RUGACIUNEA SFANTULUI CIPRIAN
Rugaciunea Sfantului Ciprian
Rugaciunea Sfantului Ciprian
Rugaciunea Sfantului Ciprian
Rugaciunea Sfantului Ciprian
[vc_row][vc_column][vc_column_text]
Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.
Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.
Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.
Gândirea magică și superstiția pot părea ridicole. Sunt lucruri care atrag ignoranții și impresionabilii. Paradoxal, iraționalul ne influențează de fapt creierul mai mult decât ar dori mulți să creadă.
Profesorul de psihologie, Bruce Hood, a demonstrat eficacitatea superstiției în timpul unei discuții la un târg științific. Hood a provocat publicul să încerce un sacou albastru în schimbul a zece lire sterline. Câțiva voluntari au fost de acord cu propunerea, dar înainte de a putea încerca sacoul, Hood le-a spus că îmbrăcămintea a aparținut criminalului în serie, Fred West. Cu aceste cunoștințe, majoritatea voluntarilor au refuzat pur și simplu. Ei s-au confruntat cu un act apotropaic, o respingere instinctivă a „răului” și un disconfort care stă la baza superstiției. Acest lucru apare chiar și la cei mai raționali oameni (la un târg științific). Interesant, experimentul s-a încheiat când Hood i-a informat pe voluntari că jacheta nu aparține cu adevărat niciun criminal în serie, arătând că mințile noastre determină cu putere atitudinile noastre față de obiectele de zi cu zi.
În plus față de „valoarea sentimentală” a obiectelor pe care le-am moștenit de la părinți, bunici sau de la cei prezenți în momentele istorice, obiectele au, de asemenea, de obicei multă energie psihică. Acestea nu trebuie explicate științific pentru a le recunoaște importanța. Gândiți-vă, de exemplu, la moaștele catolicismului și a crucifixelor.
Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.
Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.
Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.
Tselem
Cuvântul pentru IMAGINE din epoca veche este „Tselem” (צלם), care este o rădăcină tri-literă, folosită mai ales astăzi pentru cuvântul fotografie, care este „tsilom”, o fotografie este o imagine a ceva, dar nu lucrul în sine , reflectă o realitate 3D într-o imagine 2D mică. Un alt cuvânt corespunzător este „tsel” (צל), care este umbră, care are o simbologie foarte asemănătoare, întrucât planul pământesc este ca umbra luminii divine adevărate, la fel ca alegoria plato a peșterii, același lucru este valabil pentru tot. Este lumea fizică, potrivit filozofilor antici. Fizicul este o imagine, a unei realități eterice non-fizice, mai mari, a cărei mișcare este reflectată în „imaginea” cerului în mișcare.
După cum spune Platon „timpul este imaginea în mișcare a eternității”, iar planetele sunt roțile timpului, care se mișcă prin imaginile eterne (sau Ideile / formele lui Platon) sau semnele zodiacale, activând potențialele lor diferite, în multe moduri diverse pe pământ.
Cuvântul Talisman
Cuvântul Talisman este un cuvânt francez care provine probabil de la cuvântul ebraic „tselem” sau al omologului său cuvânt arab „tilsam” (figură magică), care este el însuși derivat din grecescul mijlociu „telesma”, „telesmos” (consacrare) și probabil din un cuvânt grecesc mai vechi „telein” care înseamnă inițiere și, de asemenea, finalizare (grecesc „telos”, ca în cuvântul „teleologie”, care este scopul final sau „cauza finală” aristotelică). Etimologia cuvântului ne dă impresia că un talisman este un obiect care este consacrat magic și este făcut pentru un scop specific.
Din această perspectivă, suntem cu toții talismane vii, create în imaginea unei ființe / esențe superioare sau a sinelui nostru superior, reflectând imaginea astrologică a timpului nostru de naștere, fiecare dintre noi este conceput individual pentru a anima diferite calități pentru un anumit scop sau experiență.
Magia talismanului
Ceea ce face magia talismanului este sa imite acest principiu, reflectă creația într-o scară foarte mică și specifică. Confecționarea talismanelor are o tradiție cu adevărat veche și lungă, de la Babilon și Egipt până în epoca elenistică, până la Renaștere și Evul Mediu. Se găsește sub diferite forme în multe culturi din întreaga lume, cum ar fi în India, de exemplu, unde este o măsură comună de remediere pentru multe boli și probleme.
Utilizarea tradițiilor magice
Utilizarea instrumentelor tradiției magice, ne ajută să folosim într-un mod mai conștient energiile sistemului nostru și ne ajută să navigăm și să controlăm mai bine acele energii în conformitate cu dorințele noastre.
Talismanul este o intenție născută în timp / spațiu, la fel ca o ființă umană. Are o hartă care prezintă calitățile, aspirațiile și circumstanțele sale. Desigur, talismanul nu este un corp viu în sine, ci este o intenție vie, cu propriul său spirit unic, sculptat din calitățile în mișcare ale timpului, și dat naștere de către artistul / Magul, care acționează ca un mediator și un amplificator al Intenției pentruTalisman.
Talismanul este considerat a avea un destin propriu (așa cum a fost ales în prealabil), este codat cu propriile „telos” sau intentia funcțională și esențială. Când o persoana poartă un talisman, cele două destine se amestecă, convingându-se delicat unul pe celălalt la o stare echilibrată, în conformitate cu nevoile din diagrama individului. Talismanul poartă calități care îl vor ajuta ușor pe purtător, pe măsură ce se sincronizeaza din ce în ce mai mult cu intenția si scopul talismanului si cu talismanul in sine.
NOTA : După ce a fost ales timpul favorabil pentru talisman, atunci vom efectua „ritualul” de consacrare, care este asamblarea și finalizarea Talismanului fizic, concentrându-ne în același timp pe intenția și puterile planetare invocate. Talismanele pot fi create pentru foarte multe scopuri, de la protectie pana la prosperitate, iubire, casatorie, succes, judecata dreapta, evolutie spirituala, conexiune cu Spirite Planetare si Universale, intuitie, putere, etc.
Talismanul poate avea diferite forme si poate fi creat din multe tipuri de materiale, in functie de obiectivul care se urmareste prin crearea respectivului talisman. Poate avea forma unei bijuterii magnetizate care poate fi purtata la vedere sau poate avea forme diverse (inscriptionari pe suport, obiecte) care pot fi expuse in anumite locatii la vedere sau dimpotriva. Aceste detalii vor fi stabilite dupa primirea comenzii si dupa o discutie prealabila cu clientul. Va rugam sa completati la rubrica „Mentiuni” detaliile pe care le considerati necesare pentru crearea talismanului. Va vom contacta prin email pentru detalii suplimentare daca este cazul. Multumim.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/talismane-si-amulete-magice/?feed_id=57853&_unique_id=6480999414579
«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.
Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.
.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.
.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».
.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.
.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.
.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.
.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.
.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).
.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”
.
Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.
.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.
.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.
.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.
.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.
.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:
.
”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)
.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».
.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”
.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.
.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)
.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.
.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.
.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.
.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.
.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).
.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.
.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.
.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.
.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.
.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).
.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.
.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).
.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.
.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.
.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.
.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».
.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.
.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.
.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.
.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”
.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.
Autor: Prof. Dorina Şuhanea
[vc_row][vc_column][vc_column_text]
Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.
Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.
Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.
Gândirea magică și superstiția pot părea ridicole. Sunt lucruri care atrag ignoranții și impresionabilii. Paradoxal, iraționalul ne influențează de fapt creierul mai mult decât ar dori mulți să creadă.
Profesorul de psihologie, Bruce Hood, a demonstrat eficacitatea superstiției în timpul unei discuții la un târg științific. Hood a provocat publicul să încerce un sacou albastru în schimbul a zece lire sterline. Câțiva voluntari au fost de acord cu propunerea, dar înainte de a putea încerca sacoul, Hood le-a spus că îmbrăcămintea a aparținut criminalului în serie, Fred West. Cu aceste cunoștințe, majoritatea voluntarilor au refuzat pur și simplu. Ei s-au confruntat cu un act apotropaic, o respingere instinctivă a „răului” și un disconfort care stă la baza superstiției. Acest lucru apare chiar și la cei mai raționali oameni (la un târg științific). Interesant, experimentul s-a încheiat când Hood i-a informat pe voluntari că jacheta nu aparține cu adevărat niciun criminal în serie, arătând că mințile noastre determină cu putere atitudinile noastre față de obiectele de zi cu zi.
În plus față de „valoarea sentimentală” a obiectelor pe care le-am moștenit de la părinți, bunici sau de la cei prezenți în momentele istorice, obiectele au, de asemenea, de obicei multă energie psihică. Acestea nu trebuie explicate științific pentru a le recunoaște importanța. Gândiți-vă, de exemplu, la moaștele catolicismului și a crucifixelor.
Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.
Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.
Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.
Tselem
Cuvântul pentru IMAGINE din epoca veche este „Tselem” (צלם), care este o rădăcină tri-literă, folosită mai ales astăzi pentru cuvântul fotografie, care este „tsilom”, o fotografie este o imagine a ceva, dar nu lucrul în sine , reflectă o realitate 3D într-o imagine 2D mică. Un alt cuvânt corespunzător este „tsel” (צל), care este umbră, care are o simbologie foarte asemănătoare, întrucât planul pământesc este ca umbra luminii divine adevărate, la fel ca alegoria plato a peșterii, același lucru este valabil pentru tot. Este lumea fizică, potrivit filozofilor antici. Fizicul este o imagine, a unei realități eterice non-fizice, mai mari, a cărei mișcare este reflectată în „imaginea” cerului în mișcare.
După cum spune Platon „timpul este imaginea în mișcare a eternității”, iar planetele sunt roțile timpului, care se mișcă prin imaginile eterne (sau Ideile / formele lui Platon) sau semnele zodiacale, activând potențialele lor diferite, în multe moduri diverse pe pământ.
Cuvântul Talisman
Cuvântul Talisman este un cuvânt francez care provine probabil de la cuvântul ebraic „tselem” sau al omologului său cuvânt arab „tilsam” (figură magică), care este el însuși derivat din grecescul mijlociu „telesma”, „telesmos” (consacrare) și probabil din un cuvânt grecesc mai vechi „telein” care înseamnă inițiere și, de asemenea, finalizare (grecesc „telos”, ca în cuvântul „teleologie”, care este scopul final sau „cauza finală” aristotelică). Etimologia cuvântului ne dă impresia că un talisman este un obiect care este consacrat magic și este făcut pentru un scop specific.
Din această perspectivă, suntem cu toții talismane vii, create în imaginea unei ființe / esențe superioare sau a sinelui nostru superior, reflectând imaginea astrologică a timpului nostru de naștere, fiecare dintre noi este conceput individual pentru a anima diferite calități pentru un anumit scop sau experiență.
Magia talismanului
Ceea ce face magia talismanului este sa imite acest principiu, reflectă creația într-o scară foarte mică și specifică. Confecționarea talismanelor are o tradiție cu adevărat veche și lungă, de la Babilon și Egipt până în epoca elenistică, până la Renaștere și Evul Mediu. Se găsește sub diferite forme în multe culturi din întreaga lume, cum ar fi în India, de exemplu, unde este o măsură comună de remediere pentru multe boli și probleme.
Utilizarea tradițiilor magice
Utilizarea instrumentelor tradiției magice, ne ajută să folosim într-un mod mai conștient energiile sistemului nostru și ne ajută să navigăm și să controlăm mai bine acele energii în conformitate cu dorințele noastre.
Talismanul este o intenție născută în timp / spațiu, la fel ca o ființă umană. Are o hartă care prezintă calitățile, aspirațiile și circumstanțele sale. Desigur, talismanul nu este un corp viu în sine, ci este o intenție vie, cu propriul său spirit unic, sculptat din calitățile în mișcare ale timpului, și dat naștere de către artistul / Magul, care acționează ca un mediator și un amplificator al Intenției pentruTalisman.
Talismanul este considerat a avea un destin propriu (așa cum a fost ales în prealabil), este codat cu propriile „telos” sau intentia funcțională și esențială. Când o persoana poartă un talisman, cele două destine se amestecă, convingându-se delicat unul pe celălalt la o stare echilibrată, în conformitate cu nevoile din diagrama individului. Talismanul poartă calități care îl vor ajuta ușor pe purtător, pe măsură ce se sincronizeaza din ce în ce mai mult cu intenția si scopul talismanului si cu talismanul in sine.
NOTA : După ce a fost ales timpul favorabil pentru talisman, atunci vom efectua „ritualul” de consacrare, care este asamblarea și finalizarea Talismanului fizic, concentrându-ne în același timp pe intenția și puterile planetare invocate. Talismanele pot fi create pentru foarte multe scopuri, de la protectie pana la prosperitate, iubire, casatorie, succes, judecata dreapta, evolutie spirituala, conexiune cu Spirite Planetare si Universale, intuitie, putere, etc.
Talismanul poate avea diferite forme si poate fi creat din multe tipuri de materiale, in functie de obiectivul care se urmareste prin crearea respectivului talisman. Poate avea forma unei bijuterii magnetizate care poate fi purtata la vedere sau poate avea forme diverse (inscriptionari pe suport, obiecte) care pot fi expuse in anumite locatii la vedere sau dimpotriva. Aceste detalii vor fi stabilite dupa primirea comenzii si dupa o discutie prealabila cu clientul. Va rugam sa completati la rubrica „Mentiuni” detaliile pe care le considerati necesare pentru crearea talismanului. Va vom contacta prin email pentru detalii suplimentare daca este cazul. Multumim.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/talismane-si-amulete-magice/?feed_id=57601&_unique_id=647fb89390a47
Ielele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele.
Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare.
Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia „lingura zinei”.
Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.

Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina.
Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori.
Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca „ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind „noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc.
Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea.
Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).
Chinuri si sminteli, pedepsele Vintoaselor
Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii.
Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase – un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri.
Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios.
Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi.
La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele.
Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.

Rusaliile
La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure.
Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, „luat de Rusalii”.
Remedii magice
Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile – femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile.
Acest mit – sarbatoare pagina – , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii.
Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.
Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei.
Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare.
Tacitus, in „Anale”, vorbeste despre un grup de romani care „cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care „le-a dat sminteala si delir”.
Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.

Dimitrie Cantemir despre iele
In „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea Ielele „nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.
Nu se cunoaste originea acestui mit. „Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin „ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.
In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase.
Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si „smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.
Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.
Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii
Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere.
La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui.
Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde.
Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul.
Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.
La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele.
De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei – fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei.
Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.

Alte denumiri: ielele, sanzienele, frumoasele, sfintele, maiestrele, maiastrele, mandrele, soimanele, soimaritele, vantoasele, dansele, milostivele, milostivnicele, miluitele, zanele, rusaliile, dragaicele, domnitele, puternicele, nagodele, samovilele, valvele, iezmele, iroditele, musatele, fetele codrului, imparatesele vazduhului.
Relatarea despre Achim Roman
Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.
Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.

Misterele padurii Drocaia
Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare.
La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi.
Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori.
Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)
Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor.
Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica.
Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.
In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu – in amintirea orfanului salbaticit.
Calauza noastra ofteaza: �Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat.

Barbatul furat de iele
Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri – cum se spune cand se face numaratoarea familiilor.
Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv…
In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand.
Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului.
La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani… In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi…
Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna… De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig.
Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani…
L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, dar mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie.
Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta.
Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?
Povestile Dadei Anica
– Rotita de la carucioara ielelor –
Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: „Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!” – spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.
Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.

<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor".
Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit.
Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos.
Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul.
Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor.
Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti.
Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii.
Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea.” >>
In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma.
Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau.
Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.
Babu, inteleptul din Gura Raului
La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu.
In satele din Marginimea Sibiului, Babu inseamna mos, al batran, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.
Despre Maiestre
Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile.
Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: Astea-s Maiestrele!. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile.
Si dupa ce-or rasarit, numa atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.

Proorocul din varful dealului
La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa.
Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.
Hora de ingerite
Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a „flacaias” si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului.
Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost „rapit in duh”, aidoma apostolului biblic!
„Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat… A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic… Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri.
Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe „Fata Padurii”, cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului.
Nu stiu daca era asa… Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!”.
Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe… Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul.
Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati – Petre, Mihai si Nicolae – plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile.
„Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: „Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile…”
Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme… De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus „proorocul” si vestea s-a raspandit in tot satul!
https://www.evolutiespirituala.ro/intalniri-cu-ielele/?feed_id=57160&_unique_id=647e2e1f6737b
În conformitate cu Cartea Urantiei, Urantia este autenticul nume al planetei pământ. Cartea , care susține a fi o revelație dată planetei pământ, a fost publicată în 1955, cu presupuși autori de ființe cerești în colaborare cu un medic numit William S. Sadler, care trăia în apropiere de Chicago. Un grup de voluntari din acea epocă ,cunoscuți sub numele de Comision de contact, s-au reunit sub conducerea acestui medic pentru a colabora în recepția Carții Urantia. S-au ascuns intenționat numele tuturor oamenilor implicați în proiect pentru a împiedica apariția de viitori „sfinți”.
Părţi din Carte
Partea I
Universul Central şi Supraunversurile
Sponsorizat de un Corp din Uversa de Personalităţi ale Superuniversului acţionînd prin autoritatea Celor Vechi de Zile din Orvonton
Partea a II a
Universul local
Prezentat de un Corp din Nebadon al Universului Local Personalităţi activând cu autoritatea lui Gabriel al Salvingtonului
Partea a III a
Istoria Urantia
Aceste capitole au fost prezentate de un Corp de Personalităţi ale Universului Local acţionând prin autoritatea lui Gabriel din Salvington.
Partea a IV a
Viaţa şi învăţăturile lui Iisus
Acest grup de capitole a fost garantat de o comisie de doisprezece mediani ai Urantiei care acţionează sub supravegherea unui Melchisedec conducător de revelaţie.
Baza acestei povestiri a fost furnizată de un median secundar care a fost cândva însărcinat cu supravegherea supraumană a Apostolului Andrei
FRAGMENTE CARTE:
(1.5) 0:0.5 Lumea voastră, Urantia, este una din numeroasele planete locuite similare, care formează universul local al Nebadonului. Acest univers, împreună cu alte creaţii similare, formează suprauniversul Orvontonului, a cărui capitală este Uversa, locul de unde vine comisia noastră. Orvontonul este unul din cele şapte suprauniversuri evolutive ale timpului şi spaţiului care învăluie universul central al Havonei, creaţia fără început şi fără de sfârşit a perfecţiunii divine. În inima acestui univers etern şi central se găseşte neclintita Insulă a Paradisului, centrul geografic al infinitului şi lăcaşul Dumnezeului etern.
(1.6) 0:0.6 Cele şapte universuri în evoluţie, împreună cu universul central şi divin, sunt numite de noi, în general, marele univers; acestea sunt creaţiile organizate şi locuite în prezent. Ele sunt toate o parte a maestrului univers, care îmbrăţişează de asemenea universurile spaţiului exterior, nelocuite, dar aflate în curs de mobilizare.
Insula Paradisului- Paradisul, fără nici o altă însuşire, este Absolutul controlului materialgravitaţional al Primei Surse-Centru. Paradisul este lipsit de mişcare şi este singurul lucru staţionar din universul universurilor. Insula Paradisului are o amplasare în univers, însă nu are o poziţie în spaţiu. Această Insulă eternă este sursa efectivă a universurilor fizice – trecute, prezente şi viitoare. Insula nucleară de Lumină provine din Deitate, însă nu se poate spune că ea este Deitate. Creaţiile materiale nu sunt nici o parte a Deităţii; ele sunt o consecinţă a acesteia.
(7.11) 0:4.13 Paradisul nu este un creator; este un controlor unic al unor numeroase activităţi ale universului, mai mult ceva care controlează decât care reacţionează. De la un capăt la altul al universurilor materiale, Paradisul influenţează reacţiile şi conduita tuturor fiinţelor care au de-a face cu forţa, energia şi puterea, însă Paradisul în sine este unic, exclusiv şi izolat în universuri. Paradisul nu reprezintă
24.1) 1:2.3 Actualitatea existenţei lui Dumnezeu este demonstrată în experienţa umană prin prezenţa divină interioară, Veghetorul spiritului trimis din Paradis pentru a trăi în mintea muritoare a oamenilor, şi pentru ai ajuta să dezvolte un suflet nemuritor destinat să supravieţuiască etern. Prezenţa acestui Ajustor divin în mintea umană este revelată prin trei fenomene experienţiale:
(24.2) 1:2.4 1. Capacitatea intelectuală de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – conştiinţa de Dumnezeu.
(24.3) 1:2.5 2. Imboldul spiritual de a-l găsi pe Dumnezeu – căutarea lui Dumnezeu .
(24.4) 1:2.6 3. Dorinţa lăuntrică ca personalitatea să fie asemeni lui Dumnezeu – dorinţa sinceră de a face voia lui Dumnezeu.(24.5) 1:2.7 Existenţa lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată dovedită prin experienţe ştiinţifice, nici prin deducţii logice ale raţiunii pure. Nu putem realiza ceea ce este Dumnezeu decât în domeniile experienţei umane. Cu toate acestea, adevăratul concept al realităţii lui Dumnezeu este rezonabil pentru logică, plauzibil pentru filozofie, esenţial pentru religie şi indispensabil oricărei speranţe de supravieţuire a personalităţii.
(24.7) 1:2.9 Teoretic vă puteţi gândi la Dumnezeu ca fiind Creatorul, şi el este într-adevăr creatorul personal al Paradisului şi al universului central al perfecţiunii. Însă universurile timpului şi spaţiului sunt toate create şi organizate de corpurile paradisiace ale Fiilor Creatori. Tatăl Universal nu este creatorul personal al universului local al Nebadonului. Universul în care trăiţi este creaţia Fiului său Mihail. Cu toate ca Tatăl nu creează personal universurile evolutive, el le controlează în multe din relaţiile lor universale şi în anumite manifestări ale lor de energii fizice, mentale şi spirituale. Dumnezeu Tatăl este creator personal al universului Paradisului şi, în asociere cu Fiul Etern, creatorul tuturor celor celorlalţi Creatori personali ai
universurilor.(26.1) 1:3.7 În experienţa lăuntrică a omului, mintea se îmbină cu materia. O astfel de minte legată de materie nu poate supravieţui decesului muritorului. Pentru a adopta tehnica de supravieţuire, trebuie să se efectueze ajustările voinţei umane şi transformările minţii muritoare prin care un intelect conştient de
Dumnezeu se lasă învăţat treptat şi, în cele din urmă, condus de spirit. Din această evoluţie a minţii omeneşti de la asocierea cu materia la uniunea cu spiritul, rezultă o transmutare a fazelor potenţial spirituale ale minţii muritoare în realităţi morontiale ale sufletului nemuritor. Mintea umană subjugată
materiei este sortită să devină din ce în ce mai materială şi, în consecinţă, să sufere în cele din urmă anihilarea personalităţii. Mintea care s-a lăsat dominată de spirit este sortită să devină din ce în ce mai spirituală şi să atingă în cele din urmă unitatea ultimă cu spiritul divin care supravieţuieşte şi o călăuzeşte, şi
în felul acesta să atingă supravieţuirea şi veşnicia existenţei personalităţii.(26.2) 1:3.8 Eu vin din Etern şi m-am întors de nenumărate ori în prezenţa Tatălui Universal. Cunosc actualitatea şi personalitatea Primei Surse-Centru, Tatăl Etern şi Universal. Ştiu că Marele Dumnezeu, fiind absolut, etern şi infinit, este de asemenea bun, divin şi îngăduitor. Cunosc adevărul marilor afirmaţii:
„Dumnezeu este spirit” şi „Dumnezeu este iubire,” şi aceste două însuşiri sunt revelate universului în modul cel mai desăvârşit în Fiul Etern.(26.5) 1:4.3 Când veţi fi terminat aici jos, când vă veţi fi încheiat parcursul terestru în forma voastră temporară, când veţi fi sfârşit călătoria voastră de încercare din trup, când ţărâna care compune tabernaculul muritor se va fi „întors în pământul de unde provine”, atunci, conform revelaţiei, „Spiritul care vă locuieşte se va întoarce la Dumnezeul care l-a dăruit”. Un fragment din Dumnezeu, o parte integrantă a divinităţii se află în fiecare fiinţă muritoare a acestei planete. Acest fragment nu vă aparţine încă printr-un drept de posesie, însă el este menit anume pentru a fi una cu voi dacă supravieţuiţi existenţei muritoare.
(36.6) 2:3.1 Dumnezeu este drept; prin urmare, el este just. „Domnul este drept în toate căile sale.” „Nu am făcut fără motiv tot ceea ce am făcut, spune Domnul.” „Judecata Domnului este cu totul adevărată şi dreaptă.” Justeţea Tatălui Universal nu poate fi influenţată de faptele şi de realizările creaturilor sale, „căci nu există nedreptate în Domnul nostru Dumnezeu, nici deosebire de persoane, nici acceptare de daruri.”
(36.7) 2:3.2 Cât este de inutil şi de pueril să se pretindă de la un asemenea Dumnezeu să îşi modifice hotărârile sale imuabile, pentru a evita justele consecinţe ale operării înţeleptelor lui legi naturale şi ale justelor lui porunci spirituale. „Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se ia în derâdere, căci ce va semăna un om, aia va şi culege.” Este adevărat, chiar şi atunci când această dreptate face să se strângă recolta faptelor rele, această dreptate divină este întotdeauna moderată de îndurarea. Înţelepciunea infinită este arbitrul etern care determină proporţiile de dreptate şi de milostenie care vor fi împărţite în orice circumstanţă dată. Ceea mai mare pedeapsă (care este în realitate o consecinţă inevitabilă) pentru nelegiuire şi pentru rebeliune deliberată contra guvernării lui Dumnezeu, este pierderea existenţei ca supus individual al acelei guvernări. Rezultatul final al păcatului intenţionat este anihilarea. În ultimă analiză, indivizii care sunt identificaţi cu păcatul s-au distrus pe ei înşişi, devenind întru totul ireali prin faptul că au adoptat inechitatea. Cu toate acestea, dispariţia efectivă a acestor creaturi este întotdeauna amânată până când rânduiala stabilită a dreptăţii curentă în universul respectiv a consimţit pe deplin la aceasta.
(37.1) 2:3.3 Încetarea existenţei este de obicei decretată la judecata regatului sau a regatelor, care are loc într-o epocă de distribuire. Pe o lume aşa cum este Urantia, ea are loc la sfârşitul unei distribuiri planetare. În astfel de momente, încetarea existenţei poate fi decretată prin acţiunea coordonată a tuturor tribunalelor de jurisdicţie, mergând de la consiliul planetar, trecând prin curţile Fiului Creator, până la tribunalele judecăţii ale Celor Îmbătrâniţi de Zile. Decizia de disoluţie pleacă de la curţile superioare ale suprauniversului ca urmare a unei confirmări neîntrerupte a acuzaţiei provenind din sfera de rezidenţă a răufăcătorului. Şi apoi, când sentinţa de anihilare a fost confirmată sus, execuţia are loc printr-un act direct al judecătorilor care se găsesc în sediul suprauniversului şi care activează de acolo.
(37.2) 2:3.4 Când această sentinţă este definitiv confirmată, fiinţa identificată cu păcatul devine instantaneu ca şi cum nu existase. O astfel de soartă nu comportă nici o reînviere; ea este perpetuă şi eternă. Factorii energetici vii ai identităţii se dizolvă, prin transformările timpului şi prin metamorfozele spaţiului, în potenţialele cosmice din care au apărut anterior. Cât despre personalitatea celui nelegiuit, ea se găseşte privată de un vehicul vital continuu din pricina nereuşitei creaturii în alegerile şi în deciziile finale care i-ar fi asigurat viaţa eternă. Când îmbrăţişarea continuă a păcatului de către mintea asociată culminează în autoidentificarea completă cu nelegiuirea, atunci, după încetarea vieţii şi disoluţia cosmică, această personalitate izolată este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o fracţiune a experienţei evolutive a Fiinţei Supreme. Ea nu mai apare niciodată ca personalitate. Identitatea sa devine ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dacă este vorba de o personalitate locuită de un Ajustor, valorile spirituale ale experienţei supravieţuiesc în realitatea Ajustorului care continuă să existe.
Website Oficial Cartea Urantia: www.urantia.org/ro
https://www.evolutiespirituala.ro/cartea-urantia/?feed_id=57097&_unique_id=647df5db71d25
Rusaliile (Sărbătoarea Cincizecimii) cad întotdeauna în ziua de Duminică. Acesta este o sărbătorire cu adevărat remarcabilă, dar este vorba nu numai despre ce s-a întâmplat în aceea zi, cum și de ce și când, a făcut Dumnezeu acest lucru. Da, a fost fără discuție un dar foarte important pentru tine.
Dacă ați auzit despre Rusalii, atunci probabil ați înțeles că Duhul Sfânt a locuit printre oamenii care L-au urmat pe Iisus. Dumnezeu a creat Biserica prin ”cei aleși”, Capitolul 2 din Faptele Apostolilor vorbește tocmai despre lucrurile acestea.În ziua aceea, Spiritul lui Dumnezeu a coborât la 120 de oameni care au urmat învățăturile lui Iisus, iar acești oamenii au început să vorbească cu putere, în diferite limbi (altele decât limba lor de baștină). Acesta a creat o adevărată revoluție pentru că erau mii de oameni în Ierusalim. Atunci și ei au văzut ce s-a întâmplat. În fața mulțimii, Petru a propovăduit pentru prima dată Evanghelia, iar mesajul transmis a avut un impact mare, 3000 de oameni au devenit ucenicii lui Iisus, chiar din ziua aceia (Faptele Apostolilor 2:41). De atunci, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni. Totul a început cu prima Duminică a Cincizecimii.
Acestă s-a întâmplat la 50 de zile de la Învierea lui Iisus. Undeva înainte de 50 de zile, ucenici au fost convinși că Iisus va fi Înviat din morți. În Duminica de Rusalii, totul s-a făcut public și istoric totul s-a schimbat. Fie că, crezi sau nu că a Înviat Iisus,viața ne-a fost schimbată după Duminica de Rusalii.
Deși înțelegem că Rusaliile sunt adevărate, aceasta nu este totul. Mulți oameni s-au pocăit tocmai de Rusalii și tocmai prin experiențe similare. Deoarece primii ucenici ai lui Isus au avut această experiență de Rusalii prin „așteptarea darului Duhului”, astăzi oamenii speră să primească “acel dar” în mod similar. Oamenii așteptă și invocă pe Dumnezeu să li se dea o altă sărbătorea de Rusalii. A gândi în acest fel presupune că a fost așteptarea și rugăciunea care mișca Duhul lui Dumnezeu în acel moment. A gândi în acest fel înseamnă să pierdeți de fapt esența faptului că Cincizecimea (Rusaliile) înregistrată în Faptele Apostolilor Capitolul 2 nu a fost prima Cincizecime.
Paștele este în fiecare an o sărbătoare a Vechiului Testament. Moise (1500 î.e.n.) a stabilit mai multe sărbători în fiecare an. Paștele era prima sărbătoare în calendarul evreiesc. Iisus a fost crucificat în ziua Paștelui. Timpul exact al morții Sale la sacrificiile mieilor de Paște a fost considerat un semn.
Al doilea festival este Sărbătoarea Primăverii (în Israel prima pârgă este în anotimpul primăverii), legiferată de Moise și care se sărbătorește ‘a doua zi’ anume în Duminica Paștelui. Iisus a înviat în ziua de Duminică adică exact de Sărbătoarea Primăverii. De vreme ce Învierea s-a înfăptui de ‘Sărbătoarea Primăverii’, înțelegem că Promisiunea este pentru cei ce vor fi înviați mai târziu (și asta pentru că ne încredem în El). El, Iisus, este Învierea, înfăptuită literalmente prin ‘Sărbătoarea Primăverii’, așa cum a fost profețit.
Exact după 50 de zile de la ‘Sărbătoarea Primăverii’, duminica evreii celebrează Cincizecimea (adică de 10 ori 5 = 50), care se numea Sărbătoarea Săptămânilor, deoarece este calculată prin 7 săptămâni. Evreii, au sărbătorit Paștele vreme de 1500 de ani. Sărbătoarea Paștelui, este de asemenea menționata în Faptele Apostolilor 2. Motivul pentru care oamenii sărbătoresc în toată lumea Ziua Paștelui în Ierusalim, și în care au auzit clar mesajul lui Petru, este tocmai pentru că au înțeles ce înseamnă a sărbătorii Paștele, cum s-a întâmplat în Vechiului Testament. Și astăzi evreii sărbătoresc Paștele iar sărbătoarea se numește Shavuot:
Să număraţi cincizeci de zile, până în ziua care vine după al şaptelea Sabat, şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. (Leviticul 23:16-17).
Rusaliile din Faptele Apostolilor 2 cade în aceiași zi cu Paștele din Vechiul Testament(Sărbătoarea Săptămânilor). Crucificarea lui Iisus a fost de Paște iar învierea lui Iisus a fost de Sărbătoarea Săptămânilor și în Faptele Apostolilor 2 Sărbătoarea Primăverii apare exact în calendarul evreiesc, totul fiind coordonat de O Minte de-a lungul istoriei. Cu atâtea zile într-un an, ne punem întrebarea: de ce răstignirea lui Iisus, învierea și coborârea Duhului Sfânt s-a petrecut cu precizie în fiecare zi a celor trei Sărbători ale Primăverii din Vechiul Testament, cu excepția cazului în care acestea ar fi fost planificate, iar acest lucru este posibil numai dacă ‘O Minte’ a coordonat totul de-a lungul istoriei.

Sunt unii care cred că Luca (unul din autorii Faptelor Apostolilor)a făcut ca evenimentele din FA 2 ‘să se potrivească’ cu Sărbătoarea Primăverii. Atunci, el a făcut să se potrivească ‘mintea’ care controlează evenimentele? În relatarea lui Luca în FA 2 el nici măcar nu vorbește despre ‘înfăptuirea’ Sărbătorii de Paști. De ce ar fi trebui să facă ceva atât de creativ și în acelaș timp dramatic “ca să se întâmple” în acea zi, dar să nu ajute cititorul să vadă cum “se desfășoară” Sărbătoarea de Paști? De fapt Luca a făcut a treabă foarte bună despre evenimentele acelea și nu o interpretare făcută de el, cu atât mai mult cu cât oamenii de astăzi nu știu despre faptul că Cincizecimea în FA 2 este de asemenea ziua Sărbătoarii Săptămânilor. Majoritatea oamenilor cred pur și simplu Cincizecimea, relatată în FA 2. De vreme ce majoritatea oamenilor de astăzi nu înțeleg conexiunea dintre cele două evenimente, Luca ar fi făcut o situația imposibilă și ar fi trebuit un geniu care să inventeze legătura, ori Luca nu era un geniu și ar fi fost imposibil ‘să ne vândă așa ceva’.
Ceea ce ne prezintă Luca, de fapt este profeția din Vechiul Testament – anume cartea lui Ioel – în care el prezice că în ziua aceia Duhul Sfânt va atinge mulți oameni. La Rusalii (FA 2) s-a întâmplat tocmai acest lucru extraordinar.
Unul din adevărurile pentru care Evanghelia este ‘vestea buna’ este asigurarea că oamenii se schimbă cu adevărat în bine. Viața acum intră în armonie cu Dumnezeu. Această uniune se produce prin Duhul Sfânt, care este cu ei, eveniment înfăptuit la Rusalii, menționat în FA 2. Această Veste Bună ne asigură o viață schimbată într-un mod cu totul diferit, omul intră în relație cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Biblia spune în diferite pasaje:
Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit 14 şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)
Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. (Romani 8:11)
Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:23)
Duhul Sfânt locuiește printre oamenii care se vor schimbați – prima pârgă – în așa fel încăt se produce completa transformare a omului în ‘copii ai lui Dumnezeu’.
Evanghelia oferă abundență pentru oameni, dar nu din punt de vedere material: case, mașini, plăceri, putere, bogăție și altele lucruri care sunt doar mofturi, pe care Solomon le numește ‘goană după vânt’. Însa în cine locuiește Duhul lui Dumnezeu, se produce schimbarea. Dacă este adevărat – și Dumnezeu este cel care ne oferă în dar mântuirea – aceasta este vestea bună. În Vechiul Testament, Paștele se sărbătorește folosind pâinea frântă, pregătită cu drojdie, ceea ce semnifică o viață din belșug. Acuratețea dintre Vechea și Noua Cincizecime este dovada clară că Dumnezeu este ‘Mintea’ din spatele acestor evenimente încât omul să aibă viață din belșug.

Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile este sărbătoarea creștină care comemorează pogorârea Sfântului Spirit asupra ucenicilor lui Hristos și se celebrează anual la 50 de zile după Înviere.
Se pare că sărbătoarea Rusaliilor se ține diferit în funcție de fiecare regiune a țării. Astfel, în Moldova și Transilvania creștinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în Muntenia și Oltenia, Rusaliile se întind pe o perioadă de 7 zile, iar în Banat 8 zile.
În tradiția românească se spune că cine nu va respecta sărbătoarea Rusaliilor va avea de-a face cu Ielele, spirite malefice, care provoacă boala denumită popular “luat din Rusalii”.
La sate se păstrează tradiția conform căreia credincioșii trebuie să ducă la biserică crenguțe de tei și nuc, pentru a fi sfințite. Cu aceste ramuri sfințite se vor împodobi, mai apoi, casele și icoanele, deoarece acestea au puterea de a alunga spiritele rele. În unele zone, pe lângă tei și nuc, credincioșii mai folosesc leuștean, usturoi și pelin.
De asemenea, oamenii obișnuiesc să poarte în sân sau în buzunare aceste buruieni, pentru a nu fi “luați din Rusalii” sau pociți de către Ielele neiertătoare.
O sărbătoare așa de mare și complexă, cum este cea a Rusaliilor, aduce cu ea o sumedenie de obiceiuri întâlnite cu precădere în satele și orașele mai mici.
Dansul Călușarilor este un obicei întâlnit mai ales în Oltenia, fiind considerat un joc tămăduitor, care aduce sănătate și noroc. Grupați în cete de câte 7-8, călușarii își încep dansul a doua zi de Rusalii, mergând din casă în casă pentru a colinda și a alunga spiritele malefice. Oamenii obișnuiesc să-i întâmpine pe călușari cu frunze de nuc, pelin, usturoi, apă și sare, uneori chiar și bani.
Un alt obicei specific Rusaliilor care se întâlnește prin zonele ardealului poartă numele de “Împănatul boului”. Obiceiul constă într-o procesiune ce se desfășoară pe ulițele satului, iar personajul principal este un bou împodobit cu fel și fel de ornamente din flori. Preotul are datoria de a-l sfinți când alaiul ajunge în fața bisericii, după care va da de băut participanților. La un moment dat boul va fi eliberat, iar o tânără fată va trebui să-l stăpânească și să ocolească o masă de trei ori. Tradiția spune că acea fată se va căsători în anul ce urmează.
Tot în Ardeal, imediat după Rusalii, se practică obiceiul numit “udatul nevestelor”. Pentru ca femeile să fie sănătoase și frumoase în tot restul anului tradiția spune că acestea trebuie stropite cu apă
Pe langă multitudinea de tradiții și obiceiuri, de Rusalii întâlnim și o serie de superstiții, dintre acestea câteva mai cunoscute, sunt următoarele:
Surse: vesteabuna.thelife.one, traditii-superstitii.ro
https://www.evolutiespirituala.ro/rusaliile-ielele/?feed_id=56467&_unique_id=647bc2e772f92
„Să-mi faci crucea”
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – „Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. „Ieromonahul”. Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: „Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum”. Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un „I” înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu – „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”.

Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital. Pe drum, i-a spus la fel de direct: „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt”.
L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: „Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”. Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un „L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor – „Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. „De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!”.
Desenele unui artist
„Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!”
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doisprezece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care „domnul bătrân”, aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
„Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit – , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau”.
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş. „Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii… Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi”.

Chiliile ridicate după planul părintelui
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: „Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră”. Întâlnirea l-a bulversat. „Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume”. Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: „Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă”. Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. „De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”

Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar – şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. „I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”. A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. „Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”.
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. „Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit”.
După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: „domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”. Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind – „Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”. O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.

Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. „Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”. Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. „La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: . Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea”.
De dincolo de mormânt
Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic – „să vii la mormânt!”. Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţele l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.

Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. „Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
Rugaciunea Sfantului Ciprian
Rugaciunea Sfantului Ciprian
Erezii care au stat in umbra in perioada Evului Mediu si care si-au gasit noi raze de speranta in prezent. Unele isi vor gasi poate mai multi adepti in viitor. Iata cum arata acest viitor.
Iisus a avut o fire umana si una divina sau le-a avut pe amandoua? Dumnezeu este intrupat in trei persoane sau numai Tatal este cel adevarat? Sfantul Duh a fost creat de Fiu? Atat de multe intrebari si tot atatea erezii? De unde a stiut biserica ce este adevarat si ce nu este?
Ce a fost demn de crezare si ce nu? Care teorie a fost adoptata, care a trecut de Canon? Si care a fost redusa la tacere? Cati au fost prigoniti? Cati au fost inchisi, ucisi si cator eretici li s-a inchis gura? Cati au fost arsi pe rug?
Dar mai ales cati au fost dati uitarii?
Reinviem acum aceste erezii mai mult umane decat divine. O lupta eterna pentru detinerea adevarului suprem.
KENOSIS – Teoria kenotica stabileste ca Isus a renuntat la unele din atributele sale divine cat timp a fost om aici, pe pamant. Aceste atribute erau omniscienta, omniprezenta si omnipotenta. Hristos a facut acest lucru voluntar astfel incat sa fie aidoma unui om pentru a implini lucrarea de mantuire. Aceasta opinie a fost prima oara expusa la sfarsitul anilor 1800 in Germania de catre Gottfried Thomasius (1802-1875), un teolog lutheran.
MACEDONIANISMUL – denumita si erezia pneumatomahiana – o erezie crestina din secolul al patrulea care nega deplina personalitate si divinitate a Sfantului Duh. Potrivit acestei erezii, Sfantul Duh a fost creat de Fiu si ca atare era subordonat Tatalui si Fiului. (In teologia crestina ortodoxa, Dumnezeu este unul ca esenta, dar intreit ca persoana — Tatal, Fiul si Sfantul Duh, care sunt distincti si egali.)
MODALISMUL sau SABELIANISMUL si MONARHIANISMUL MODALISTIC– Modalismul este probabil cea mai obisnuita eroare teologica privind natura lui Dumnezeu. Este o negare a Treimii, sustinand ca Dumnezeu este o singura persoana care, de-a lungul istoriei biblice, s-a dezvaluit pe Sine in trei moduri ori forme. Astfel, Dumnezeu este o singura persoana care prima data s-a manifestat pe Sine in chipul Tatalui in vremurile Vechiului Testament. La intrupare, modalitatea a fost Fiul. Dupa inaltarea lui Isus, modalitatea a fost Sfantul Duh. Aceste modalitati sunt consecutive si niciodata simultane. Cu alte cuvinte, Tatal, Fiul si Sfantul Duh nu au existat vreodata toti in acelasi timp, ci doar unul dupa altul. Modalismul neaga distinctia intre cele trei persoane ale Treimii, chiar daca pastreaza divinitatea lui Hristos.
MONARHIANISMUL – Monarhianism (mono – “unul“; arche – “conducere“) a fost o greseala referitoare la natura lui Dumnezeu care s-a dezvoltat in secolul al doilea A.D. S-a nascut ca o incercare de a mentine monoteismul si a respinge triteismul. Din nefericire, ea contrazice doctrina ortodoxa a Treimii. Monarhianismul invata ca exista un singur Dumnezeu ca persoana unica: Tatal. Treimea inseamna ca exista un Dumnezeu in trei persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Treimea este monoteista, nu politeista cum le place unora dintre criticii ei sa sustina. Monarhienii erau impartiti in doua mari grupari, monarhienii dinamici si monarhienii modalisti.
MONARHIANISMUL DINAMIC – Monarhianismul Dinamic, precum Monarhienii Modalisti, si-au bazat invataturile lor pe stricta unicitate a lui Dumnezeu invatata în Biblie (monarhia, provenind de la radacinile din greaca pentru „singur” si „inceput”, „sursa”, sau „domnie”, precum este in cuvantul „monarhie”).
SABELIANISMUL – In crestinism, sabelianismul (cunoscut si ca modalism, monarhianism modalist ori monarhism modal) este credinta nontrinitariana care sustine ca Tatal Ceresc, Fiul Inviat si Sfântul Duh sunt moduri sau aspecte diferite ale unui Dumnezeu (pentru noi doar), in loc de trei persoane distincte (in El Insusi). Se spune ca Dumnezeu are trei “fete” sau “masti” (grec. prosopa). Intrebarea este: “este treimea lui Dumnezeu o problema pe care o vedem în mod eronat (sabelianism/modalism), sau este o chestiune a esentei lui Dumnezeu dezvaluita ca trei-intr-unul (trinitarianism ortodox)?”

MONTANISMUL – Montanismul, cunoscut si ca Erezia Catafrigiana si Noua Profetie, a fost o miscare eretica intemeiata de profetul Montanus care a aparut in Biserica Crestina din Frigia, Asia Mica, in secolul al II-lea. Ulterior s-a extins si spre Vest, in principal in Cartagina, sub indrumarea lui Tertullian, in secolul al III-lea. Era aproape disparut in secolele al V-lea si al VI-lea, cu toate ca unele dovezi arata ca supravietuia undeva prin secolul al IX-lea.
MONOTELITISMUL – Monotelismul nu este altceva decat o prelungire a monofizismului. Doctrina cristologica ce sustinea ca Isus a avut o singura vointa, insa doua firi (cea divina si cea umana). Sub influenta Patriarhului Sergius I al Constantinopolului, monothelitismul s-a dezvoltat pe parcursul domniei lui Heraclius (610-641), ca si consecinta a esecului Monoenergismului, ca si încercare de reconciliere a Miaphysisilor (cei ce nu erau Chalcedonieni) cu Chalcedonienii. Oricum, a fost respinsa de catre Biserica, si nu a fost niciodata acceptata nici de catre Miaphysisi. Un oponent puternic al doctrinei a fost Maximus Confesorul, care a pus accent in schimb pe dythelitism, convingerea ca Hristos a avut doua vointe in loc de una.
MONOFIZITISMUL – Monofizitismul este doctrina care sustine ca Isus Hristos a avut numai o natura, nu doua– divina si omeneasca. Aceasta credinta este cunoscuta sub numele de Eutychianism, dupa Eutyches, un arhimandrit de la mijlocul secolului V dintr-o manastire a Constantinopolului. Eutyches invata ca in Isus Hristos, umanitatea a fost absorbita de divinitate, „dizolvata ca o picatura de miere in mare”. Eutyches lupta impotriva doctrinei Nestoriene care sustinea ca cele doua naturi ale lui Hristos reprezentau doua persoane diferite. Doctrina lui a fost condamnata ca fiind eretica, la Conciliul de la Chalcedon în 451.
NESTORIANISMUL – Nestorianismul este convingerea cum ca Iisus ar fi doua persoane diferite. Erezia este numita dupa Nestorius, care s-a nascut in Syria si a muriti in 451 d.Hr. , care a sustinut aceasta doctrina. Nestorius a fost un calugar ce a devenit Patriarhul Constantinopolului si a respins denumirea de ”Mama a lui Dumnezeu”. El considera ca Maria a fost mama lui Hristos numai pentru partea sa umana. Consiliul din Ephesus a fost convocat în 431 sa se pronunte in legatura cu aceasta problema si au decis ca Iisus a fost o singura persoana cu doua firi inseparabile: cea divina si cea umana.
PATRIPASIANISMUL – In teologia crestina, patripassianismul este o erezie trinitariana; este un mod de a intelege cum relationeaza persoanele lui Dumnezeu una cu alta, care a fost respins de catre biserica. In particular, patripassianismul este o forma de modalism, invatatura care sustine existenta unui singur Dumnezeu care apare în trei moduri diferite (in opozitie cu invatatura ortodoxa ca este un singur Dumnezeu, care exista in trei persoane).
PELAGIANISMUL – Pelagianismul deriva, ca denumire, de la Pelagius, care a trait in secolul al cincilea A.D. si a fost profesor in Roma, cu toate ca era britanic prin nastere. Este o erezie care abordeaza natura omului. Pelagius, al carui nume de familie era Morgan, gandea ca oamenii au capacitatea de a indeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertatii vointei umane, independent de slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, libera vointa a unei persoane este pe de-a intregul capabila sa-L aleaga pe Dumnezeu si /sau sa faca bine sau rau fara ajutorul interventiei divine. Pelagianismul spune ca firea omului este buna, la baza. Astfel ea neaga pacatul originar, doctrina conform careia noi am mostenit o fire pacatoasa de la Adam. El spunea ca Adam si-a facut rau doar siesi, cand a decazut, iar toti descendentii sai nu au fost afectati de pacatul lui Adam. Pelagius sustinea ca o persoana este nascuta cu aceeasi puritate si virtuti morale ca cele ale lui Adam, atunci cand a fost facut de Dumnezeu. El afirma ca oamenii il pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru si a gandirii rationale. Slava lui Dumnezeu, atunci, ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar veni catre El.
QUIETISMUL – este o filozofie crestina care a strabatut Franta, Italia si Spania in timpul secolului al XVII-lea, avand insa origini mult mai timpurii. Misticii cunoscuti ca quietisti insista, cu mai mult sau mai putina emfaza, pe nemiscarea intelectuala si pasivitatea interioara ca si conditii esentiale ale desavarsirii; toate au fost in mod oficial proscrise ca erezie, in termeni foarte expliciti, de Biserica Romano-Catolica.
SOCIANINISMUL – este o forma de antitrinitarianism, denumita dupa Laelius Socinus (decedat în 1562 la Zurich) si dupa nepotul sau Faustus Socinus (decedat in 1604 în Polonia). Cel dintai a fost unul dintre fondatorii unei societati religioase care era nevoita sa functioneze in secret pentru a evita persecutiile. Secta sociniana a cunoscut o raspandire mai larga dupa ce Faustus Socinus, nepotul lui Laelius Socinus, i-a devenit membru de valoare. In 1574, socinienii, care se numeau pe sine drept unitarieni, au emis un „catehism al unitarienilor”, in care si-au asternut pe hartie viziunea asupra naturii si perfectiunii Dumnezeului lor conducator, precum si alte principii ale grupului lor.
Cred ca acest miscari nu au fost unele de revolta ci de gandire, de reflectie. Primii crestini au incercat sa inteleaga mai bine aceasta noua religie. Este vorba de un zeu sau de trei intr-unul singur? Exista un Iisus divin si altul uman? De ce trebuie sa existe un pacat originar? Au incercat sa aduca mai mult sens si inteles crestinismului. Au incercat sa aduca logica intr-un sistem de labirinte.
Asta a fost cea mai mare greseala a lor. Au incercat…
Sursa: mythologica.ro
https://www.evolutiespirituala.ro/erezii-periculoase/?feed_id=56215&_unique_id=647ae1e782ebd
NOTA : Autorul articolului a facut o eroare fundamentala de interpretare, probabil neavand cunostintele si experienta necesare pentru subiectul vast pe care l-a atins in articol. Eroarea consta in confuzia intre ceea ce se numeste popular „demon” si „inger” sau ierarhii ceresti. Egregorii de grup pot fi conectati si sunt de cele mai multe ori, demoni. DAR, demonii nu sunt ingeri, nici macar ingeri cazuti.
Cuvantul Egregor nu reprezinta Nefilimii iar Nefilimii nu sunt demoni, ci din punct de vedere spiritual, Spirite pur si simplu. Orientarea lor pozitiva sau negativa nu este ceva ce poate tine de o generalizare la modul absolut, atat timp cat, ca si orice alt Spirit creeat si acestia au liber arbitru. Articolul este bun, de aceea l-am si postat, dar vreau sa se inteleaga foarte clar faptul ca nu suntem de acord cu interpretarea conform careia Egregorii si/sau Nefilimii sunt demoni sau fiinte bestiale.Veghetorii si sunt „fiinte teribile” da, dar nu de natura bestiala.
Anca Bogdan & Catalin Bogdan
.
ARTICOL
Daca universul nu este nimic mai mult decat o minciuna holografica, nu-i asa ca aceasta ne da noua tuturor, permisiunea de a ne tese propriile minciuni in panza universului? La fel ca fiii lui Seth, creatorii iluziei. Ce anume le da lor acest drept si noua nu? Ei bine, un singur lucru: ei stiu ca totul este lipsit de importanta, in timp ce noi nu putem accepta asta, desi obisnuim sa discutam despre aspectul holografic al lumii.
Criticam ordinea impusa de Lumea Noua ce isi implanteaza minciunile si inselaciunile, o uram, dar in acelasi timp afirmam cu tarie ca realitatea nu exista in maniera in care crede omul. Logic vorbind, daca toti traim intr-o realitate produsa de altcineva, la fel ca in celebra serie Matrix, dar impartasim aceleasi abilitati, nu putem oare sa ne smulgem din acea realitate acceptand ca jucam cu totii intr-o piesa de teatru? Toate particulele pretind ca sunt separate de intreg – societatile secrete stiu asta, asa ca am putea la fel de bine sa ne jucam jocul cot la cot cu ele.
Si cum facem asta? Prin conectarea constiintei noastre la crearea si dezvoltarea unui nou EGREGOR in plan astral, a unui arhetip si prin permiterea altor constiinte sa isi planteze emotiile si intentiile in noua entitate. Termenul de “egregor” vine din limba greaca de la “egregoroi” care tradus in engleza inseamna supraveghetor. Eliphas Levi ii considera “ finte teribile”, tati ai lui Nephilim. Conform spuselor lui Levi, supraveghetorii nu au niciun fel de mila pentru oameni, nefiind practic constienti de existenta noastra. Egregorii, ingerii, sunt astfel eterni, mult mai puternici decat omul, putand sa faca orice vor, cu toate ca au nevoie ca omul sa existe.

Podul de trecere intre un supraveghetor si un Nephilim este intentia constienta a umanitatii. Folosindu-se de constiintele acestora, arhetipul din planul astral creste si se dezvolta dupa care capata in planul astral o minte proprie. Acest egregor se separa de ceilalti prin definitia data de cei care aleg sa-l faca real, stabilindu-i contururile, hotarand ce reprezinta si ce nu reprezinta. Atunci cand se materializeaza in realitatea curenta, egregorul devine echivalentul unui inger ce cade din rai pentru a poseda mintile femeilor si barbatilor.
Este Nephilim, cel mentionat anterior, cel pe care evreii il vroiau distrus in marele potop. Este acelasi Nephilim pe care popoarele actuale incearca sa il extermine, punandu-si sperantele intr-o lume noua care sa se ridice din cenusa anului 2012.
Pasii pentru crearea unui egregor au fost tinuti ascunsi de oamenii de rand , dar folositi in actele oculte, magice, ritualice care deschideau portaluri si permiteau creatiilor mentale sa paseasca. De exemplu, se spune ca aparitia omuletilor cenusii ar fi rezultatul ritualului lui Aleister Crowley, care a intrat in contact cu fiinta numita LAM. Contactul dintre Crowley si LAM a fost asociat de atunci cu contactul dintre oameni si omuletii cenusii. Sa fi fost oare acest portal dintre astral si material, de vina pentru expreientele ulterioare cu omuletii censuii?
Magia ritualica – crearea supraveghetorilor a fost mereu asociata cu magia neagra. V-ati intrebat vreodata ce inseamna de fapt aceasta latura intunecata si de ce oamenii se simt atat de atrasi de ea? La baza, scopul acesteia este de a demonstra ca totul este interconectat si ca omul este parte din tot : bine si rau. Scopul ritualurilor este de a ne elibera de sentimentul de limitare, fortand omul sa faca parte din mai mult decat este obsinuit.
Inaintea ritualurilor, omul are o abilitate mai mica de a crea. Apoi, incepe sa se simta imputernicit intrucat a facut ceva ce nu vroia sa faca. Vina organizarii unor asemena ritualuri trebuie depasita, dar odata ce indivizii isi vand sufletele in timpul ritualului sunt din ce in ce mai liberi sa creeze egregori si sa interactioneze cu ei.
Care este de fapt scopul acestor ritualuri? Ele determina conectarea cu tine insuti preschimbandu-te si ajutandu-te sa faci lucruri de care inainte nu erai capabil. Experimentele ca acestea largesc orizonturile si e fac sa contientizam ca facem parte din ceva mai mare, diminuand distanta om – Creator.

Invataturile religiilor nu fac decat sa iti ofere reguli si parametri intre care iti este ingaduit sa traiesti. Acestea te limiteaza si te conecteaza la un singur egregor care ajunge cu timpul sa te priveze de abilitatile proprii. Cand intervine indoctrinarea, acel egregor te poseda stergandu-ti contiinta si inlocuind-o cu a lui. Este nevoie de ritual pentru a sparge aceste constrangeri si a-ti deschide mintea.
Creatia implica, inevitabil, dualitate. Neacceptarea aspectului dual al creatiei tale te face un creator mai putin eficace. Orice scriitor sau scenarist care si-a vandut opera ar fi de acord. Creatia trebuie sa fie echilibrata, produsa de o constiinta care sa distruga barierele, sa lase ambele parti sa se imbine armonios.
Realitatea pe care o poti vedea, simti, mirosi, atinge si experimenta nu ar putea exista intr-o lume in care s-a stabilit deja ca totul este parte din tot. Pentru a crea realitate, trebuie sa creezi o forma-gand, o entitate dependenta de existenta contiintei tale, tu fiind cel care stabileste limitele. Entitatea poate fi creata si de un grup de persoane a carei energie colectiva actioneaza ca un fel de baterie uriasa.
Constiinta ta ii ofera formei-gand putere la fel cum entitatea, la randul ei iti daruieste o oarecare putere izvorata din siguranta de a avea un scop. Sacrificiul pentru bine este un bun exemplu de posedare de catre un egregor, acesta curatandu-ti mintea de orice alte perceptii si inlocuindu-le cu una singura. Credeti ca pasarile dintr-un stol sunt sperate de stolul in sine? Dificil de spus, la fel de dificil cum este sa ne dam seama daca credinciosii catolici sunt separati de Biserica Catolica. Institutia este mai puternica decat omul, dar se bazeaza pe existenta lui.
Cand mai multi oameni formeaza un grup avand la baza un scop comun, acest lucru duce la formarea unei minti colective care prinde viata si care este mult mai complexa decat suma partilor ei. Supraveghetorii exista in planul astral, dar in momentul in care se amesteca cu contiintele oamenilor se transforma intr-un fel de oameni-zei ( JK ROWLING le-ar spune sange-mali : )) ).Probabilitatea existentei reale a acestor forme-gand in planul astral este un subiect deschis pentru interpretare si opinie personala.
Cunostintele despre crearea egregorilor au fost mereu tinute la distanta de oameni. Ceea ce nu s-a tinut insa secret a fost existenta lor, deoarece creatorii de egregori stiu cat de puternice ar fi devenit creatiile lor “ajutate” de mai multe minti increzatoare. Astfel reuseau sa detina controlul asupra milioane de minti si inimi care capatau scop prin perpetuarea idealurilor egregorului.
Entitatile acestea obisnuiesc sa caute putere, dorind cu disperare sa detina controlul. Credeti ca Biserica Catolica inca mai slujeste omul sau rolurile s-au inversat? Nephilim cauta existenta eterna si munceste ca sa o obtina. In momentul in care lucrezi pentru Microsoft, iti doresti ca acesta sa fie puternic. Dorinta ta este absorbita de catre egregor si folosita in scopul existentei eterne fara macar ca tu sa stii ca ti-ai sacrificat contiinta la altarul unei zeitati.

Tu nu vezi decat o entitate foarte puternica care se manifesta in inimile si mintile a milioane de oameni, fara sa realizezi ca tu esti cel care a facut-o sa fie asa. Omul este cel mai mare dusman al lui insusi. Probabil doar universul este capabil sa mai distruga aceste entitati prin evenimente catastrofice sau prin cine stie ce alte mijloace necunoscute.
Si atunci de ce sa cream daca rezultatele se transforma in monstri? Pentru ca acest lucru ne ofera ocazia sa experimentam, sa ne intelegem constiinta si sa visam vise noi. Cum am putea visa despre motociclete daca nu le-am experimentat niciodata? Ce anume am visa daca nu ar exista o viata materiala asupra careia sa reflectam? Acesti monstri astrali sunt indispensabili. Ei creeaza pentru noi o rezistenta. De fapt noi ne cream propria rezistenta.
Este dreptul nativ al fiecaruia dintre noi de a crea, si acest dar este cel care ne va ajuta sa ii distrugem pe cei care ne-au inconjurat, precum un tren indreptat spre stancile intunecate ale eternului abis. Fii creator, nu doar un vad plin cu gandurile si credintele egregorilor existenti deja in jurul tau. Tu poti gusta noul, poti sa-l deti, sa-l posezi. Zeul colectiv de deaspra poate alege pleava de grau atunci cand noi nu suntem capabili. Ti-a dat un scop in viata: nevoia arzatoare de a crea. Nu da cu piciorul in el!
Sursa: dezvatatorul.blogspot.com
Mai puteti citi despre Egregori aici: http://www.evolutiespirituala.ro/blog/egregori-oameni-moarte-entitati-energii/
Nesimțirea fie în trup, fie în suflet, este o letargie care, prin durata bolii și a nepăsării (lenei), a trecut în nesimțire.
Nesimțirea fie în trup, fie în suflet, este o letargie care, prin durata bolii și a nepăsării (lenei), a trecut în nesimțire. Împietrirea este nepăsare care cu vremea a devenit ca și naturală, amorțire, (adormire) a minții, odraslă a obișnuinței care o ia înaintea voii și conștiinței, alungare a lui Dumnezeu. Împietritul este un filosof neînțelept care se osândește pe sine însuși, voind să se arate învățător altora, orator care condamnă pe sine însuși prin vorbele pe care le rostește; el vorbește despre felul în care poate fi vindecată o rană, în vreme ce el nu încetează să și-o scarpine pe a sa. Cugetă la moarte, însă trăiește ca și cum ar fi nemuritor. Predică înfrânarea, dar se străduiește să-și satisfacă lăcomia. Citește despre înfricoșata judecată, însă în același timp începe să râdă. Laudă rugăciunea, dar fuge de ea ca de bici. Fericește ascultarea, dar e cel dintâi care nu o practică. Preamărește pe cei milostivi și ocărăște pe cei săraci. Se osândește pururea pe sine, însă nu voiește să aibă conștiința răului săvârșit.
(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere de mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Învierea, 2007, pp. 251-252).
Decăderea creştinismului, Planeta X şi subjugarea Antihristului
De-a lungul timpului au existat numeroși oameni care au avut numeroase viziuni despre viitor. Acești profeți au rămas în cărțile de istorie drept oameni neînțeleși sau chiar cei excluși de societate. Printre aceștia se numără Nostradamus, mama Shipton, Edgar Cayce și mulți alți vizionari.
În materialul următor, am ales să vă prezentăm un alt profet, mai puțin cunoscut în țara noastră, Hildegard von Bingen. Sf Hildegard, o călugăriţă a secolului 12, desi este cunoscuta pentru contribuţiile ei in muzică şi literatură, este cunoscută şi pentru prezicerile pe care le-a făcut – deşi au fost multe.
Hildegard s-a născut în 1098 în Bockelheimm în Germania și încă de la vârsta de 8 ani a luat contactul cu Biserica. Toată viața sa și-a petrecut-o în slujba lui Dumnezeu și datorită acestui fapt a fost recompensată cu diverse viziuni despre viitor. Acestea erau notate într-un jurnal, care a fost ţinut secret o vreme îndelungată. Atunci când călugăriţa s-a hotărât să le facă publice le spunea apropiaţilor săi că : “până la vârsta de 15 ani am avut cele mai multe dintre viziuni, dar nu aveam curaj să vorbesc despre ele”.
Interesant este faptul că la vârsta de 40 de ani a primit un ordin spiritual pentru a-şi face publice viziunile. Hildegard nu a spus niciodată de unde provenise acest ordin, dar este lesne de înţeles că provenise de la cel care îi provoca aceste viziuni.
Sfânta a hotărât astfel că trebuie să-şi înşire viziunile într-o carte pe care a intitulat-o “Scivias”. Aici putem găsi cele mai sumbre viziuni asupra viitorului omenirii, printre care şi cele care descriu cu lux de amănunte decăderea Bisericii, naşterea şi expansiunea Antihristului sau chiar războaie care nimicesc milioane de vieţi.
Decăderea creştinismului
“În viitorul îndepărtat, va veni o vreme în care oamenii vor renunţa în a mai crede în Dumnezeu şi astfel Biserica se va confrunta cu declinul”. Această profeţie se referă la timpurile noastre când oamenii au din ce în ce mai multe îndoieli cu privire la Creator. Aceste îndoieli sunt induse în mod voluntar de către o forţă negativă, care doreşte cu ardoare să pună mâna pe Pământ, indiferent de consecinţe. Antihristul se va naşte şi va predica învăţăturile sale în aşa fel încât să distrugă calea cea dreaptă pe care trebuia s-o urmeze omenirea.
Cometa devastatoare
O altă viziune interesantă se referă la sosirea unei comete. Hildegard scria cu aproximativ 1000 de ani în urmă că nu cu mult înainte de sosirea acestei comete omenirea se va confrunta cu o perioadă de foamete. Vor exista numeroase zone de pe glob în care mâncarea va fi considerată un lux şi atunci când problemele vor fi cele mai mari, o cometă uriaşă se va apropia foarte mult de Terra. Aceasta va provoca numeroase cutremure, tsunami, dar şi boli dintre cele mai ciudate.
Specialiştii care au analizat această viziune susţin că Hildegard se referea nu la o cometă, ci la o planetă care se îndreaptă spre Terra. Această planetă se regăseşte în cultura mai multor civilizaţii antice şi este numită Planeta X.
Antihristul va pune stăpânire pe omenire
Imediat după ce dramele cometei vor zdruncina omenirea, o altă problemă majoră se va naşte pe Terra. ANtihristul va pune stăpânire pe întreaga omenire şi haosul va fi cuvântul de ordine. “Fiul pierzaniei va fi o fiară sălbatică, care îi va ucide pe cei ce nu cred în el şi care se uneşte cu regii, preoţii falşi şi cei bogaţi”. Antihristul va fi născut dintr-o femeie, care încă din copilărie va avea cunoştinţe despre ocultism şi va alege să se alăture răului. Fiul său va fi crescut în acest spirit şi cu ajutorul forţelor răului va reuşi să-şi impună viziunea în sufletele oamenilor.
Aceste trei viziuni, cele mai importante poate, sunt cele care au ridicat numeroase întrebări cu privire la viitorul omenirii. Dacă ele se vor arăta a fi adevărate în cele din urmă, atunci putem recunoaşte că civilizaţiile antice au avut dreptate cu privire informaţiile pe care le-au lăsat moştenire despre trecutul îndepărtat, dar şi despre viitorul care pare extrem de sumbru.
sursa: internet https://www.evolutiespirituala.ro/profetiile-calugaritei-hildegard-von-bingen/?feed_id=55396&_unique_id=647805f31052c

Lughnasadh – 31 iul – 1 august
Ritualul este benefic pentru a aduce abundenta financiara, bunastare si fericire in casa si in familie. De asemeni se poate face ritual pentru materializarea dorintelor legate de evolutia vietii profesionale si se pot cere daruri divine si ajutor in evolutia spirituala a individului.
Lughnasadh / Lammas este unul dintre cele patru „Sabate Majore”, devenind una dintre cele mai importante zile de pe Roata Wiccan a anului. Este ziua între solstițiul de vară și echinocțiul de toamnă, care marchează începutul sezonului de recoltare. Deși este adesea cea mai fierbinte parte din vară, acesta este și momentul în care primele indicii ale toamnei sunt perceptibile – primele boabe sunt gata să fie recoltate, copacii încep să-și coacă fructele și lumina zilei se scurtează tot mai mult cu fiecare apus de soare. În acest moment, mulțumim pentru abundența sezonului de creștere trecut și așteptăm cu nerăbdare săptămânile rămase de lumină și căldură, în timp ce continuăm să culegem ceea ce am semănat.
Mitologia Wiccan susține că puterea Zeului începe să scadă în acest moment, pe măsură ce zilele se scurtează și culturile sunt gata să fie tăiate. În unele tradiții, Zeul Soare infuzează de fapt boabele cu puterea lui și, astfel, este sacrificat, într-un sens, atunci când cerealele sunt recoltate. Acest boabe sunt apoi folosite pentru a coace prima pâine din recolta anului, care în vremurile anterioare urma să fie luată într-o biserică și așezată pe altar pentru a fi binecuvântată. Acest obicei este un bun exemplu pentru modul în care religiile păgâne și creștinismul au putut să coexiste și chiar să se amestece pentru un timp. Numele „Lammas” vine de fapt din această tradiție, luată dintr-o veche expresie anglo-saxonă, care înseamnă „masă de pâine”.
Ritualurile lammas sunt legate de recoltare și recunoștință și de recunoașterea manifestărilor intențiilor noastre care s-au desfășurat până acum în cursul anului. Prepararea painii este o modalitate obisnuita de a marca sarbatoarea, deoarece reprezinta aducerea semintelor de intentie la finalizare (in manifestare). Se poate face de asemeni, o păpușă de porumb tradițională făcută din paie – pentru a fi folosită în ritual și magie. O sărbătoare Lammas ar trebui să implice cu siguranță pâine, precum și fructe și legume târzii de vară, porumb și alte feluri de mâncare. Lucrarile de magie legate de asigurarea abundenței și o casă fericită sunt deosebit de puternice în acest moment al anului.
Un alt nume pentru Lammas este Lughnasa, după sărbătorirea celebrului festival celtic. Lughnasa îl onorează pe zeul Lugh, care este asociat cu Soarele (numele său se traduce aproximativ ca fiind „strălucitor”), precum și multe abilități și talente, inclusiv construirea, turnătoria, poezia și magia. Legenda irlandeză declară că festivalul a luat naștere cu Lugh însuși, când a organizat o sărbătoare funerară și o competiție sportivă pentru a-și onora mama adoptivă, Tailtiu. Ea a murit din cauza epuizării după ce a curățat câmpiile Irlandei, astfel încât oamenii puteau să crească culturi. Lugh a fost, de asemenea, un mare războinic și multe grupări păgâne celebrează această sărbătoare cu jocuri competitive în plus față de festivitățile legate de recoltă. Cei ce urmează tradițiile celtice pot să-și concentreze festivitățile asupra mulțumirilor pentru abilitățile și talentele lor, precum și pentru recolta de cereale, dar accentul este pus pe recunoștință.

Lughnasadh – 31 iul – 1 august
Ritualul este benefic pentru a aduce abundenta financiara, bunastare si fericire in casa si in familie. De asemeni se poate face ritual pentru materializarea dorintelor legate de evolutia vietii profesionale si se pot cere daruri divine si ajutor in evolutia spirituala a individului.
Lughnasadh / Lammas este unul dintre cele patru „Sabate Majore”, devenind una dintre cele mai importante zile de pe Roata Wiccan a anului. Este ziua între solstițiul de vară și echinocțiul de toamnă, care marchează începutul sezonului de recoltare. Deși este adesea cea mai fierbinte parte din vară, acesta este și momentul în care primele indicii ale toamnei sunt perceptibile – primele boabe sunt gata să fie recoltate, copacii încep să-și coacă fructele și lumina zilei se scurtează tot mai mult cu fiecare apus de soare. În acest moment, mulțumim pentru abundența sezonului de creștere trecut și așteptăm cu nerăbdare săptămânile rămase de lumină și căldură, în timp ce continuăm să culegem ceea ce am semănat.
Mitologia Wiccan susține că puterea Zeului începe să scadă în acest moment, pe măsură ce zilele se scurtează și culturile sunt gata să fie tăiate. În unele tradiții, Zeul Soare infuzează de fapt boabele cu puterea lui și, astfel, este sacrificat, într-un sens, atunci când cerealele sunt recoltate. Acest boabe sunt apoi folosite pentru a coace prima pâine din recolta anului, care în vremurile anterioare urma să fie luată într-o biserică și așezată pe altar pentru a fi binecuvântată. Acest obicei este un bun exemplu pentru modul în care religiile păgâne și creștinismul au putut să coexiste și chiar să se amestece pentru un timp. Numele „Lammas” vine de fapt din această tradiție, luată dintr-o veche expresie anglo-saxonă, care înseamnă „masă de pâine”.
Ritualurile lammas sunt legate de recoltare și recunoștință și de recunoașterea manifestărilor intențiilor noastre care s-au desfășurat până acum în cursul anului. Prepararea painii este o modalitate obisnuita de a marca sarbatoarea, deoarece reprezinta aducerea semintelor de intentie la finalizare (in manifestare). Se poate face de asemeni, o păpușă de porumb tradițională făcută din paie – pentru a fi folosită în ritual și magie. O sărbătoare Lammas ar trebui să implice cu siguranță pâine, precum și fructe și legume târzii de vară, porumb și alte feluri de mâncare. Lucrarile de magie legate de asigurarea abundenței și o casă fericită sunt deosebit de puternice în acest moment al anului.
Un alt nume pentru Lammas este Lughnasa, după sărbătorirea celebrului festival celtic. Lughnasa îl onorează pe zeul Lugh, care este asociat cu Soarele (numele său se traduce aproximativ ca fiind „strălucitor”), precum și multe abilități și talente, inclusiv construirea, turnătoria, poezia și magia. Legenda irlandeză declară că festivalul a luat naștere cu Lugh însuși, când a organizat o sărbătoare funerară și o competiție sportivă pentru a-și onora mama adoptivă, Tailtiu. Ea a murit din cauza epuizării după ce a curățat câmpiile Irlandei, astfel încât oamenii puteau să crească culturi. Lugh a fost, de asemenea, un mare războinic și multe grupări păgâne celebrează această sărbătoare cu jocuri competitive în plus față de festivitățile legate de recoltă. Cei ce urmează tradițiile celtice pot să-și concentreze festivitățile asupra mulțumirilor pentru abilitățile și talentele lor, precum și pentru recolta de cereale, dar accentul este pus pe recunoștință.
We may request cookies to be set on your device. We use cookies to let us know when you visit our websites, how you interact with us, to enrich your user experience, and to customize your relationship with our website.
Click on the different category headings to find out more. You can also change some of your preferences. Note that blocking some types of cookies may impact your experience on our websites and the services we are able to offer.
These cookies are strictly necessary to provide you with services available through our website and to use some of its features.
Because these cookies are strictly necessary to deliver the website, refuseing them will have impact how our site functions. You always can block or delete cookies by changing your browser settings and force blocking all cookies on this website. But this will always prompt you to accept/refuse cookies when revisiting our site.
We fully respect if you want to refuse cookies but to avoid asking you again and again kindly allow us to store a cookie for that. You are free to opt out any time or opt in for other cookies to get a better experience. If you refuse cookies we will remove all set cookies in our domain.
We provide you with a list of stored cookies on your computer in our domain so you can check what we stored. Due to security reasons we are not able to show or modify cookies from other domains. You can check these in your browser security settings.
We also use different external services like Google Webfonts, Google Maps, and external Video providers. Since these providers may collect personal data like your IP address we allow you to block them here. Please be aware that this might heavily reduce the functionality and appearance of our site. Changes will take effect once you reload the page.
Google Webfont Settings:
Google Map Settings:
Google reCaptcha Settings:
Vimeo and Youtube video embeds:
You can read about our cookies and privacy settings in detail on our Privacy Policy Page.
Termeni si Conditii