Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

By Anca Bogdan

melchisedek

Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV

melchisedek

Invataturile lui Melchisedec in Occident

Învăţăturile lui Melchisedec au intrat în Europa pe mai multe căi, dar esenţialul a venit din Egipt. Aceste învăţături au fost integrate în filozofia occidentală după ce mai întâi au fost încorporate în elenism şi apoi în creştinism.

Idealurile civilizaţiei vestice au avut la bază o natură socratică, iar mai târziu filozofia religioasă a devenit ceea ce se modificase din învăţăturile lui Iisus şi un compromis pe care această filozofie l-a făcut la un moment dat cu învăţătura şi filozofia occidentului din acele timpuri, care era foarte avansată pentru acea perioada. Totul a culminat cu crearea bisericii creştine.
Mult timp, în Europa, misionarii din Salem şi-au practicat propriile lor activităţi, treptat fiind atraşi în multe din grupurile care practicau diferite ritualuri şi credinte. Aceşti propăvăduitori ai credinţei din Salem au continuat să existe şi în primul secol după Hristos, în Europa Imperiului Otoman. În cea mai mare parte doctrina învăţăturii din Salem a fost răspândită în Euroapa prin intermediul soldaţilor mercenari evrei, care au luptat în multe bătălii din Occident. În antichitate evreii erau la fel de faimoşi pentru valoarea lor militară cum erau şi pentru calităţile lor religioase.
Doctrinele de baza ale filozofiei greceşti, ale teologiei evreieşti, precum şi ale eticii creştine aveau la bază învăţătura fundamentală a lui Melchisedec.

I Religia din Salem printre greci
Misionarii din Salem au putut pune baza unei religii solide printre greci, care nu conţinea un ceremonial strict de manifestare. Acest ceremonial a fost o condiţie impusă de Machiventa, care a interzis organizarea de congregaţii exclusive pentru venerare şi care a cerut, în mod special, fiecărui învăţător să promită că nu va accepta niciodată să fie plătit pentru serviciile sale religioase şi că va accepta doar hrană, haine şi adăpost. Când învăţătorii lui Melchisedec au intrat în Grecia pre-elenica au găsit o populaţie care practica tradiţiile vechilor înaintaşi (urmaşii direcţi ai lui Adam şi Eva), dar aceste învăţături au fost pervertite de ideile şi credinţele marilor grupuri de sclavi aduşi în Grecia. Această pervertire a dus la revenirea unor practici crude, cu ritualuri sângeroase; clasele de jos practicau diferite ceremonialuri când erau executaţi criminalii achitaţi.
Influenţa învăţăturilor din Salem a fost distrusă aproape în întregime de aşa zisa influenţă ariană care venise din sudul Europei precum şi din est. Aceşti invadatori elenişti au adus cu ei conceptele unui Dumnezeu antropomorf, asemănător cu cel al fraţilor lor arieni care s-au îndreptat spre India. Acest import a inaugurat în Grecia evoluţia viitorului panteon de zei şi zeiţe, cunoscuţi din mitologia greacă. În mare parte, această religie nouă avea la bază sistemul religios al barbarilor eleni, dar şi miturile vechilor locuitori ai Greciei.
În zona mediteraniană, eleniştii greci au găsit o venerare a cultului matern, iar apoi au impus acestor populaţii propriul lor zeu masculin, Dyos-zeus, care în scurt timp devenise pentru greci ceea ce devenise Iahve pentru semiţi, adică zeul suprem al zeilor din panteonul grecesc.
Drept consecinţă a acestor factori, în evoluţia religioasă s-a dezvoltat credinţa populară în nişte zei fericiţi şi norocoşi, care locuiau pe Muntele Olimp, zei mai mult umani decat divini, zei pe care oamenii inteligenţi din Grecia nu i-au luat niciodată prea în serios. Nici nu i-au iubit prea mult, dar nici nu au fost prea înspăimântaţi de ei deoarece aceştia erau propria lor creaţie. Faţă de Zeus şi familia sa au avut un sentiment patriotic şi naţionalist pentru că erau jumătate oameni, jumătate zei, dar nu i-au venerat şi nici nu li s-au închinat cu tărie.
Eleniştii au fost profund pătrunşi de conceptele antipreoţeşti ale învăţătorilor din Salem, astfel încât preoţimea n-a avut niciodată importanţă în Grecia. Chiar şi redarea imaginii zeilor s-a reflectat mai mult în artă decât în actul de venerare.
Zeii de pe Olimp ilustrează foarte bine antropomorfismul (conceptul prin care li se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii însuşiri şi sentimente omeneşti). Mitologia greacă a fost mai mult estetică decât etică. Religia greacă a fost ajutată de reprezentarea unui grup de divinităţi, dar morala, comportamentul şi filozofia grecilor foarte curând a luat un avans faţă de conceptul despre divinitate, iar acest dezechilibru între intelect şi spiritual a fost la fel de riscant pentru greci cum s-a dovedit a fi şi în India.

II Gândirea filozofică în Grecia
O religie care are un aspect frivol şi superficial nu poate avea continuitate, mai ales când nu există preoţi care să-i păstorească caracteristicile şi să o aducă în inimile credincioşilor. Religia de pe Muntele Olimp nu promitea salvarea şi nici nu satisfăcea setea spirituală a credincioşilor; de aceea destinul său a fost de scurtă durată. După un mileniu de la apariţia sa aproape dispăruse, iar grecii erau fără o religie naţionala, zeii de pe Olimp nu au putut ţine în frâu minţile mai luminate.
Aşa stăteau lucrurile în secolul şase înainte de Hristos, când Orientul şi Levantul au experimentat o revenire a conştiinţei şi o nouă trăire spirituală prin recunoaşterea monoteismului. Din nefericire Occidentul nu a împărtăşit această formă nouă de manifestare. Europa şi nordul Africii nu participaseră la extinderea acestei renaşteri religioase. Oricum, grecii s-au implicat într-o evoluţie intelectuală extraordinară. Au început să controleze frica şi nu după mult timp au privit religia ca un antidot împotriva acesteia, dar n-au înţeles că religia adevărată este un remediu pentru un suflet înfometat, pentru nesiguranţa spirituală şi pentru lipsa de moralitate. Ei au căutat consolarea sufletului în gândirea profundă – în filozofie şi metafizică. Ei s-au întors de la contemplarea propriei salvări la realizarea şi la înţelegerea de sine.
Printr-o gândire riguroasă grecii au făcut efortul de a obţine o securitate a conştiinţei, care servea ca substitut pentru credinţa în supravieţuire, dar expunându-l au eşuat. Doar elenii cei mai inteligenţi, din clasele sociale avansate au putut înţelege aceasta nouă învăţătura. Generaţiile următoare, care se trăgeau din familii de soldaţi şi sclavi n-aveau capacitatea de a recepţiona acest substitut religios nou.
Poeţii greci din secolele cinci şi sase, cum ar fi remarcabilul Pindar, au făcut un efort pentru reformarea religiei greceşti. Ei şi-au elevat ideile, dar au fost mai mult artişti decât religioşi. Au eşuat în încercarea de a promova o tehnica ce trebuia să dezvolte şi să salveze valorile supreme.
Xenofos a vorbit despre un singur Dumnezeu, dar această concepţie promovată de el a fost prea panteistică (concepţie filozofică ce identifică divinitatea cu întreaga natură) ca să poată promova un Tată personal pentru un muritor de rând. Socrate şi urmaşii săi, Platon şi Aristotel, au spus că virtutea este cunoaştere, bunătate şi sănătate pentru suflet; el credea că este mai bine să ai parte de nedreptate decât să fi vinovat de practicarea ei; este greşit să întorci răul cu rău şi de aceea zeii sunt înţelepti şi buni. Principalele virtuţi prezentate de ei erau: înţelepciunea, curajul, chibzuinţa şi dreptatea.
Evoluţia filozofiei religioase printre greci şi evrei permite o ilustrare contradictorie a funcţiei pe care o poate avea biserică că instituţie şi ca factor de progres cultural. În Palestina, gândirea umană a fost controlată de preot, iar scriptura a ghidat din umbra întreaga filozofie şi estetică religioasă, precum şi concepţiile morale. În Grecia, absenţa aproape în totalitate a preoţilor şi a “scripturilor sacre” a permis minţii omeneşti să fie liberă şi lipsita de constrângeri, rezultând astfel o dezvoltare surprinzătoare a profunzimii gândului. Dar religia, ca experienţa personală a eşuat în încercarea de a menţine o relaţie echilibrată cu cercetările intelectuale în ceea ce priveşte natura şi realitatea cosmosului.
În Grecia, credinţa s-a supus gândirii; în Palestina, gândirea a fost încătuşată de credinţă. O mare parte din puterea creştinismului vine din împrumutul pe care acesta l-a făcut din moralitatea evreiască, iar apoi din reflecţia contemplativă a grecilor.
În Palestina, dogma religioasă a fost atât de bine definită încât nu se supunea pe viitor nici unui risc; în Grecia, gândirea umană a devenit atât de abstractă încât însuşi conceptul despre Dumnezeu s-a transformat în ceva vag, supus speculaţiei panteiste.
Oamenii obişnuiţi din acele vremuri n-au putut înţelege sau n-au fost prea interesaţi de filozofia greacă a realizării de sine şi despre o divinitate abstractă, care nu-i ajuta concret cu nimic. Dimpotrivă, ei aveau nevoie de promisiunile salvării, combinate cu un Dumnezeu personal, care putea să le audă rugăciunile. I-au exilat pe filozofi şi au persecutat rămăşiţele cultului din Salem. Ambele doctrine s-au amestecat prea mult şi se aflau pe punctul de a cădea în nişte misterii absurde şi teribile, care s-au răspândit pe pământurile mediteraniene. Misterele din Eleusis au creat o versiune grecească de venerare a fertilităţii. Natura lui Dionysos venera prosperitatea; cel mai popular cult a fost cel al lui Orfeu, ale cărui discursuri morale şi promisiuni de salvare au făcut mulţi adepţi printre oamenii de rând.
Toţi grecii s-au implicat în aceste metode noi de obţinere a salvării, practicând nişte ceremonii emoţionanate şi senzaţionale. Nici o naţiune, până la greci, n-a ajuns la o filozofie artistică atât de înaltă într-un timp aşa de scurt. Până la greci, nimeni n-a creat un sistem moral atât de avansat, practicat fără implicarea divinităţii şi fără a promite salvarea omului. Nici o naţiune n-a căzut vreodată atât de repede, atât de adânc şi atât de violent în stagnare intelectuală, depravare morală şi sărăcie spirituală. Toate acestea s-au întâmplat pentru că grecii au intrat brusc în vârtejul iraţional al misteriilor.
Religiile au continuat să existe mult timp fără suport filozofic, dar câteva filozofii, printre care şi cea a grecilor, au funcţionat mult timp fără nici o identificare cu religia. Filozofia este pentru religie aşa cum conceptul este acţiune. Condiţia umană ideală este aceea în care filozofia, religia şi ştiinţa sunt aduse într-o armonie completă, combinate apoi cu practica înţelepciunii, a credinţei şi-a experienţei.

III. Învăţăturile lui Melchisedec la Roma
Crescând de la început în afara formelor de venerare a familei de zei ale grecilor, venerându-l doar pe Marte, zeul războiului, a fost firesc ca religia latinilor de mai târziu să fie doar o percepţie politică faţă de sistemele intelectuale ale grecilor şi brahmanilor sau faţă de religiile altor popoare.
În perioada marii renaşteri a învăţăturii monoteiste a lui Melchisedec din secolul VI înainte de Hristos câţiva dintre misionarii Salem-ului au pătruns şi în Italia. Toţi cei care nu s-au lasat influenţaţi de răspândirea rapidă a preoţimii etrusce, cu noile sale temple şi cu noul panteon de zei, au pus bazele religiei romane. Această religie a triburilor latine n-a fost atât de insignifiantă şi coruptibilă ca cea a grecilor; n-a fost nici atât de austeră şi tiranica ca cea a evreilor; în cea mai mare parte a fost formată din practicarea unor forme artificiale, promisiuni şi tabuuri.
Religia romană a fost puternic influenţată de marile importuri culturale din Grecia. Cea mai mare parte a zeilor din Olimp au fost transferaţi şi incluşi în panteonul latin. Hestia a devenit Vesta zeiţa romană a casei. Zeus a devenit Jupiter, Afrodita a devenit Venus şi aşa mai departe.
Iniţierea religioasă a tinerilor romani era ocazia lor solemnă de-a intra în serviciul statului. În realitate, jurămintele şi recunoaşterile ca cetăţeni erau ceremonii religioase. Poporul latin avea temple, altare şi cavouri, iar în situaţii de criză consultau oracole. Oasele eroilor erau păstrate aşa cum mai târziu creştinii le vor păstra pe cele ale sfinţilor.
Acest patriotism pseudoreligios şi lipsit de emoţie a fost destinat prăbuşirii, chiar dacă venerarea artistică şi nivelul intelectual ridicat al grecilor a dus la entuziasm şi la o venerare profundă a misteriilor.
Unul dintre cele mai puternice culte a fost misterioasa religie a Mamei lui Dumnezeu, care-şi avea templul de bază pe locul actualei biserici Sf. Petru din Roma.
Statul roman a cucerit politic, dar a fost cucerit de secte, ritualuri, misterii şi despre conceptele referitoare la Dumnezeu ale Egiptului, Greciei şi Levantului. Aceste sisteme religioase importate au continuat să înflorească în statul roman până în perioada lui Augustus, care doar din motive politice şi civice a făcut un efort eroic, încheiat într-un fel cu succes, ca să distrugă aceste sisteme religioase şi să readucă în prim plan vechea politică religioasă.
Unii dintre preoţii religiei de stat i-au spus lui Augustus despre încercările timpurii ale învăţătorilor din Salem, care au căutat să răspândeasca învăţătura unui singur Dumnezeu, o divinitate supremă, care se afla deasupra tuturor. Această idee l-a influenţat pe împărat cu atâta fermitate încât a construit multe temple, le-a împodobit cu imagini frumoase; a reorganizat statutul preoţimii; a reintrodus religia de stat; s-a autopropus, temporar, ca mare preot peste toţi ceilalţi şi n-a ezitat ca împărat să se autoproclame zeu suprem.
Această nouă religie de venerare a lui Augustus a înflorit şi s-a menţinut tot timpul vieţii, în tot imperiul, excepţie făcând Palestina, casa evreilor.

IV. Ceremoniile Misteriilor
Majoritatea lumii greco-romane şi-a pierdut familia primitivă şi religiile de stat nefiind în stare să opună rezistenţa la lipsa de înţelegere faţă de filozofia greacă. Ei şi-au îndreptat privirile spre ceremoniile Misteriilor din Egipt şi Levant, care erau spectaculoase şi emotionante. Oamenii de rând aveau nevoie de promisiuni care să le ofere salvarea – o consolare religioasă în ziua de azi şi garantarea speranţei de nemurire după moarte.

.

Trei mari Misterii au fost foarte populare:
1. Cultul zeiţei frigiene Cybela şi a a fiului ei Attis.
2. Cultul egiptean al lui Osiris şi a sa soţie Isis.
3. Cultul iranian de venerare a lui Mithras, salvator şi răscumpărător al lumii păcătoase.

.
Misterul egiptean şi frigian propăvăduia ideea fiului/soţului divin (Attis şi Osiris), care după ce trecea prin experienţa morţii şi apoi reînvia se întorcea cu puteri divine. Astfel, toţi cei care aveau o iniţiere corectă în aceste misterii şi celebrau cu un respect profund aniversarea morţii şi a învierii zeului puteau deveni o parte din natura divină a zeului respectiv.
Ceremoniile frigiene erau impresionante, dar în acelaşi timp degradante. Acestea erau nişte festivaluri sângeroase, care arătau cât de primitive deveniseră aceste misterii levantine. Ziua cea mai sfântă era Vinerea Neagră, “ziua sângelui”, care comemora sacrificiul prin moarte a lui Attis.
Ritualurile de venerare ale lui Isis şi Osiris erau mult mai rafinate şi mai impresionanate decât erau cele ale cultului frigian. Acest ritual egiptean s-a construit în jurul unei legende despre un zeu bătrân al Nilului, un zeu care-a murit şi apoi a înviat, concept care s-a regăsit în urmărirea anuală a vegetaţiei. Plantele creşteau, apoi mureau, iar primăvara renăşteau. Practicarea într-un mod entuziast a acestor misterii, precum şi exagerările care se faceau în timpul ceremoniilor, erau uneori extrem de revoltătoare.

V. Cultul lui Mithras
Înainte de apariţia misteriilor şi-a creştinismului, religia personală, ca instituţie independentă, s-a dezvoltat greoi în zonele civilizate din nordul Africii, precum şi în Europa; era mai mult o afacere de familie, a unui oraş-stat, politică sau imperială. Elenismul grecesc n-a dezvoltat niciodată un sistem centralizat de venerare; ritualul era local; ei n-au avut preoţime şi nici o “carte sfântă”. În cea mai mare parte, la romani instituţiile religioase duceau o puternică lipsă de organizare în apărarea celor mai înalte valori morale şi spirituale.
Cultul lui Mithras s-a răspândit în Imperiul Roman prin propaganda făcuta de legiunile romane recrutate din Levant, unde era la modă această religie. Această credinţă au dus-o cu ei peste tot. A fost mult mai folositoare decât cultul frigian şi egiptean.
Cultul lui Mithras a apărut în Iran şi s-a menţinut mult timp doar în această zonă, cu toate neînţelegerile care veneau din partea celor care-l venerau pe Zoroastru. Între timp, mithraismul a ajuns şi la Roma unde a cunoscut o mare îmbunătăţire prin preluarea multor învăţături de la Zoroastru. Religia lui Zoroastru a fost esenţiala pentru cultul mithraic deoarece, mai târziu, a influenţat profund creştinismul.
Cultul mithraic prezenta un zeu militant, care-şi are originea într-o piatră mare, din care a făcut să curgă apa doar trăgând cu arcul. Apa a inundat tot, scăpând doar un singur om într-o barcă construită special. Acesta se numea Mithras, iar ultima cină pe care a luat-o înainte de a se urca la ceruri a fost închinată zeului-soare. Acest zeu-soare sau Sol Invictus, a fost o degenerare a lui Ahura-Mazda, divinitatea supremă din religia lui Zoroastru. Mithras a fost perceput ca un campion, reprezentant al zeului-soare, care a supravieţuit în lupta cu zeul întunericului. Drept recunoştinţă pentru uciderea boului sacru, Mithras a devenit nemuritor, fiind privit ca un reprezentant al rasei umane printre zeii de sus.
Aderenţii acestui cult ţineau ceremoniile în peşteri şi alte locuri sacre, cântând imnuri, rostind incantaţii, mâncând carnea animalelor sacrificate şi bându-le sângele. Ei făceau aceste ceremonii de trei ori pe zi, apoi aveau săptămânal ceremonii speciale, iar cea mai elaborată ceremonie era Festivalul Anual a lui Mithras, pe 25 decembrie. Toţi credeau că participarea la acest ritual sacru asigura nemurirea. Credinţa lor era ca imediat după moarte sufletul pleacă în sânul lui Mithras, unde sta într-o fericire deplină până la ziua judecăţii. Conform acestor tradiţii, în ziua judecăţii cheile mithraice ale raiului vor deschide porţile paradisului pentru a primi credincioşii; toţi cei care nu au primit botezul vieţii şi al morţii vor fi anihilaţi după ce Mithras va reveni pe pământ. Se credea că atunci când un om moare acesta va merge în faţa lui Mithras pentru a fi judecat, de aceea atunci când va veni sfârşitul lumii Mithras va chema toţi morţii din morminte pentru judecata finală. Răul va fi distrus prin foc, iar drepţii vor trăi cu Mithras pe vecie.
La început a fost o religie doar pentru bărbaţi; existau şapte ordine diferite în care credincioşii puteau fi iniţiaţi, treptat. Mai târziu, soţiile şi fiicele credincioşilor au fost acceptate în templele Marii Mame. Acestea aveau legătură cu templele lui Mithras. Cultul feminin a fost un amestec între ritualul mithraic şi ceremoniile cultului frigian a lui Cybele, mama lui Attis.

VI. Cultul lul Mithras şi creştinismul
Deşi este adevărat că instituţionalizarea unei religii reduce calitatea spirituală a acesteia, este tot la fel de adevărat că nici o religie nu va avea succes pe termen lung fără sprijinul oferit de o organizare bazată pe anumite principii.
Acesta este motivul pentru care religia din Occident şi-a pierdut din vitalitate din cauza scepticilor, a celor cinici, precum şi-a stoicilor. Toate acestea au durat până în perioada marii confruntări: cea dintre mithraism şi noua religie a lui Pavel, creştinismul.
În sec. III, după Hristos, bisericile mithraice şi cele creştine erau foarte asemănătoare în manifestare şi în ritual. Majoritatea locurilor unde se practicau ceremoniile se aflau sub pământ şi amândouă aveau altare care reprezentau diferite suferinţe ale Mântuitorului, care a adus salvarea rasei umane din ghearele păcatului.
La cultul mithraic, întotdeauna când se intra în templu, se introduceau degetele în apa sfinţită. Astfel în unele zone, acest obicei a fost practicat de ambele religii, apoi acest ritual a fost introdus în majoritatea bisericilor creştine din vecinătatea Romei. Ambele religii au folosit botezul şi participarea la sacramentul pâinii şi a vinului. Marea diferenţa dintre mithraism şi creştinism rezultă din caracterele lui Mithras şi Iisus, primul a încurajat principiile mithraismului, în timp ce al doilea a fost un ultrapacifist. Toleranţa cultului mithraic faţă de alte religii (excepţie făcând mai târziu creştinismul) a condus în final la anihilarea lui, dar factorul determinant în lupta dintre cele două religii (mithraismul şi creştinismul) a fost admiterea femeilor cu drepturi depline în comunitatea creştină.
În final, creştinismul a devenit religia predominanată în Occident. Filozofia greacă a completat cu conceptele etice; mithraismul a dat ceremonialul de celebrare; iar creştinismul tehnica de conservare a valorilor morale şi sociale.

VII. Religia creştină
Fiul Creatorului nu s-a născut în trup şi nu s-a oferit umanităţii ca să refacă relaţia cu un Dumnezeu supărat, ci că toată omenirea să înveţe să câştige recunoaşterea iubirii Tatălui şi să-şi realizeze relaţia cu Dumnezeu.
Creştinismul s-a construit în jurul persoanei lui Iisus din Nazaret, încarnarea umană a lui Mihail Fiul, cunoscut pe această planetă ca şi Christos. Această religie a fost răspândită în Levant şi Occident de către discipolii acestui galilean, iar zelul lor misionar l-au egalat pe cel al iluştrilor săi predecesori, setiţii şi salamiţii, ca şi pe cel al contemporanilor lor asiatici, învăţătorii budişti.
Religia creştină, ca sistem de credinţă pământean a luat naştere prin implicarea următoarelor învăţături, influenţe, credinţe, culte şi atitudini individuale personale:
1) Învăţăturile lui Melchisedec, care stau la baza tuturor religiilor din Occident şi Orient, apărute în ultimii 4.000 de ani;
2) Sistemul ebraic, moral, teologic, precum şi credinţa în providenţă şi în supremul Iehova;
3) Conceptul lui Zoroastru, care prezenta o luptă cosmică între bine şi rău, care-şi lăsase deja amprenta atât în iudaism cât şi în mithraism. În lunga bătălie care s-a dat între mithraism şi creştinism, doctrinele profetului iranian au devenit un factor puternic în procesul teologic şi filozofic, precum şi în structura dogmelor, principiilor şi cosmologiei versiunilor greceşti şi latineşti a învăţăturilor lui Iisus;
4) Misteriile, în special cultul lui Mithras, dar şi venerarea Marii Mame din cultul frigian. Chiar şi legenda naşterii lui Iisus a fost influenţată de versiunea romană a naşterii miraculoase a eroului salvator iranian, Mithras, a cărui sosire pe pământ se presupune că a fost cunoscută doar de câţiva păstori, care au fost informaţi de acest eveniment extraordinar de către îngeri;
5) Realitatea istorică a vieţii umane a lui Iisus, fiul lui Iosif; existenţa lui Iisus din Nazaret, considerat Hristos, Fiul lui Dumnezeu;
6) Punctul de vedere personal a lui Pavel din Tarsas. Trebuie amintit că mithraismul a fost religia dominantă în Tarsas în perioada adolescentei acestui apostol. Micul vis a lui Pavel a fost acela că într-o bună scrisorile lui bine-intenţionate către cei convertiţi vor fi considerate drept “cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel de învăţători bine-inţentionaţi nu trebuie consideraţi responsabili pentru cum vor fi folosite mai târziu scrierile lor;
7) Gândirea filozofică a popoarelor eleniste din Alexandria şi Antiohia, din Grecia, până în Siracusa şi Roma. Folozofia grecilor s-a aflat într-o armonie mai mare cu versiunea lui Pavel a creştinismului decât oricare alt curent religios şi a devenit un factor important în succesul pe care l-a avut creştinismul în Occident. Filozofia greacă asociată cu teologia lui Pavel, încă sta la baza valorilor morale ale Europei.
Odată ce învăţăturile originale ale lui Iisus au pătruns în Occident, ele au fost occidentalizate. Când au devenit occidentale ele au început să-şi piardă puterea universală pe care o aveau pentru toate rasele şi toate tipurile de de oameni.Astăzi, creştinismul a devenit o religie bine adaptată vieţii sociale, economice şi politice, fundamentul moral al rasei albe. De mult a încetat să mai fie religia lui Iisus. Cu toate acestea religia lui Iisus este prezentată într-un mod eroic şi frumos, iar indivizii care îmbrăţişeaza învăţătura creştina caută sincer să urmeze calea lui Iisus. A fost glorificat ca Iisus Christosul, Mesia, alesul lui Dumnezeu, dar în mare parte învăţăturile evangheliilor personale au fost uitate: adică împărăţia lui Dumnezeu, Tatal tuturor, precum şi frăţia universală a tuturor oamenilor.
Aceasta este lunga poveste a învăţăturilor lui Machiventa Melchisedec pe această planetă. Sunt aproape 4.000 de ani de când acest Fiu din Nebadon, specialist în probleme de extremă urgentă şi-a ofertit personal serviciul pe Pământ, iar în acele vremuri învăţăturile “preotului lui El Eyon, Cel Mai de Sus Dumnezeu”, au ajuns la toate rasele şi către toţi oamenii. Machiventa a avut succes în realizarea misiunii sale neobişnuite, atunci când Iisus a fost pregătit să apară pe Pământ (Urantia). Conceptul de Dumnezeu există în inimile femeilor şi bărbaţilor; acelaşi concept al lui Dumnezeu arde încă, sub o nouă formă, în trăirea experienţei spirituale a multor copii a Tatălui Universal în timp ce-şi traiesc vieţile temporale, limitate şi neobişnuite, pe planetele care se mişcă în spaţiu.

.
Alfa si Omega

Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul, precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu. (Ioan, 15; 12)
Expresia “Alfa şi Omega” provine din fraza “Eu sunt Alfa şi Omega”, o denumire a lui Iisus din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Acest simbol a fost sugerat de Apocalipsă, unde mulţi consideră că Tatăl şi Christos, sunt “Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine.” (Apocalipsa 1;8); “Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1;17).
În Vechiul Testament, Dumnezeu era cunoscut şi ca Iehova sau Iahve, Mama şi Tatăl. În Noul Testament acesta se numeşte Alfa şi Omega.
În mod similar, religiile percep Sfânta Treime ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Astfel Sfânta Treime este Tatăl, Fiul/Fiica şi Mama. “Cum e sus, asemeni e şi jos; cum e jos, asemeni e şi sus.”
În Creaţie, Alfa, Tatăl nostru, este un vast tărâm (sferă) de Inteligenţă pură. Omega, Mama nostră, este un vast cub care conţine Substanţă pură. Singurul Fiu/Fiică Născută este un imens Factor Y de energie pură care se află în interiorul cubului şi al sferei. Aspectul Fiului/Fiicei din interiorul Cubului şi al Sferei este singurul şi unicul născut din vastul potenţial de energie, din vasta şi absoluta egalitate care există între Tată şi Mamă.
Factorul Y conţine împreună Inteligenţa Tatălui şi Substanţa Mamei, într-o egalare absolută a potenţialelor pe care le deţin. Mama îl ţine pe Tată în sânul ei.
Însuşirile lui Alfa sunt Tată-Masculin-Pozitiv-Proiecţie-Voinţă.
Atributele lui Omega sunt Mamă-Feminin-Negativ-Receptiv-Dorinţă.
Însuşirile Unicului Fiu/Fiică născută sunt Fiu/Fiică-Masculin/Feminin-Unitate/Acţiune. Ei sunt Inteligenţă, Substanţă şi Energie; Voinţă absolută pentru a crea; Dorinţă absolută pentru a crea; Acţiune absolută pentru a crea.
Creaţia este Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea manifestată a Creatorilor prin care se extind pe sine.
Prin Voinţa lor este acceptată manifestarea. Prin Dorinţa lor manifestarea este asumată. Iar prin Acţiunea lor manifestarea este completă.
Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea de a servi Creaţia pentru Creatori este adevărata natură a cauzei.
A servi Creaţia pentru Creatori cu gândul, cuvântul şi cu fapta este adevărata natură a responsabilităţii.
Christul este exprimarea Co-Creatoare a Voinţei, Dorinţei şi Acţiunii lui Alfa şi Omega. “Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi unul pe altul precum v-am iubit şi v-am ajutat şi eu.” este sintagma care exprimă totul.
Cu toţii suntem expresia Christică Co-Creatoare a Tatălui şi a Mamei, Alfa şi Omega.
Noi stăm în Voinţa, Dorinţa şi Acţiunea lor. Prin expansiunea Inteligenţei, Energiei şi a Substanţei lor noi suntem îndreptăţiţi.
Realizările noastre sunt recunoscute în ciclurile nesfârşite de extindere a iubirii, vieţii, luminii şi libertăţii. Prin iubirea şi ajutorul unuia faţă de altul noi ne cinstim Tatăl şi Mama.
Prin lucrările noastre Co-Creatoare noi extindem gloria Tatălui şi a Mamei. Cea mai mare perfecţiune se atinge prin expansiunea gloriei lor.
În cea mai mare perfecţiune noi suntem realizaţi. Prin realizarea noastră ei se desăvârşesc. Prin desăvârşire ei se ridică de la tăcere la cuvântul vorbit.

Preotia in Ordinul lui Melchisedec

Ce este preoţia creştină, preoţia Noului legământ?
Prin ce se deosebeşte preoţia creştină de vechea preoţie lui Aaron, a Vechiului legământ? Apostolii, ca şi prezbiterii asociaţi lor, nu fac decât să preia misiunea pe care şi-a asumat-o însuşi Iisus când a zis: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propăvăduiesc robilor de război eliberarea, orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca IV, 18). Apostolii vor fi şi ei trimişi în lume în istorie să anunţe aceeaşi Evanghelie, să-i ajute pe fiii credinţei să traverseze noul Iordan (botezul) şi să reverse peste ei bogăţiile împărăţiei cerurilor (în special tămăduirile de orice fel).
Duceţi-vă în toată lumea şi propăvăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza (cine va crede vestea cea bună adusă din Noul Canaan şi va avea curajul să traverseze Iordanul cel spiritual care desparte lumea aceas¬ta de cea viitoare) va fi mântuit. Cine nu va crede va fi osândit (cum au fost israeliţii care s-au răsculat împotriva trimişilor lui Moise care se întorseseră din valea Escol). Iată semnele care-i vor însoţi pe cei care vor crede: în numele Meu vor scoate draci, în limbi noi vor grăi; vor lua în mâini şerpi şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor face sănătoşi. (Marcu XVI, 15-18).
Preoţia creştină prelungeşte în istorie preoţia lui Iisus Hristos cea după rânduiala lui Melchisedec făcându-i pe oameni să guste Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, după extraordinara expresie a autorului epistolei către evrei (VI, 5). Preoţia creştină nu aduce jertfe lui Dumnezeu pe altare de piatră, cum faceau Aaron şi urmaşii săi, ci coboară de la Dumnezeu, din împărăţia păcii Noului Salem, pâinea vieţii veşnice şi vinul cel nou al ospăţului de nuntă. Canaanul istoric nu era decât umbra noului Canaan, a noului Ierusalim.
Preoţia legii vechi n-a făcut decât să întreţină vie aşteptarea, flacăra vie a credinţei avraamice, ferită de ispitele idolatriei. Adevărata preoţie veşnică a fost prefigurată de Melchi¬sedec, de cei trimişi de Moise să anunţe poporului bogăţiile pământului făgăduinţei de care tocmai se apropiaseră, de toţi proorocii legii vechi. Abia Hristos însă a deschis cu adevărat poarta împărăţiei cerurilor, revărsând peste lume, puterile veacului viitor, pâinea şi vinul ospăţului de nuntă, odihna cea adevărată şi fără de sfârşit a Noului Salem.

Melchisedec, Regele Dreptăţii
Melchisedec l-a binecuvântat pe Avraam, părintele comunităţii religioase, care a devenit important în diverse religii pentru iudaici, creştini sau musulmani. Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială, dijmă, lucru ce semnifică o mare importanţă deoarece acesta nu era obligat, el fiind iudeu şi făcând parte din preoţii care erau descendenţii lui Aron. Melchisedec este Regele Păcii sau regele Salemului (melech ha shalom) şi semnifică Regele Dreptăţii (Melech ha zedech). El este preot şi rege. Nu are tată sau mamă, iar Biblia nu îi acordă nici o legătură cu vreuna din spiţele celor 12 familii enumerate în Cartea sfântă. El nu are familie, nu îi sunt descrişi părinţii pământeni, viaţa sa nu a fost finalizată prin moarte niciodată (aici, Biblia, deşi descrie amănunţit fiecare familie şi tribul respectiv, spunând, de regulă, durata de viaţă a fiecăruia dintre membrii importanţi, nu face nici o referire la Melchisedec), ci el rămâne preot pentru totdeauna. Semnificaţia ultimului cuvânt este de importanţă majoră deoarece arată existenţa spirituală a lui Melchisedec chiar şi în zilele noastre.
Fragmentele găsite în peştera numărul 11 de la Qumran îl plasează pe Melchisedec într-o poziţie extrem de înaltă în teologia eseniană. El este asociat cu ultima judecată divină. Iisus, spune dr. Curin, a fost uns ca şi mare preot de către Dumnezeu. Salvarea este Dumnezeu, iar Preoţia Superioară a lui Iisus Christos este identică cu Preoţia lui Dumnezeu, cel care l-a trimis pe unicul său fiu în lume. Iar această preoţie a fost făcută după eternul, veşnicul Ordin al lui Melchisedec, astfel că Isus Christos devine cel mai mare Preot, Superior, care reprezintă pe om şi prezintă pe om perfect în faţa lui Dumnezeu. Astfel, marea căutare a omului ia sfârşit, iar eterna întrebare care dăinuie de veacuri “Cum ne putem apropia de Dumnezeu?” are doar un singur răspuns, aşa cum este el dat în “Cartea sfântă”, prin Iisus Christos, Regele Drepăţii, Preot al celui Preaînalt, după rânduiala Ordinului lui Melchisedec.

Marea Frăţie Albă şi Ordinul lui Melchisedec
Există două grupuri principale ale Maeştrilor Înălţării care au sprijinit Omenirea în evoluţia Pământului, acestea fiind Marea Frăţie Albă Universala şi Ordinul lui Melchisedec.
Marea Frăţie Albă Universală este compusa din Fiinţele Ierarhiei Cosmice. Scopul ei principal este de a asista planetele şi civilizaţiile în evoluţia lor. Întrucât planul Lui Dumnezeu include întrega creaţie, Marea Frăţie Albă este menită să observe procesul de evoluţie al tuturor fiinţelor şi să le ofere sprijinul atunci când este cazul.
Ordinul lui Melchisedec este un grup al Inteligenţelor Universale, aflat sub oblăduirea Creatorului Divin, care administrează Darurile lui Shekinak (darurile Lui Dumnezeu care sfinţesc prin Duhul Sfânt forma moleculară a Universului interior) influenţând stările fizice, mentale şi spirituale ale existenţei.
Acesta este un grup care completează fizic si spiritual lucrarea care trebuie făcută pentru a ajuta civilizaţia să evolueze. Această completare se face urmând două căi:
1. prin realizarea de schimbari de constiinta,
2. prin împliniri reale în lumea fizica.
Cei din Ordinul lui Melchisedec sunt Fii ai Luminii care au ales să vină în trupuri şi să dovedească suveranitatea lui Dumnezeu cel Prea Înalt în transformarea Pământului. Ei lucrează la aplicarea adevărurilor Lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, se înfăţişează ca un Ordin vizibil oferit omului prin Merkaba, astfel încât modelele arhitectonice ale Raiului să poată fi construite pe Pământ ca semne ale multiplelor nivele ale Creaţiei Universale. Ordinul lui Melchisedec este Preoţia Hirotonisită dinaintea Dumnezeului Universal, Sursa Divina. Melchisedec, Veşnicul Stăpân al Luminii, este răspunzător pentru întreaga organizare a Lumilor Divine, inclusiv a Pământului, pentru trecerea într-o nouă creaţie. El este asemeni lui Metatron şi Arhanghelului Mihail în salvarea, renaşterea şi reeducarea lumii trecând prin purificarea Luminii Vii.
Ordinul lui Melchisedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchisedec, menţionat în Vechiul Testament, a făcut parte din numeroase Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei omenirii (ca membru al acestora a scris Cartea lui Iov, a înfiinţat Şcoala Profeţilor şi anticul Ordin al Esenienilor). Melchisedec este reprezentarea divină care a instruit toţi marii iniţiaţi: Hermes Trismegistos, Orfeu, Pitagora, Moise, Platon, Zoroastru, Buddha, Isus. Doar el poate dărui ultimele nivele ale adevăratei iniţieri. Aproape toţi preoţii şi păstorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchisedec, chiar şi un citat din Biblie ajutând la stabilirea acestui lucru: Evrei 6: 19-20: Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a suf letului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, f iind făcut arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

Sursele antice ce atestă Ordinul şi Preoţia lui Melchisedec
În Biblie Melchisedec este numit Regele Dreptăţii şi Regele Salemului, numele vechi al Ierusalimului.
În Geneză se regăseşte ca Preot al Lui Dumnezeu cel Preaînalt.
Dionisie l-a numit cel mai iubit ierarh al Lui Dumnezeu,
Tertullian spune că Melchisedec este o virtute cerească a marii mile care se face pentru virtuţiile şi îngerii din cer ceea ce face Christos pentru oameni.
În câteva surse oculte Melchisedec este identificat cu Duhul Sfânt.
În Cartea Mormonilor se face referinta la el ca la Preotul Păcii
Unii clerici au crezut că este Fiul Lui Dumnezeu în forma umană şi unii evrei l-au văzut ca pe Mesia.

Initierea in Ordinul Melchisedec

Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec poate fi de două feluri:
1. Botezul Luminii este o antică ceremonie de conectare cu Divinitatea şi cu familia divină din care face parte fiecare fiinţă umană. Are drept scop deschiderea oamenilor direct spre Dumnezeu, spre Sinele lor superior şi ghidările lor, creând astfel o legătură energetică şi conştientă între Microcosmos şi Macrocosmos. Deoarece această legătura divină poate ajuta o persoană să câştige un sentiment mai puternic de dragoste şi calm, acest tip de iniţiere este indicat copiilor, bolnavilor şi celor care vor să devină mai stăpâni pe sine.
2. Iniţierea în Ordinul lui Melchisedec reprezintă primul pas în care, printr-o ceremonie spirituală tipică, se accesează câmpul energetic al iniţiatului prin punerea în legătura cu energia specifică a lui Melchisedec. Astfel, noul iniţiat va putea efectua tratamente cu mâna sau chiar la distanţă, pentru el sau pentru alte persoane, fără a fi nevoit să devină Preot al lui Melchisedec.

Karanna Academy: Melchisedek – Adevaruri istorice: Invataturile lui in Grecia, Roma / Cultul lui Mithras si Crestinismul – Partea IV