schimbe. Şi cine este Dumnezeu? El nu este altcineva decât Observatorul. Acela care poate cauza energia care se ondulează, să colapsese în orice forma Observatorul o vrea, energia este susceptibilă voinţeti noastre. Este adevărat.
Este deci posibil ca primii Dumnezei care au venit aici, să fi trecut printr-un întreg stadiu de evoluţie, înainte ca voi sa deveniţi fulgi şi să cădeţi aici. Şi până ce voi aţi ajuns aici, să fie deja păduri seculare, animale, cascade, râuri, seminţe şi toate frumuseţile. Erau deja canioane şi munţi şi fructe suculente de mâncat.
Iar voi aţi venit aici jos, departe, căzând ca nişte fulgi de zăpadă în uterul unui primitiv humanoid, care tocmai se întâmpla sâ copuleze în acea noapte. Şi acesta este câmpul vostru energetic. Cîmpul energetic este întinderea, adâncimea şi lărgimea energiei ondulatorii. Deci în al patrulea plan avem suprafaţă mai mică ( o undă mai scurtă) decât în al treilea, şi în al treilea plan avem o undă mai scurtă decât în al doilea, etc. pentru ca în planul material să fie mai lungă şi toata această energie este susceptibilă nouă, pentru că aşa am creat-o.
Intelectul este istorie memorizată, nu are nimic de a face cu experienţa. Iluminarea este experienţă pentru că este evoluţionară, nu este stagnantă. Deci o persoană neiluminată care este intelectuală, foloseşte tot 10 % din creier. Atunci ce se întâmplă cu restul ? Aşteaptă ca ceva să se întîmple. Ce anume? Ca Dumnezeu să se trezească, fii el şi să ştie ce este. Creierul este pergătit, este apt ca să activeze toate cele 7 corpuri în unul singur.
Măestria întru Crist (a deveni Crist) este dezvoltarea creierului uman spre a-1 aduce pe Dumnezeu manifest în formă materială, nu ascuns, de a avea puterea de a comanda timpul şi spaţiul, putere de care ne-am bucurat în planul al 7-lea, unde în momentul în care am avut un gând, s-a şi manifestat – aici în cel mai lent plan. Odată ancoraţi în facultatea fiinţei depline, putem trezi propria noastră putere. Iar creierul este construit ca să faciliteze această putere. Cum ? Creierul este mai mult decât comandantul sistemului digestiv şi cardiovascular, este mai mult decât magazie pentru memorie, mai mult decât gazda unei personalităţi micuţe si încăpăţânate. El poate găzdui un Dumnezeu. Iar partea pe care voi nu o folosiţi este partea care va începe să lucreze cînd vă veţi trezi şi veţi şti cine sunteţi.
Cum se va face asta ? Ei bine, amintiţi-vă că v-am spus că aţi putea să vă vizitaţi rudele din planul al 6-lea, chiar dacă aţi trăi în planul al 5-lea. V-am spus atunci că pentru a putea face asta trebuie să lăsaţi deoparte corpul pe care îl aveţi şi să luaţi altul. Acei fulgi de zăpadă care au venit aici înaintea voastră, au fost înţelepţii voştri fraţi şi surori întru Dumnezeu. Ei sunt la fel ca voi, doar ca au fost aici mai mult timp decît voi. Iar când au plecat, v-au lăsat vouă moştenirea lor genetică, adică abilitatea pe care ei deja o atinseseră. Care a fost acea abilitate ?
Că ei au creat un creier care putea facilita o minte de nivelul (planul) al 7-lea, aptă de a manifesta al
7-lea nivel pe un plan mai lent, înţelegeţi ? Cu alte cuvinte, în loc să treacă zece mii de ani pentru ca nuca de cocos sa capete o coajă groasă, un master, Dumnezeu în corp omenesc, o poate crea într-o concentrare, un singur gând (alinierea minţii analogice). Creierul are această capacitate. Şi acesta a fost darul Dumnezeilor dinaintea voastră pentru voi : capacitatea de a manifesta.
Ce înseamnă asta de fapt ? înseamnă ca aveţi potenţialul nemuririi prin menţinerea unei conştiinţe de al şaptelea nivel. Nu ştiţi că Crist înseamnă Dumnezeu/femeie şi Dumnezeu/bărbat realizat ? Deci dacă trezeşti pe Dumnezeu în tine, atunci Dumnezeul din tine poate da naştere la o aşa enormă putere încât creierul facilitează întreaga minte a lui Dumnezeu şi ceea ce ar fi durat milioane de ani de evoluţie genetică, poate fi făcut într-o singură viaţă. Şi atunci avem nivelul al 7-lea trăind şi operând în creierul nostru material. Ca entitate de nivelul al 7-lea eşti mai aproape de Punctul Zero decât ca persoana umană având de a face cu factorul timp, care este atât de lent aici.
Mai mult, când Dumnezeu se trezeşte în tine, corpul, ca şi dar de la fraţii voştri, are capacitatea nu numai de a opri îmbătrânirea, dar are un generator în sistemul nervos, care face ca fiecare celulă din corp să vibreze atât de repede, încât corpul vostru care este născut în frecvenţa hertziană, poate acum să vibreze şi să rezoneze în ultraviolet-albastru. Şi niciodată nu va mai trebui să vă naşteţi din nou, ca să aveţi acesta experienţă înţelegeţi ?
