Stările planetare succesive • Vechiul Saturn;
evoluţia Spiritelor personalităţii • Vechiul Soare; Arhanghelii

Conferinta – Düsseldorf, 13 aprilie 1909

Rudolf Steiner

Fiecare stare planetară are o misiune specială. Care este cea a Pământului? Ea constă în a da posibilitate celui pe care îl numim acum om să-şi realizeze existenţa ca fiinţă omenească. Totul este organizat pe Pământ în aşa fel, încât omul să poată deveni un Eu, ceea ce nu era posibil în stările anterioare de existenţă la care a participat. Căci omul nu a devenit o fiinţă omenească în sensul actual al cuvântului decât pe Pământ. Fiecare dintre stările planetare precedente a avut o misiune analoagă. Pe alte plante, alte fiinţe au devenit „oameni”, fiinţe care se află acum la un nivel de evoluţie superior omului.

Poate vă amintiţi că în lucrarea Creştinismul ca realizare mistică se spune că un înţelept egiptean i-a dezvăluit grecului Solon un adevăr uimitor, adică faptul că odinioară Zeii au fost fiinţe omeneşti. Cunoaşterea acestui lucru făcea parte dintre adevărurile pe care le învăţau în vechime cei care se iniţiau în Mistere: zeii care se află acum în înălţimi spirituale, se spunea, n-au fost întotdeauna zei. Ei au evoluat. Odinioară ei au fost „oameni”, adică au trecut prin stadiul omenesc.

Din aceasta decurge în mod evident un adevăr din care cei care se iniţiau în Mistere trăgeau o concluzie îndrăzneaţă: că la rândul lor oamenii vor deveni odată zei. Datorită acestei concluzii adevărul însuşi era considerat ca primejdios, căci trebuie adăugat aici că omul nu poate deveni zeu decât dacă a atins maturitatea necesară. Dacă îşi închipuie, la un moment dat, că l-a găsit pe Dumnezeu în sine însuşi înainte de a atinge maturitatea dorită, nu va deveni Dumnezeu, ci va înnebuni. Deci în faţa omului se deschid două căi: să înainteze cu răbdare spre ceea ce Dionisie Areopagitul numeşte „deificare” sau să-şi închipuie înainte de vreme că aceasta s-a înfăptuit deja. Prima cale duce cu adevărat la îndumnezeire, cealaltă la nebunie.

Expresiile folosite în Antichitate duc adesea la neînţelegeri, pentru că în vremea noastră nu mai ştim să facem distincţie între diferitele trepte pe care se află entităţile divine. Atunci când vorbea despre zei, iniţiatul egiptean nu avea în vedere numai un grup de fiinţe divine, Divinitatea, ci o întreagă serie ierarhică de entităţi divine. Dionisie Areopagitul, ca şi înţelepţii Orientului, ştia să facă distincţia cuvenită între aceste entităţi. Nu contează că unul vorbeşte despre Îngeri iar ceilalţi despre Dhyan-Chohàni, căci cei care recunosc cu adevărat unitatea înţelepciunii universale ştiu că aceste nume diferite exprimă acelaşi lucru.

Fiinţele nevăzute care se găsesc chiar deasupra omului, care au atins un grad de evoluţie mai înalt decât al său, sunt numite în esoterismul creştin Îngeri, Angeloi sau Mesageri, căci ei sunt trimişii lumilor spirituale. Cei care sunt cu o treaptă mai sus, adică cu două trepte mai sus de om, sunt numiţi Arhangheli, Archangeloi sau Spirite ale focului. Urmează fiinţele care, atunci când au evoluat în mod normal, se află cu o treaptă deasupra Arhanghelilor – acestea sunt Spiritele personalităţii, Forţele primordiale, Archaii sau Arheii. Aceste trei grupe de fiinţe care se află imediat deasupra omului au trecut toate prin „stadiul omenesc”. Toate au fost „oameni”. Dacă privim lucrurile la scara timpului cosmic, acest stadiu omenesc nu este prea îndepărtat în trecutul celor care acum sunt Îngeri, căci ei erau „oameni” pe vechea Lună. Arhanghelii au trecut prin acest stadiu pe vechiul Soare, iar Principatele sau Spiritele personalităţii pe vechiul Saturn. Aceste entităţi s-au ridicat gradat deasupra omenirii; ele sc află mai presus de ea în seria Ierarhiilor. Privind din punct de vedere spiritual ansamblul regnurilor din Univers, vom avea deci regnurile: mineral, vegetal, animal, uman, care sunt vizibile pe Pământ, apoi, în lumea nevăzută, regnul Îngerilor, cel al Arhanghelilor sau Spirite ale focului şi cel al Principatelor sau Spirite ale personalităţii. Iar în vreme ce în ceea ce priveşte viaţa lor interioară, natura lor, aceste spirite treceau astfel din starea de oameni în cea divină – sau mai degrabă în cea de mesageri ai Zeilor, căci aceasta sunt –, în timp ce aceste fiinţe se înălţau în existenţa lor spirituală, planetele pe care şi pentru care trăiau se transformau la rândul lor. Vechiul Saturn, pe care Arheii au fost „oameni”, avea cu totul alt aspect decât pământul nostru.

Am vorbit în conferinţa anterioară că pe Pământ distingem patru elemente: pământ, apă, aer şi foc sau căldură. Pe Saturn nu exista nici urmă din primele trei. Exista atunci numai focul sau căldura. Pentru cel care gândeste materialist, căldura nu poate exista decât legată de obiecte exterioare; pot exista corpuri solide calde, apă caldă, dar nu poate exista căldură în sine. Asa crede materialistul, dar aceasta este o eroare. Dacă cu simţurile noastre de astăzi am fi putut vedea vechiul Saturn, cum ar fi arătat el? Să presupunem, ca o ipoteză, că pe timpul vechiului Saturn s-ar fi putut zbura în spaţiul cosmic; nu s-ar fi văzut nimic în locul unde se găsea acel astru, dar am fi avut impresia că intrăm într-un cuptor de brutărie; nu s-ar fi simtit nici cel mai slab suflu de aer şi nici urmă de apă; n-ai fi putut să stai în picioare nici să pui mâna pe ceva, căci nu exista nimic solid; întregul glob nu era decât căldură. O planetă de căldură, aşa era pământul nostru în prima stare prin care a trecut. Vă daţi seama că Heraclit avea mare dreptate când spunea că totul s-a născut din foc. Da, totul vine din foc. Deoarece Pământul nu este decât vechiul Saturn metamorfozat, putem spune că şi pe Pământ totul a provenit din foc. Este un adevăr pe care Heraclit l-a aflat în cadrul vechilor Mistere şi la acest adevăr se referă relatarea că el a dedicat cartea în care a consemnat acestea zeiţei din Efes*. Aducănd cartea ca ofrandă pe altarul zeiţei, el adeverea faptul că datora aceste cunoştinţe Misterelor din Efes, unde întotdeauna a fost expusă cea mai pură doctrină a focului primordial al lui Saturn.

Se înţelege de la sine că fiinţele pe care le numim Principate sau Spirite ale personalităţii şi-au realizat „stadiul omenesc” în condiţii total diferite de cele de astăzi. Omul de astăzi are posibilitatea să încorporeze în organismul său, în oasele sale, în sistemul circulator, solidul, lichidul şi gazosul. „Omul” de pe Saturn – Spirit al personalităţii – trebuia să-şi alcătuiască corpul din căldură. De fapt nu avea decât un corp de căldură.

V-am spus în conferinţa precedentă că există, ca să zicem aşa, două faţete ale căldurii: una este cea perceptibilă în calitate de căldură interioară; ne este cald sau frig fără a avea vreun contact cu un corp străin, dar putem, de asemenea, să simţim o căldură exterioară atunci când atingem un corp cald. În evoluţia lui Saturn se remarcă un fapt deosebit: căldura, care la început era exclusiv internă, a devenit spre final exterioară, perceptibilă. Dacă aţi fi putut intra în spaţiul lui Saturn aşa cum era el la origine, n-aţi fi simţit nici o senzaţie de căldură la nivelul pielii, ci în interior, şi v-aţi fi zis: Ce bine este aici! Dacă aţi fi putut cunoaşte acest stadiu de început al evolutiei lui Saturn, v-ar fi izbit ceva asemănător cu ceea ce numim acum căldură sufletească. Ne putem imagina această experienţă gândindu-ne la senzaţiile diferite pe care le avem atunci când privim o suprafaţă roşie şi o suprafaţă albastră. Culoarea roşie dă o impresie de căldură, pe când privind albastrul ai o impresie de răcoare. Închipuiţi-vă ce poate simţi sufletul omenesc la vederea unui roşu frumos, sentiment care desigur nu a putut exista în acea vreme; este această senzatie de căldură plăcută pe care aţi fi avut-o. Dar la sfârşitul evoluţiei lui Saturn nu aţi fi avut numai această impresie de mulţumire interioară, ci pe lângă aceasta şi senzatia unei călduri ce vine din afară. Căldura interioară s-a transformat treptat în căldură exterioară. Acesta este drumul străbătut de Saturn: de la căldura interioară, psihică, la căldura exterioară, perceptibilă, aşa cum o cunoaştem acum.

Aşa cum copilul se transformă treptat în adult trecând prin tot felul de experienţe, Spiritele personalităţii s-au dezvoltat pe vechiul Saturn. Au simţit la început căldura, care le-a dat o impresie de mulţumire; apoi, puţin câte puţin, au început să perceapă această căldură şi ca pe ceva exterior, ca ceva care s-a înfăptuit, s-a întrupat, am putea spune. Ce s-a întâmplat atunci? La început căldura interioară a globului lui Saturn a dat posibilitate Spiritelor personalităţii să se întrupeze. Apoi, în decursul acestui proces, s-a format căldura exterioară. Dacă s-ar fi putut călători pe Saturn într-un stadiu mai avansat al evoluţiei sale, s-ar fi distins locuri calde şi altele mai reci.

Suprafaţa lui Saturn era formată în întregime din „ouă de căldură”. Văzute din afară – dacă cineva ar fi putut să le vadă – arătau ca nişte mure sau boabe de zmeură. Ce erau acele „ouă”? Erau corpurile Spiritelor personalităţii iar prin căldura lor interioară aceste Spirite produceau căldura exterioară a ouălor de pe Saturn. Pornind de la această situaţie, putem spune pe bună dreptate că aceste spirite au „clocit” căldura, că aşa s-au ivit într-adevăr primele corpuri de foc. Acestea au fost „clocite” pornind din spaţiul universal. În căldura din jur, ouăle de căldură s-au coagulat sub acţiunea focului care venea din interior. Astfel că pe vechiul Saturn Spirtele personalităţii, Arheii se încarnaseră în aceste trupuri de foc. Însuşi astrul era alcătuit în întregime din elementul foc.

Or, în acea perioadă a evoluţiei lui Saturn Spirtele personalităţii aveau de asemenea posibilitatea să aducă căldura interioară în stare de căldură exterioară printr-un proces intern mişcător. De fapt, aceste Spirite produceau neîncetat ouă de căldură, pe care apoi le destrămau. Vă puteţi reprezenta mai precis acest lucru presupunând că faceţi o călătorie pe suprafaţa lui Saturn; veţi remarca că în unele epoci nu era perceptibilă nici o căldură exterioară, ci exista numai senzaţia de mulţumire, de foc interior; apoi, în alte epoci, ouăle de căldură apăreau iarăşi. Aţi percepe în acest fel ceva ce ar pute fi considerat respiraţia lui Saturn, dar o respiratie de foc. Dispărând orice căldură exterioară, totul fiind doar un sentiment de mulţumire, v-aţi spune că Saturn inspiră din nou căldura. Iar într-un alt moment, când aţi regăsi ouăle de căldură, v-aţi gândi că acum Saturn a expirat căldura sa interioară, care a devenit foc exterior. Aceasta este imaginea pe care sfinţii Rishi o evocau în faţa discipolilor lor. Ei îi readuceau în cuget în epoca vechiului Saturn şi îi făceau să simtă că o întreagă planetă realizează un proces care se aseamănă cu ritmul actual al respiratiei noastre. Deşteptau în ei imaginea unui foc care exală în afară şi se fragmentează în nenumărate corpuri de căldură, apoi, fiind inspirat din nou, devine esenţa, Eul Spiritelor personalităţii. Viaţa aceasta a planetei era comparabilă astfel cu o respiraţie, dar care pe Saturn era o respiraţie de foc, căci aerul nu exista încă.

Să ne închipuim acum următorul lucru: că pe vechiul Saturn toate aceste Spirite ale personalităţii ar fi expirat şi apoi ar fi inspirat căldura fără încetare. Şi-ar fi realizat astfel pe Saturn evoluţia lor normală, ceea ce ar fi avut drept urmare, după câtva timp, că totul ar fi fost absorbit din nou, ar fi fost readus la starea de căldură interioară. Satum ar fi dispărut în calitate de planetă de foc, ar fi fost absorbit din nou de lumea spirituală. Ar fi putut să se întâmple aşa. Atunci n-ar mai fi existat niciodată stadiile următoare, cel al vechiului Soare, al vechii Luni şi al Pământului, pentru că tot ceea ce ar fi putut fi expirat ar fi fost transformat din nou în căldură interioară şi s-ar fi întors în lumea spirituală.

Ne vom exprima acum într-un mod mai concret, pentru ca lucrurile să fie mai uşor de înţeles; unele Spirite ale personalităţii au preferat, ca să zicem aşa, să nu ia înapoi prin inspiraţie decât o parte din căldura expirată, să mai lase ceva din ea, astfel încât ouăle de pe Saturn nu s-au destrămat toate; unele au subzistat. Astfel că pe Saturn s-a format treptat o dualitate: pe de o parte căldură interioară, pe de alta căldură exterioară, în corpurile care erau ouăle de pe Saturn. Nu a fost tras înapoi totul. Putem spune că Spiritele personalităţii au lăsat să fie de sine stătătoare o parte din căldura expirată; au lăsat-o pe dinafară. De ce au făcut asta? Au trebuit să procedeze aşa, pentru că altfel n-ar mai fi devenit niciodată „oameni” pe Saturn.

De fapt ce înseamnă „să devină oameni”? Înseamnă să devină conştienţi de Eul lor, ceea ce nu este cu putinţă dacă nu poţi distinge ceva exterior faţă de tine. Doar astfel esti un Eu. Mănunchiul acesta de flori este acolo – eu sunt aici. În calitate de Eu, mă deosebesc de obiectul acela. Spiritele personalităţii n-ar fi făcut nimic altceva decât să se răspândească în spaţiu în veşnicie, dacă nu ar fi lăsat în afara lor ceva ce urma să le opună rezistenţă: elementul căldură devenit obiectiv. Dacă Spiritele personalităţii au ajuns să fie conştiente de Eul lor, aceasta se datorează faptului că au redus o parte a naturii lor la o existenţă calorică pur exterioară. Şi-au zis: să exteriorizăm ceva din noi înşine; să lăsăm acest lucru să se răspândească şi să subziste în afară, pentru ca noi să ne distingem de el şi să deşteptăm astfel în noi conştiinţa Eului. În felul acesta au creat un regn alăturea de al lor, o reflectare exterioară a naturii lor interioare.

Dar aceasta a avut ca urmare faptul că atunci când s-a terminat evoluţia lui Saturn Spiritele personalităţii n-au mai putut să facă să dispară această planetă, cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi inspirat toată căldura; ne mai având posibilitatea să ia înapoi ceea ce ele însele expiraseră, au fost nevoite să lase în voia lui câmpul de acţiune care le dăduse posibilitatea să dobândească o conştiinţă personală. Numai prin ele însele nu aveau putere să facă ca Saturn să intre în starea de Pralaya. A fost deci nevoie să intervină spirite mai elevate pentru a determina acea destrămare, pentru a face să se realizeze o stare de tranziţie, de somn, de Pralaya. Deci, odată terminată evoluţia lui Saturn, s-au întâmplat următoarele: Spiritele personalităţii dobândiseră conştiinţa Eului; absorbiseră din nou o parte a căldurii înconjurătoare; ajunseseră la o anumită concentrare a Eului lor, iar pe de altă parte dăduseră naştere unui regn inferior. Ceea ce părăseau ele acum a fost destrămat de către Tronuri şi Saturn a intrat într-un fel de noapte planetară.

Răsare o nouă zi şi din nou toate se vor trezi într-un anumit fel, după legi pe care vom învăţa încetul cu încetul să le cunoaştem. Dacă toată substanţa calorică de pe vechiul Saturn ar fi fost luată înapoi prin inspiraţie, dacă toată viaţa de pe Saturn ar fi revenit în lumea spirituală, această deşteptare n-ar mai fi avut loc. Tronurile au putut să destrame pentru un timp ceea ce extrăseseră din ele însele Spiritele personalităţii sub forma ouălor de căldură, dar numai pentru un timp. În vederea unei noi evoluţii, a trebuit ca aceste ouă să apară din nou, la un nivel inferior al existenţei. A apărut deci următorea zi planetară; este prima metamorfoză a lui Saturn, starea solară. Dar ce a renăscut atunci? Spiritele personalităţii revin de pe vechiul Saturn după ce planeta a petrecut un timp în stare de somn. Ele au acum conştiinţa Eului lor şi nu mai au nevoie să treacă prin aceleaşi experienţe. Dar ouăle de căldură care au fost expirate de ele pe Saturn reapar puţin câte puţin şi se diferenţiază de masa generală, ceea ce are drept urmare faptul că Spiritele personalităţii ajung să fie legate, ca să zicem aşa, de ceea ce se trage din ele. Dacă ar fi luat totul cu ele în lumea spirituală, nu ar fi fost legate de Soare, obligate să coboare din nou, pe când aşa au trebuit să se îngrijească de acea parte a fostei lor naturi pe care o părăsiseră. Aceasta le-a atras cu ea spre o nouă existenţă planetară.

Era Karma lui Saturn, Karma universului, Karma Cosmosului. Prin faptul că nu au reabsorbit totul pe vechiul Saturn, Spiritele personalităţii şi-au pregătit o Karma care le-a obligat să revină acolo unde şi-au putut regăsi propriile făpturi, ca pe o moştenire a vechiului Saturn. Aşa s-a întâmplat ceea ce a fost prezentat şi în conferinţa anterioară: căldura s-a împărţit pe de o parte în lumină, pe de alta în fum. În acest Saturn reînviat, în noua planetă, din ouăle de căldură a ieşit un element gazos – aerul sau fumul, nu contează ce nume îi dăm – şi în acelaşi timp a apărut lumina şi astfel am putea spune că s-a revenit la o stare superioară a căldurii. În interiorul vechiului Saturn metamorfozat se află pe de o parte fumul, gazul, aerul, pe de altă parte lumina. Dacă călătorind prin spatiu aţi fi ajuns la locul unde se găsea vechiul Soare aţi fi perceput încă de departe lumina, pentru că fumul se condensa dedesubt. Aţi fi văzut, dacă nu lumina, cel putin un glob luminos, tot aşa cum vechiul Saturn fusese un glob de căldură. La suprafaţa acestui glob luminos şi chiar în interiorul lui aţi fi perceput nu numai căldură, ci şi vânturi, aer, curenţi de gaze deplasându-se în toate părţile. Astfel globul de căldură s-a prefăcut într-un glob de lumină. A luat naştere un Soare. Este numit pe bună dreptate Soare, pentru că sorii de astăzi trec şi acum prin acest proces; în interior sunt alcătuiti din curenţi de gaze, iar pe de altă parte la exterior gazul devine lumină; ei răspândesc lumina în spaţiul universal. Lumina nu apare decât în acel stadiu al metamorfozei în care se găsea Pământul în acea perioadă.

Spiritele personalităţii deveniseră „oameni” în căldura vechiului Saturn; alte spirite puteau face acelaşi lucru în lumina pe care o împrăştia acum Soarele. Acestea sunt entităţile Ierarhiei spirituale care, pentru noi, este cea a Arhanghelilor. De fapt, dacă cineva înzestrat cu clarviziune s-ar fi apropiat atunci de Soare, n-ar fi văzut numai razele de lumină; în această lumină ar fi distins activitatea Arhanghelilor. Dar aceştia au trebuit să-şi mai ia o sarcină pe deasupra: Spiritele personalităţii nu găsiseră decât foc pe vechiul Saturn. Arhanghelii, care n-au putut să devină „oameni” decât pe vechiul Soare, au găsit acolo în plus fumul, gazul. Ce trebuiau să facă ca să rămână în strânsă legătura cu Soarele, pentru ca acesta să devină locuinţa lor? Au fost datori să-şi modeleze natura interioară din lumină; şi-au făcut un suflet de lumină, la care s-a adăugat un corp exterior făcut din substanţă gazoasă. Aşa cum astăzi noi avem trup şi suflet, aceşti Arhangheli – în calitate de oameni pe Soare – aveau o natură interioară în stare să emită lumină şi un corp exterior, fizic, alcătuit din gaz, din aer. Pe când corpul omenesc actual este alcătuit din solid, lichid, aer şi foc, cel al Arhanghelilor este făcut din aer la exterior şi din lumină în interior. Dar, desigur, exista şi elementul foc; chiar el era acela care se transforma în lumină şi în fum. Natura acestor Arhangheli consta deci din lumină, fum şi foc. Prin lumină ei duceau o viaţă exterioară; exalau în spaţiul universal o forţă luminoasă. Prin foc ei cunoşteau o viaţă interioară şi simţeau o mulţumire datorită căldurii. Trăind într-un trup gazos, ei luau parte la însăşi existenţa planetei. Dar aveau posibilitatea să distingă propriul lor trup gazos de substanţa solară în general; astfel se izbeau de ceva situat în exteriorul lor, ceea ce trezea în ei un fel de conştiinţă de sine.

Dar această conştiinţă nu putea să se dezvolte în continuare decât dacă aceşti Arhangheli doreau să rămână în trupurile lor gazoase, de fum, sau cel puţin să le facă să dureze în sânul substanţei solare. Căci pe Soarele acesta vechi Arhanghelii puteau, alternativ, să absoarbă toată substanţa gazoasă din mediul lor înconjurător, pentru ca apoi să o restituie substanţei solare. Era un adevărat proces de respiraţie. În substanţa gazoasă se formau curenţi care ar fi putut fi percepuţi ca un fel de respiraţie. Fazele de calm absolut corespundeau momentelor în care Arhanghelii inspirau toată substanţa gazoasă. Apoi ei o expirau, se formau curenţi şi simultan apărea lumina. Aceasta era alternanţa stărilor solare: Arhanghelii aspirau întreaga substanţă gazoasă, şi atunci era un calm absolut, dar şi întuneric, noapte solară. Ei expirau acea substanţă şi Soarele se umplea de curenţi gazoşi, dar în acelaşi timp împrăştia raze în afară şi era ziuă solară. Întregul corp al Soarelui respira: expiraţia = ziuă solară, iluminarea lumii exterioare; inspiraţia = noapte solară, întunecarea în întregul univers înconjurător.

Vedeţi deci ce diferenţă este între vechiul Soare şi Soarele actual. Acesta străluceşte fără întrerupere şi întunericul nu apare decât atunci când un corp opac se interpune, acoperind lumina sa. Dar vechiul Soare nu era aşa: el avea în sine puterea să fie rând pe rând luminos şi întunecat, să strălucească pentru ca apoi să se stingă; în fond acesla era modul său de respiraţie.

Să ne imaginăm acum ce s-a întâmplat în exterior, în mod vizibil. Să avem în vedere situaţia de expirare. Lumina se răspândeşte şi, în schimb, Soarele se umple de fum. Curenţii de gaze, fumul, formează figuri regulate. La fiecare expiraţie, un anumit număr dintre aceste formatiuni se inserează în substanţa solară. Ceea ce mai înainte avea simpla formă de ouă s-a transformat în tot felul de figuri regulate. Se ivesc formaţiuni extraordinare, alcătuite din aer şi fum, înzestrate cu viaţă şi cu o ordine interioară. Dacă pot să mă exprim aşa, aş zice că „din ouă au apărut puii”. S-a întâmplat ceva ce poate fi într-adevăr comparat cu acest fenomen de densificare. Aşa cum iese puiul din ou, oul de căldură s-a desfăşurat şi din el au ieşit forme gazoase regulate. Aceste forme sunt corpurile cele mai dense ale Arhanghelilor. Aceştia populează Soarele cu corpuri aeriene, de fum. În felul acesta ei sunt „oameni” pe Soare.

Întâlnim aici noţiunea spirituală de „stea fixă”, de Soare cosmic, care este Soare prin propria sa forţă, ca să zieem aşa, care face prin sine însuşi să alterneze ziua cu noaptea. Ca şi o respiraţie, el face să apară alternativ claritatea şi obscuritatea, căci Soarele este atunci o stea fixă. Tot ceea ce străluceşte de la sine în spaţiul Universului nostru împrăştie nu numai lumină, ci şi viaţa mesagerilor spirituali: Arhanghelii.

Ce au produs deci Archaii, Arheii sau Spiritele personalităţii prin propria lor evoluţie? Au dat posibilitate Soarelui să apară. Datorită faptului că au lăsat pe Saturn ouă de căldură, Saturn a putut să devină Soare. Altfel în evoluţie nu ar fi existat decât Saturn şi pe Saturn Arheii. Pe Soare, Arhanghelii au avut posibilitatea să treacă prin stadiul uman. Ei au fost „vestitorii” care au putut spune Universului: Principatele, Spiritele personalităţii, ne-au precedat; noi, trimişii lor, mărturisim în lumina strălucitoare existenţa anterioară a unui Saturn de foc, căldură interioară pură. Suntem mesagerii, trimişii Arheilor. Angeloi înseamnă mesager, trimis. Archai înseamnă primordiali, Principi (Începători). Arhanghelii nu erau deci decât trimişii care făceau cunoscute lumii acţiunile realizate de Principate sau Arhei în trecut. Ei sunt „Îngerii începuturilor”, Arhanghelii care au fost odată oameni, pe vechiul Soare.