UNIVERSE (2004) – The Cosmology Quest
„Universe – The Cosmology Quest, este o combinaţie unică, de film documentar şi controverse umane, într-un domeniu pe care nu l-am abordat până acum, al teoriilor astronomice şi cosmologice, film ce prezintă lupta dură din ultimele decenii, a unor astronomi neconvenţionali, de a impune abordări cosmologice, ce neagă teoria oficial acceptată a Big Bang-ului, în baza unor observaţii multiple, controversate şi chiar falsificate sau ignorate, de către savanţii oficiali, fapte ce au fost ascunse cu grijă, marelui public, studenţilor şi chiar astronomilor.
Protagoniştii sunt, ei înşişi, figuri reprezentative în domeniu, laureaţi ai premiului Nobel, sau ale unora dintre cele mai importante disticţii, acordate în fizica şi astronomia actuală, printre care pot fi amintiţi: legendarul Sir Fred Hoyle (documentarul fiind, de altfel, realizat în memoria sa), controversaţii astronomi, Geoffrey Burbidge şi Halton Arp, filozoful şi proiectantul de telescoape, John Dobson, astronomii Jack Sulentic şi Margaret Burbidge.
Pe parcursul explorării lacunelor evidente, teoretice şi practice, ale teoriei astronomice dominante şi a restricţiilor, impuse astronomilor, de a cerceta anumite direcţii, noi uşi se deschid, totuşi, spre o înţelegere mai cuprinzătoare şi spre idei revoluţionare, ce şi-au făcut apariţia în domeniu, pe parcursul ultimelor decenii, istoria fiind reexaminată începând cu Einstein şi Hubble.
Majoritatea dintre noi, am fost intrigaţi, în timp, de întrebările privind originea şi evoluţia Universului, teoria ce s-a impus, din considerente mai mult sociologice decât ştiinţifice, fiind aceea a unui imense explozii, ce a avut loc acum peste 15 miliarde de ani, teorie acceptată de savanţi, cu excepţia celor puţini, a căror istorie este relevată, de documentarul în cauză.
Este uimitoare realizarea acestui film, de către Randall Meyers, ce nu este un Michael Moore al documentarelor ştiinţifice, dată fiind animozitatea considerabilă, faţă de ideile alternative, din domeniul astronomiei.
Halton C. Arp este absolvent al Colegiului Harvard, promoţia 1949, cu magna cum laude – ce are şi un doctorat, obţinut la fel de prestigios, la Institutul Tehnologic al Californiei, Caltech, în 1953 – şi ca astronom s-a ocupat, devreme în carieră, de cercetările conduse de Edwin Hubble asupra Messier M31, faimoasa galaxie Andromeda, cea mai mare galaxie vecină Căii Lactee, ce formează, împreună, Grupul Local de galaxii, laolaltă cu însoţitorii lor: M32, M110, M33 şi alţii.
A primit, în carieră, trei premii prestigioase, înainte de a deveni persona non grata: Helen B. Warner, Newcomb Cleveland şi Alexander von Humboldt Senior Scientist, fiind, vreme de 28 de ani, astronom principal la observatoarele Mt. Palomar şi Mt. Wilson, timp în care a elaborat faimosul său catalog al „galaxiilor ciudate”, care a generat atâtea controverse.
H.C. Arp a descoperit, din fotografii şi imagini spectrale, obţinute cu mari telescoape, că multe perechi de quasari (obiecte „cvasi stelare”) ,care au valori extrem de mari ale deplasărilor spre roşu (şi, ca atare, se credea că se depărtează foarte rapid de noi, fiind localizate la foarte mari distanţe de Calea Lactee) sunt conectate, fizic, de galaxii ce au deplasări spre roşu reduse şi, mai ales, sunt cunoscute ca aflându-se la distanţe relativ mici, faţă de noi.
Datorită observaţiilor, în premieră, ale lui H.C. Arp, presupunerea că obiectele cu deplasări spre roşu foarte mari, ar trebui să se afle la mari distanţe, faţă de noi – pe care se bazează întreaga teorie a „Big Bang” şi „cosmologia acceptată” – se impune a fi fundamental revizuită.
Deplasarea spre roşu, este o noţiune astronomică contradictorie, în sine, reprezentând creşterea lungimii de undă (şi, implicit, scăderea frecvenţei, deci a energiei) a radiaţiei electromagnetice (de regulă din spectrul vizibil), emise sau reflectate de un obiect stelar, fenomenul fiind pus pe seama efectului Doppler şi a altor efecte, de natură gravitaţională.
Dacă pentru radiaţia electromagnetică vizibilă şi pentru cea invizibilă, de mare energie (ultraviolete, radiaţii X şi gama), denumirea este principial corectă, deplasarea făcându-se către radiaţia roşie, de minimă energie, odată depăşit acest prag, prin trecerea în domeniul radiaţiilor, cu lungimi de undă mai mari decât ale luminii roşii (radiaţii infraroşii, microunde şi unde radio) aşa-zisa deplasare spre roşu, are loc, de fapt, în direcţie contrară luminii roşii, continuându-se dacă vreţi, aceeaşi tendinţă de deplasare, de la dreapta spre stânga, în spectrul electromagnetic, către lungimi de undă, din ce în ce mai mari.
Un alt eretic al domeniului, Sir Fred Hoyle, care, ateu fiind, a început să creadă într-o forţă ce ghidează întregul Univers şi, desigur, în teoria panspermiei, a devenit, logic, promotorul principiului cosmologic antropic şi al unei originale abordări a nucleo-sintezei stelare, confirmată ulterior experimental, opera sa fiind adeseori citată, ca argumentaţie favorabilă, pentru teoria designului inteligent, pe care am abordat-o recent.
Verticalitatea şi non-conformismul său, de necontestat, au făcut ca în 1983, colaboratorul său, William Alfred Fowler, împreună cu Subrahmanyan Chandrasekhar (amintit în documentar, ca unul dintre inchizitorii principali ai domeniului, care a iniţiat prigoana lui Halton Arp), să primească premiul Nobel în Fizică, contribuţia majoră a lui Hoyle, fiind ignorată din motive obscure, pentru unii, dar care-mi confirmă, personal, prezumţia pe care am enunţat-o şi altă dată, că acest premiu este destinat răsplătirii obedienţilor şi nu performanţei ştiinţifice concrete.
Într-o mea culpa tardivă, Fowler, însuşi, confirma într-o schiţă autobiografică, prioritatea cercetărilor lui Hoyle:
„Conceptul nucleo-sintezei stelare, a fost enunţat pentru prima oară, de Hoyle în 1946. Aceasta a furnizat o metodă, de a explica prezenţa elementelor mai grele decât heliul, în Univers, demonstrând, în principiu, că elemente critice, precum carbonul, pot fi generate de stele şi apoi încorporate de alte stele sau planete, când acea stea „murea”. Aceste noi stele, formate acum, includ deja aceste elemente grele şi, plecând de la ele, ajung să producă alte elemente, mult mai grele, în timp. Hoyle a teoretizat că, existenţa unor elemente extrem de rare, ar putea fi explicată prin supernove, explozii gigantice ce au loc uneori în Univers, ale căror temperaturi şi presiuni, ar putea genera asemenea elemente.”
Sistemul inchizitorial american, numit „peer review”, ar fi putut bloca prematur, cariera unui alt astronom de prestigiu, Vera Rubin, care a fost suficient de onestă să semnaleze discrepanţele, evidente, dintre teorie şi observaţiile reale, Geoffrey Burbidge, de pe poziţia sa de director al Observatorului Naţional, fiind cel ce i-a salvat cariera, la acel moment.
Cu acest documentar, sunt fericit să remarc, că pică încă un tabu ştiinţific, teoria Big Bang-ului, deşi este şi înfricoşător să constaţi, amploarea dezinformării şi dacă, iniţial, presupuneam doar, că toată „ştiinţa” introdusă în cărţi în perioada Renaşterii (malefic termen, privit acum în perspectiva celor ştiute) era un fals integral – menit să ne distragă atenţia de la adevăratele caracteristici ale Universului, prin axiome matematice (sau teorii ce mereu ni se promitea, că vor fi demonstrate ulterior) care sunt falsuri insidioase, ce au deschis portiţe pentru consolidarea unor imposturi, bine argumentate cifric, uneori – toate aceste dovezi vizuale, cumulate cu opera unor scriitori şi istorici de prestigiu, ca Ioan Petru Culianu, înlătură orice dubiu.
Obţinem confirmarea a două idei fundamentale, ce reies din conferinţele lui Nassim Haramein:
1. Stelele sunt, iniţial, quasari sau pulsari, care prin acreţie accentuată, în timp, cresc dimensional şi ajung să devina instabile, revenind la starea iniţială prin explozie şi, implicit, expulzarea materiei stelare în exces;
2. Găurile negre din centrele galaxiilor, sunt generatoarele materiei şi, mai mult ca sigur, mari transformatoare ale materiei şi energiei, prin ingerarea, prefacerea şi expulzarea de alte corpuri cosmice, ce evoluează ulterior în protogalaxii, galaxii ş.a.m.d.
Devine logic, astfel, să presupunem, că forma spiralată a braţelor galactice, nu este dată doar de forţa centripetă, rezultată din rotaţia materiei absorbite, ci şi de cea expulzată, într-un proces, continuu, de renaştere universală.
Astronomia convenţională, reprezentată în principal de NASA, este revelată în toată încremenirea sa ştiinţifică, NASA dovedind, din nou, că are ceva foarte grav de ascuns, privind natura fizică reală a Universului şi, poate, mult mai aproape de casă, a propriului nostru sistem solar, dacă ne amintim şi de întârzierea de 22 de secunde impusă transmisiilor din spaţiu şi chiar de ridicolul filtru RGB, suprapus până şi pe transmisiile alb-negru, ale navelor spaţiale.
În concluzie, Big Bang-ul rămâne doar o teorie, care se foloseşte de o altă ipoteză, aşa-zisa materie întunecată, pentru a-şi justifica existenţa şi care impune, de fapt, ideea absurdă a unui Univers finit, iar cosmologia se dovedeşte a fi foarte departe de statutul de ştiinţă, din moment ce se sprijină doar pe simple ipoteze şi fantezii matematice, susţinute, ce-i drept, cu toată autoritatea şi frenezia, de „somităţile” în materie şi când râdeam, copii fiind, de absurditatea evidentă a acelui celebru „crede şi nu cerceta”, nu realizam că acest embargo moral, este mai actual şi mai puternic ca oricând. „
