Tu cum stai cu fericirea?
Spune drept, ești FERICIT/A? Privește viața ta şi răspunde-ţi la întrebarea asta: “Sunt eu cu adevărat fericit/ă?”
Dacă ați răspuns cu DA la această întrebare, nu pot să vă spun decât: “FELICITĂRI!”
Dacă totuși ați avut o cât de mică reținere atunci când ați citit prima dată întrebarea, înseamnă că mai aveți de muncit pentru găsirea fericirii voastre…
Știu, toată lumea vrea să fie fericită. De fapt, acesta pare a fi dezideratul suprem al tuturor oamenilor, indiferent de rasă, religie, poziție socială.
Dar ce anume te face fericit? Cum poți ajunge acolo? Şi în primul rând, ce este fericirea?
Conform DEX, fericirea este acea “stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.” Sunt mulțumit de aceasta definire a conceptului, așa că pe moment nu îl voi mai dezvolta.
Pentru a atinge această stare de mulțumire sufletească intensă şi deplină, trebuie că mai întâi să descoperi ce anume te face PE TINE fericit. Există miliarde de persoane în viață în acest moment, iar motivele de fericire sunt cam tot atât de variate. Din noianul de tentații şi motive, trebuie să le alegi pe acelea care ţi se potrivesc ție. Nu poți spune că ești cu adevărat fericit dacă doar urmezi niște tipare morale sau sociale care iți dictează ce anume te va face pe tine fericit. Nu exista o rețetă universal valabilă care să spună „dacă faci aia sau aia, atunci vei fi fericit”, sau „dacă ai aia sau aialaltă atunci te poți numi un om fericit”.
Un copil din Africa care suferă de foame şi de sete poate spune că dacă ar avea ceva de mâncare şi de băut va fi FERICIT. Acest lucru nu ţi se aplică şi ție, nu-i așa? Deci primul pas este să descoperi ce te face PE TINE fericit!
În acest moment, mai mult de jumătate dintre cei care citiți acest text vă veți gândi la bani. Nu este așa? J Recunoaște că te-ai gândit că dacă ai avea mai mulți bani, cu siguranță ai fi mult mai fericit decât ești acum!
Se spune că banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpăra. Posibil. Nu am avut până acum atâția bani cât să pot verifica această teorie sau măcar o parte din ea. Dar am cunoscut persoane care aveau o situație financiară extrem de bună, şi cu toate acestea nu erau fericite. Își puteau cumpăra tot ce doreau: bunuri, proprietăți, vacanțe scumpe, etc. Dar seara, când erau doar ei cu ei, nu puteau afirma cu tărie că sunt fericiți. „De ce?” ar întreba cei mai mulți. Pentru că odată cu creșterea cantității de bani pe care o aveau, creșteau și orizontul și dorințele acestora. Au constatat că ce aveau deja nu mai era suficient. Iar dorințele inițiale, să pună niște bani deoparte, să-și poată cumpăra orice își doreau, au condus la altele, proporționale: să-și cumpere ultimul tip de mașină cum sunt doar câteva în țară, sau să se plimbe oriunde doresc pe suprafața acestei planete. Odată cu împlinirea dorințelor, rămânea totuși un gol în inimile lor. Asta ca să nu mai amintesc grijile pe care şi le făceau pentru a nu pierde ceea ce aveau deja, sau alte asemenea griji şi temeri care le bântuiau liniștea făcându-i astfel să nu se bucure la maxim de ceea ce au… Deci dacă „banii” au fost răspunsul dvs, vă rog să luați în considerare toate aspectele care apar odată cu ei.
Cei care nu au răspuns că banii îi pot face fericiţi, au răspuns probabil că o anumită persoană i-ar face fericiţi. Persoana care dintr-un motiv sau altul nu se mai afla acum alături de ei. Fie a plecat definitiv dintre noi, fie s-a îndepărtat pur şi simplu. Este de înţeles acest răspuns într-o oarecare măsură. Dar ce este cu adevărat important, este ca fericirea ta să nu depindă de o altă persoană. Există o sumedenie de implicaţii aici, începând de la dependenţa de o altă persoană (situaţii grave în cazul cărora nu este vorba deloc despre fericire, ba aş spune chiar dimpotrivă) şi terminând cu încălcarea Liberului Arbitru unei altei persoane, doar pentru a fi noi fericiţi. Nu este corect ca în dorinţa de a ajunge la fericirea ta, să calci în picioare fericirea altei persoane. Mă refer la acele „iubiri” mistuitoare în care dorinţă unuia dintre parteneri înfrânge voinţa celuilalt.
Am citit un articol în care se spunea despre cele 5 regrete pe care le au oamenii înainte de a muri, şi astfel mi-am amintit cum am început eu acest drum: am vrut printre altele să-mi găsesc fericirea. Şi citind acel articol, mi-am dat seama că majoritatea acele puncte amintite erau deficitare în viaţa mea şi exact asta am vrut să schimb.
Cele 5 puncte erau:
Îmi doresc să fi avut curajul de a-mi fi trăit viaţa cu adevărat pentru mine, în loc să trăiesc viaţa pe care ceilalţi au aşteptat-o de la mine.
Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei? Tu faci doar ce-ţi place, când îţi place?
Sunt sigur că NU. Nici nu ar fi posibil aşa ceva. Recunosc că nici eu, deşi mi-aş dori asta foarte mult. Dar spre deosebire de majoritatea oamenilor, am ales să fac ceva care-mi place, care-mi dă o satisfacţie. Ceva care nu este un chin de fiecare dată când trebuie să mă apuc de treabă. Nu mereu am dispoziţia necesară să fac treaba care trebuie făcută, dar o fac de fiecare dată pentru că îmi place ceea ce fac. Chiar dacă iniţial poate nu aveam chef. Dacă din diferite motive nu poţi să te rupi de ceea ce faci în acest moment, măcar poţi încerca să găseşti satisfacţie în ceea ce faci. Alege să te duci la servici, nu la “scârbici” cum spunea un fost coleg de muncă. J
Există cazuri în care părinţii îşi transpun visele lor în viaţa copiilor lor, influenţându-le traiectoria în viaţa definitiv de cele mai multe ori, sau măcar deraindu-i de la calea lor normală, naturală, „predestinata”. Aceasta este o greşeală! De câte ori nu aţi auzit despre tineri care urmează cariera părinţilor (medici, avocaţi, artişti) doar pentru că „aşa trebuie”, pentru că toată lumea se aşteaptă de la ei să facă asta, sau pentru a continua tradiţia familiei. Sau despre copii care sunt împinşi de mici către o carieră sau alta doar din simplul motiv ca părinţii lor nu au reuşit la timpul lor să devină medici, avocaţi, artişti… Nu există aşa ceva! Nu exista o „tradiţie a familiei” atâta timp cât vorbim despre spirite noi şi diferite care vin la întrupare cu misiuni PERSONALE.
Poate că pentru unii dintre voi acum este dificil să vă mai schimbaţi cariera, dar tot mai puteţi face ceva dacă vreţi să fiţi măcar cu un pas mai aproape de a vă găsi fericirea mult visată. Puteţi face ceea ce vă place ca un hobby, ceva care să vă umple sufletele de bucurie după orele istovitoare de program. Dacă de exemplu în tinereţe va plăcea să pictaţi, nu este timpul pierdut să vă cumpăraţi un şevalet, iar după ce vă întoarceţi acasă de la slujba aducătoare de venituri să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi sufletul aşternând pe el câteva culori. Nu se aşteaptă nimeni de la dvs să reuşiţi să reproduceţi un Grigorescu sau un Luchian. Tocmai din asta izvoraşte fericirea! Nu veţi mai fi constrânşi să faceţi ceva, ci veţi face doar ce vă place, doar ce va face FERICIT/Ă…
Îmi doresc să nu fi trudit atât de mult.
Acest regret este unul dintre cele mai comune, mai ales după ce aţi trecut de o anumită vârstă. Este poate cel mai important regret pe care cineva îl poate avea de-a lungul întregii sale vieţi, deoarece implică pierderea unei resurse extrem de preţioase şi limitate: TIMPUL. În cazul de faţă este vorba despre timpul petrecut alături de familie.
Din fericire pentru mine, am avut acest regret şi în acelaşi timp, această revelaţie destul de repede. Nu a trebuit să irosesc prea mulţi ani până la a-mi da seama ce este cu adevărat important. La fel ca majoritatea oamenilor, am fost şi eu la rândul meu prins în cursa de şobolani dictată de societate: „du-te la serviciu, fă-ţi o carieră, câştiga bani”. Doar că am constatat destul de repede ca acest lucru nu este ceea ce trebuie. Mă puteam duce la serviciu, puteam avea o carieră, un salariu bun, dar nici vorbă de fericire. Am constatat că deşi “câştigăm” pe o parte, pierdeam pe cealaltă parte: mai mult timp alocat carierei însemna mai puţin timp alocat familiei. Aşa că într-o zi mi-am pus o întrebare hotărâtoare: „Ce este mai important? Familia sau cariera?” Şi după ce mi-am răspuns la această întrebare, am ştiut ce trebuie să fac. Şi am făcut cea mai bună alegere pe care aş fi putut să o fac vreodată! O mie de vieţi dacă aş mai trăi de acum înainte, de fiecare dacă aş face aceeaşi alegere. Deoarece orice fel de satisfacţie profesională nu poate fi măcar comparată cu satisfacțiile personale care vin odată cu această alegere.
Pentru că TIMPUL nu ţi-l mai da nimeni înapoi, niciodată. Şi dacă atunci când ai timp, nu îl foloseşti aşa cum trebuie, atunci când nu vei mai avea prea mult, şi te vei gândi la viaţa ta şi la ce ai făcut cu ea, nu cred că te va consola prea mult încheierea vreunui contract sau realizarea unei norme la serviciu… Despre ce preferi să-ţi aminteşti la final? Despre primii paşi ai copilului tău, sau despre o depăşire a planului de șuruburi cu 125% mai mult decât previziunile „conducerii”?
E amar gândul acesta, nu-i aşa? Gândiţi-vă la asta, chiar dacă va scoate pe moment din zona voastră de confort. Este posibil ca peste câţiva ani să-mi mulţumiţi pentru acest gând „rău”. „Ce este cel mai important pentru tine?”
Îmi doresc să fi avut curajul de a-mi exprima sentimentele.
Trăim conform normelor sociale în vigoare şi universal acceptate de toată lumea. Încercam să ne ascundem individualitatea aliniindu-ne la aceste norme. Cine nu reuşeşte, într-un fel sau altul este respins sau măcar marginalizat de către societate. Adică de către oamenii din jurul nostru. Nu vă gândiţi că societatea este te miri ce entitate complicată şi intangibilă. Societatea din care tu faci parte, se rezuma în primul rând la cercul tău de cunoscuţi, familie, colegi de serviciu, prieteni. Care la rândul lor au propriile cercuri în care se învârt, propriile familii, colegi, prieteni, etc. Societatea este formată din noi toţi laolaltă şi există prin noi. Iar dacă noi ne schimbăm, societatea se schimbă şi ea.
Sistemul de educaţie atât de hulit în ultimii ani are un rol covârşitor în inhibarea naturii personale a fiecăruia. Vă amintiţi cum încercaţi să obţineţi o notă din ce în ce mai mare pentru a obţine aprobarea părinţilor şi a profesorilor? Adică a „societăţii” din care făceaţi parte. Setea de cunoaştere este normală pentru un copil, dar atunci când aceasta sete de cunoaştere este înlocuită de setea de a fi apreciat, datele se schimbă foarte mult. La fel ca şi personalitatea viitorului adult.
După adolescenta, atunci când ajunge în câmpul muncii, fundalul tânărului este deja pregătit şi şlefuit cu atenţie de ani şi ani de învăţământ standardizat. Tânărul angajat nu va mai căuta să cunoască, să se dezvolte profesional sau personal. El este deja inoculat cu setea de apreciere practicată în ultimii ani. Singurul lucru care se schimbă, este obiectul adorat. Părintele său profesorul va fi în mod natural înlocuit cu „şeful”, superiorul ierarhic care trebuie, nu-i aşa, impresionat de calităţile deosebite ale angajatului sau. Şi astfel, roata şobolanului în loc să dispară odată cu trecerea timpului şi maturizarea individului, ea devine din ce în ce mai extinsă şi mai acaparatoare. Pentru că acum lupta nu se mai duce pentru un zâmbet, o mică bucurie sau o laudă în faţa clasei. Acum lupta trece la un alt nivel: lupta pentru supravieţuire, la modul cel mai CONCRET al termenului!
Uite deci, cum copilul plin de creativitate poate, este învăţat de mic să se ascundă, să nu arate celor din jurul lui cine este el de fapt. CUM este el. CE îi place lui. Societatea, prin programele sale se ajustează singură, tăind orice iese din linia mediocrităţii unanim acceptate.
Cei şapte ani de acasă i-l învăţa pe tânăr normele de politeţe acceptabile în societate. Astfel, înveţi să-ţi reprimi sentimente, gânduri, păreri, chiar şi funcţii normale/naturale ale corpului omenesc.
Dar nimic nu este mai deranjant şi mai periculos decât reprimarea puterii de a spune ce gândeşti. Sunt foarte puţini cei care cu adevărat spun ce gândesc. Majoritatea spun ceea ce trebuie, spun ceea ce vrea interlocutorul să audă, sau fac afirmaţii funcție de interesul propriu la un anumit moment, alegând astfel să-i mintă pe ceilalţi, dar mai grav, să se mintă pe ei înşişi.
Iată un mic exemplu despre cum anume putem alege să ne ascundem după deget:
Şeful dvs, o persoană pe care de cele mai multe ori o consideraţi inferioară dvs, vine la dvs şi va cere să veniţi la birou şi în week-end pentru următoarele 2 săptămâni.
Ce gândiţi despre asta? Care este primul gând care va trece prin cap când auziţi acest lucru? Probabil că în câteva nanosecunde vă veţi aminti de toate abuzurile sau neplăcerile pe care vi le-a făcut „incompetentul” şi prima reacţie este de „a-i spune vreo două”. Acum, că au trecut deja vreo 2 secunde de când vi s-a pus întrebarea, mai analizaţi-vă gândurile o dată. Ce gândiţi? Cum reacţionaţi? Probabil că vă veţi gândi la colegul de birou care nu are obligaţiile dvs financiare sau familiale şi care va accepta „bucuros” să vină el la muncă în week-end în locul dvs. Sau vă veţi aminti despre acea greşeală pe care aţi făcut-o acum ceva timp care v-a dat emoţii cu gândul la menţinerea locului de muncă. Sau poate că pur şi simplu vă veţi gândi la facturile din ce în ce mai mari, la rată la bancă, sau la orice resort care vă va determina să acceptaţi propunerea, chiar dacă NU VREŢI de fapt să acceptaţi acest lucru!
Foarte multe din persoanele puse în această situaţie, sau alta similară, aleg să se mintă şi să se conformeze. Nu spun că este bine sau greşit. Fiecare are motivele sale să accepte sau nu o situaţie. Ceea ce vreau să înţelegeţi este ca în acel moment nu veţi fi fericiţi. Asta ştiaţi şi singuri, nu? Ceea ce nu ştiaţi este faptul că începând din exact acel moment nu veţi mai fi fericiţi acolo. Pentru că situaţia mai devreme sau mai târziu se va repeta. Doar ca de acea dată, pe lângă motivele deja enumerate mai sus, va mai există unul: PRECEDENTUL. Precedentul va fi acela care nu vă va mai lăsa să ieşiţi din această situaţie. Veţi şti că aţi mai acceptat această situaţie în trecut şi nu veţi dori să pierdeţi sacrificiile pe care deja le-aţi făcut pentru a vă păstra acel loc de muncă. Se spune pe bună dreptate ca „Teama de a pierde e mai mare decât dorinţa de a câştiga”.
Toate acestea, şi multe alte situaţii în care ceva gândiţi şi cu totul altceva spuneţi, au nefericitul obicei de a vă roade pe interior şi a vă face viaţa nefericită. Depresii, boli, frustrări, toate din cauză că nu aţi spus exact ce simţiţi şi ce gândiţi, atunci când aţi fost puşi în faţa unei situaţii care nu vă convine.
Îmi doresc să fi petrecut mai mult timp împreună cu prietenii.
Prietenii într-o oarecare măsură sunt oglinda noastră. Sunt oglinda a ceea ce suntem, sau a ceea ce am dori să fim. Relaţiile de prietenie se dezvolta pe baza afinităţilor comune dintre doi indivizi, şi sunt bazate pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune. De multe ori relaţiile de prietenie au rolul de a produce o stare de relaxare, de plăcere persoanelor implicate (hobby-uri comune, cercuri de prieteni comune, interese comune, etc). Există o relaţie aproape naturală intre sentimentul de plăcere şi noţiunea de prieten. Aşa este şi normal de altfel. Dacă nu mai simt bine în compania unei persoane, cu greu îi voi mai căuta compania şi cu atât mai puţin îl voi numi prieten.
Dar mai exista un aspect al relaţiilor de prietenie care face ca acest tip de relaţii să fie foarte important pentru oameni: acela al apartenenţei. Dacă familia nu ţi-o poţi alege, colegii de serviciu nu ţi-i poţi alege (şefii cu atât mai puţin J), când vine vorba despre prieteni, aceştia reprezintă singura variantă în care un individ îşi poate alege (mini) societatea din care să facă parte. Cercul de prieteni este de multe ori exponentul ideal al societăţii perfecte pentru fiecare individ în parte. Acolo, în cercul de prieteni, toată lumea este interesată de aceleaşi subiecte captivante. Acolo toată lumea (de cele mai multe ori) este egală, dar cel mai important, ACOLO POŢI FI TU. Fără constrângeri sociale, fără interese meschine. De aceea timpul petrecut în compania prietenilor pare că este de fiecare dată scurt, iar subiectele de discuţie mereu inepuizabile. Pentru că cercul de prieteni îţi permite să dai masca jos, să fie cel mai aproape de TU aşa cum eşti de fapt.
Îmi doresc să-mi fi dat voie să fiu mai fericit.
Acesta este ultimul regret din lista, şi o încununare a tuturor regretelor de mai sus. Dacă ajungi să spui acest lucru „Îmi doresc să-mi fi dat voie să fiu mai fericit” înseamnă că ai trecut prin toate regretele de mai sus şi ai realizat ceva ce iniţial părea imposibil: A FI SAU NU FERICIT, ESTE O CHESTIUNE DE OPŢIUNE.
Cine îşi va pune astfel problema, a înţeles că viaţa este doar o sumă de alegeri pe care trebuie să le facem încontinuu, şi că în funcţie de alegerile pe care le facem la un anumit moment, viaţa se schimbă şi intră pe un alt curs, mai bun sau mai rău funcţie de alegerile noastre. Cei mai mulţi dintre oameni sunt conduşi în luarea deciziilor, de noţiuni ca „stabilitate”, „confort”, „norme sociale”, „majoritate”, etc. Şi aleg să-şi ia deciziile conform acestor principii generale fără a realiza că cei mai mulţi iau aceleaşi decizii ca şi ei fără a fi fericiţi sau măcar mulţumiţi cu deciziile luate. Omul ia aceleaşi decizii ca şi cei din jurul lui şi tot el se supără când constată că nu este fericit după aceea, la fel ca de altfel toţi cei din jurul lui. Nu poţi să iei aceleaşi decizii dar să speri că rezultatul să fie diferit. Cu toate acestea, omul alege să-şi înece sentimentele şi existenţa aliniindu-se majorităţii, pretinzând faţă de ceilalţi şi faţă de sine că este mulţumit, când, de fapt în adâncul sufletului, tânjeşte după o altfel de viață. O viaţă presărată cu hohote de râs, bucurii şi plăceri în compania celor pe care îi iubeşte.
Problema în societatea actuală este că petrecem prea mult timp cu persoane care nu ne interesează, în loc să petrecem acel timp cu cei pe care îi iubim!
O să închei acest material cu un citat care zic eu că se potriveşte în context:
„Îţi petreci cea mai mare parte a vieţii făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic. Toată viaţa te-ai preocupat de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit.”
Seneca
Autor articol : Catalin Bogdan
