, , , , , , , , , ,

RITURI DE TRECERE & CHANNELING

AGVG8QX

RITURI DE TRECERE & CHANNELING

 

angelbeauty

 

Pentru cei ce aveti persoane dragi care au trecut in alte dimensiuni ale existentei si pe care doriti sa ii ajutati acolo unde sunt sau carora doriti sa le transmiteti mesaje, puteti face asta prin intermediul Riturilor de Trecere si Channeling (Comunicare) pe care noi le vom face pentru si in numele dumneavoastra.

Riturile de trecere ajuta Spiritul destrupat sa se intoarca in Cerul de unde provine usurand trecerea acestuia. Procesul trecerii este format din 3 etape: perioada de tranzitie, in care Spiritul fiinteaza inca in aceasta dimensiune si pentru aceasta isi consuma resursele energetice proprii si a celor de la care poate trage energie, alegerea constienta a Spiritului, de a parasi aceasta dimensiune a manifestarii si a se intoarce la origini – Monada sa de Spirite si a treia etapa, tranzitia propriu-zisa, trecerea dintre lumi. Aceasta este asa-zisa judecata a mortilor. Ceea ce se petrece in fapt, este downloadarea informatiilor culese si experimentate de Spiritul destrupat, pe parcursul intruparii respective, in corpul info-energetic al Monadei si decelarea informatiilor. Acest proces poate dura destul de mult si poate fi alterat de legaturile pe care Spiritul le pastreaza inca, cu lumea din care tocmai s-a extras. La final, toate informatiile se vor scrie in akasha Spiritului respectiv si vor ramane imprimate in Monada si se va putea decide ulterior, in functie de media sa de vibratie in Spirit, de vechime, experienta, tipologie, raza primordiala, etc, ce va face mai departe, daca si cand se va mai intrupa, etc. 

Riturile de trecere ajuta Spiritul in procesul separarii si downloadarii informatiilor si experientelor de viata, deoarece elibereaza energiile blocate si traumele, dizolva eventualele legaturi malefice (popular, vraji)trimise catre Spiritul intrupat, in timpul vietii, programe pe suflet, stringuri sau scheme, ce afecteaza procesul de tranzitie si pot afecta capacitatea Spiritului de a downloada si de a se elibera de aceasta lume, de aceasta intrupare, in mod optim. 

NOTA:  trebuie ca persoanele decedate sa fi  plecat dintre noi cu mai mult de 40 zile inainte de executarea ritualului.



RITURI DE TRECERE

Riturile de trecere sunt diferite tipuri de ceremonii existente în orice societate, care marchează trecerea unui individ dintr-o stare socială sau religioasă în alta. Termenul a fost creat de antropologul francez Arnold van Gennep (1873-1957), în 1909.

Majoritatea acestor rituri se află în strânsă legătură cu stadiile biologice ale vieţii – naşterea, maturitatea, reproducerea şi moartea. Alte rituri sărbătoresc schimbări culturale, cum ar fi iniţierea într-o anumită societate.

În vremurile străvechi, oamenii trăiau în strânsă comuniune cu natura, într-o lume
magică şi îşi desfăşurau viaţa după ritualuri şi tradiţii care dădeau sens şi
înţeles oricărui gest. Mircea Eliade spune că „Ritualurile de trecere marchează ciclurile vieţii unei persoane, trecerea de la o etapă la alta, de la un rol sau poziţie socială la alta, integrând experienţele umane şi culturale cu scop biologic: naşterea, reproducerea şi moartea. Aceste ceremonii stabilesc diferenţele esenţiale, observate în toate grupurile, dintre tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, morţi şi vii.” Mai mult decât atât, accesul la o altă etapă existenţială nu-ţi era permis decât în acest mod, iar aceste ritualuri erau respectate şi valorizate de către toţi membrii societăţii respective.

Ritualurile de trecere indică individului că ceea ce trăieşte are un sens. Ele îl repun în legătură cu misterele vieţii şi morţii şi îi aduc aminte fără încetare că dimensiunea sacrului face parte din viaţa şi îl ajută pe om în aceste etape care sunt de fapt crize de evoluţie necesare şi benefice care îi afectează pe toţi în momentele cheie ale vieţii.

In vremurile moderne, tehnologia şi industrializarea au dăruit multe lucruri utile societăţii, însă în acelaşi timp a îndepărtat omul de natură, acesta pierzându-şi astfel conexiunea cu spiritul şi cu trupul lui, fiind în dizarmonie cu el însuşi şi cu tot ce-l înconjoară. Lumea în care trăim creează din ce în ce mai mult stres, tensiune şi boală.

Este ceea ce William Reich numea „plagă emoţională” care adesea îndeamnă la acte
de violenţă socială, pe scală mai mică sau mai mare. Aceasta a afectat individualitatea
şi colectivitatea prin împiedicarea dezvoltării omului ca fiinţă, creând imaturitate şi o lipsă de conexiune cu natura. E ceea ce se numeşte moarte de dragul distrugerii ca opus al morţii care, conform ritualurilor de trecere, dă naştere la o altă viaţă.

„Ciclul morţii şi regenerării reflectă tranziţiile constante ale vieţii noastre şi dacă este recunoscut şi dovedit conştient poate deschide cuiva orizontul posibilităţilor, oferindu-i o hartă utilă evoluţiei vieţii sale. ” afirmă Christina Grof.

channeling

CHANNELING

Originea comunicării astrale se pierde în negura timpurilor căci dintotdeauna omul a fost interesat de fenomenele supranaturale încercând să comunice pe diferite căi cu zeii, atotştiutorii Lumii Astrale.

Channelingul este activitatea prin care un iniţiat al Luminii deschide un canal securizat de energii şi lumină, de pe coordonatele locaţiei sale, direct cu anumiţi interlocutori din Astralul Superior, prin care comunică cu aceştia în problemele esenţiale ale misiunii sale, ştiinţelor oculte, divinaţiilor, medicinei astrale, karmei, soartei, destinului etc.

Canalul de lumină şi energii astrale este o cale de legătură cu Lumea Spirituală. Prin acest canal se poate accesa Înalta Lume Spirituală, Supraconştiinţa Cosmică, care mai este cunoscută şi sub numele de Dumnezeu, Mintea Universală.

Channeling-ul este o formă naturală de comunicare între oameni şi fiinţele angelice, spiritele naturii, entităţile non-fizice sau chiar şi animale sau animalele de companie. Un channeler este foarte similar cu un translator sau cu un interpret. El îşi acordă permisiunea de a simţi comunicarea de la altă fiinţă. Channeler-ul, apoi, ataşează cuvinte omeneşti comunicării pentru ca aceasta să fie de înţeles pentru el însuşi sau pentru alţi oameni.

Un channeler poate alege pe cine sau cu ce vrea să comunice prin channel. Atât timp cât cealaltă parte are un interes în a comunica, legătura este realizată şi channel-ul poate începe. De exemplu, mulţi oameni fac channel cu Arhanghelul Mihael. Dacă acesta este de acord să comunice cu channeler-ul, fluxul informaţional non-verbal începe.

Channeler-ul primeşte informaţia la un nivel intuitiv sau de simţire şi, apoi, mintea lui converteşte informaţia brută în cuvinte. Contrar credinţelor populare, entităţile nu folosesc, în general, limbajul omenesc deoarece este considerat incomod şi neîndemânatic. Esenţa mai bogată a mesajului lor este comunicată printr-o serie elegantă de simţiri senzoriale.

O altă înţelegere incorectă populară este că un channeler trebuie să intre într-o stare profundă de transă sau să-şi predea corpul şi/sau mintea entităţii. Dar, channeling-ul este foarte similar cu orice altă formă de comunicare, fie că este verbală, limbajul corpului, miros sau artă. Toate acestea comincă un mesaj şi mesajul este supus înţelegerii receptorului. Majoritatea celor mai cunoscuţi channeler-i de astăzi, cum ar fi Lee Carroll (Kryon), Steve Rother (the Group) şi Ronna Herman (Archangel Michael) sunt channeler-i conştienţi. Ei sunt conştienţi de sine şi de activitatea care are loc în sală. Ei şi concentrează simţurile şi atenţia asupra entităţii cu care comunică şi, apoi, interpretează mesajul. Channel-urile contemporane, în general, nu-şi părăsesc corpurile sau nu-şi predau mintea pe parcursul procesului de comunicare.  Geoffrey Hoppe

  https://www.evolutiespirituala.ro/rituri-de-trecere-channeling/?feed_id=62485&_unique_id=6493c168433ec

/de
, , , , , , , , ,

Fiii Legii lui UNUL si Invataturile pierdute ale Atlantidei – Fragmente

atlantida

Fiii Legii lui UNUL si Invataturile pierdute ale Atlantidei
de JON PENIEL

– fragmente –

 
[…]

„În timp ce Fiii Legii Lui Unul este o ,cale’ spirituală şi de asemenea un ordin monastic, cred că ai putea spune că este cumva asemenea unei religii. Dar aceasta nu este o religie din câteva motive foarte importante. Pentru început, nici unul dintre motivele de mai sus nu a fost în spatele fondării Fiilor, nici nu au jucat vreun rol în ceea ce ei au predat. Aici nu există control. Nu este nici măcar o încercare de a influenţa,
numai educaţie şi reflectare a adevărului.

Pentru a înţelege de ce a fost creată Legea Fiilor lui Unul şi care este fundamentul ei, trebuie să ne întoarcem la începuturile vieţii umane pe Pământ.”

[…]

În conformitate cu învăţăturile Atlante, Geneza este de fapt o simplificare, care se bazează pe o alegorie slabă.

„Înregistrările istorice încep cu premisa că există O Mare Fiinţă (Dumnezeu / Duhul Universal) adică Totul, inclusiv Universul însuşi. El se împarte / multiplică pe sine însuşi pentru a ne crea pe noi, astfel, istoria noastră începe cu noi toţi (oamenii) care suntem parte şi suntem Una cu Dumnezeu. Înregistrările ne descriu ca fiinţe spirituale sau ,angelice’, cu libertatea de a călători, de a crea şi a ne bucura de Univers. Pot spune că învăţăturile merg de la începuturile noastre pe Pământ, unde am venit în două etape – un ,prim val’ şi un al ,doilea val’ de ,umani’ (şi semi-umani) materializaţi în trupuri fizice pe Pământ. În acel timp aveam abilitatea de a ne modifica instantaneu vibraţiile şi a crea instantaneu ceea ce ne doream, printr-o gândire simplă. Aceasta a fost calea prin care ,am căzut noi înşine’ în materie, în existenţa materială pe Pământ. Calea prin care a început căderea noastră din starea angelică şi din Unitatea cu Dumnezeu.

Sirens+Lament

Probabil că ai auzit despre fiinţe mitologice ca Minotaurul, Centaurul, Sirenele, etc. Minotaurul a avut un cap de taur şi un corp uman, Centaurul un cap uman şi un trup ca şi cel de cal. Este posibil să fi văzut de asemenea picturile cu ,zeii’ egipteni, cu capete de animale şi trupuri de oameni, sau trupuri de animale şi capete umane (precum Sfinxul). În regiunile din Pacific, desene şi sculpturi antice de ,oameni cu cap de pasăre’ pot fi găsite pe ambele părţi ale oceanului. De ce credeţi că există atât de multe? Multe legende şi mituri au de fapt la bază aşa ceva iar acestea nu sunt o excepţie. Străvechile învăţături din Atlantida arată că asemenea creaturi au existat cu adevărat şi că originea lor nu este cea la care ne-am aştepta – acestea au fost fiinţele angelice căzute din ,primul val’ al materializării pe Pământ.”

„Îngeri căzuţi??? Asta seamănă cu Lucifer?”
„Ei bine, da şi nu. Este un fel de concepţie greşită. Acesta este un concept alegoric personalizat. Primul val de materializare a fost o eroare teribilă [Nota autorului: aceasta va fi explicată în detaliu în capitolul despre istorie]. Fiinţele din primul val de materializare erau creaturi parte umană / parte animală. De aceea, în povestea lui Lucifer sau a diferitelor creaturi care au fost numite ,diavoli’, demoni sau altfel, ele par a fi încornorate, cu copite despicate şi coadă – de fapt ele erau o parte de capră. Acesta este şi motivul pentru care capra a fost asociată cu diavolul. Însă răul este o chestiune complet diferită. Să nu credeţi că răul nu există. Răul adevărat se deghizează şi pune gheara pe inocenţi.”

„Deci, Lucifer nu a fost rău?”
„Iniţial, nu. Poveştile pe care le-ai auzit au devenit un cumplit amestec. Chiar şi biblia îl descrie iniţial ca pe un mare înger. Însă acolo nu a fost nici o ,rebeliune’ sau sfidare împotriva voinţei lui Dumnezeu, până DUPĂ această cădere, nu înainte de cădere aşa cum este adesea descris. Aceasta a fost doar o greşeală la început.

[…]

Revenind la prima învăţătură de astăzi, au existat mai mulţi ,îngeri căzuţi’ în afară de Lucifer. Şi ei au luat multe şi diferite alte forme de origine animală. Pentru a uşura descrierea a ceea ce numim parte umană, fiinţele cu parte animală au căzut în vibraţia fizică sau materie în timpul ,primului val’ al materializării ,umano-animale’. De îndată ce fiinţele primului val s-au materializat în trupurile lor ,umano-animale’, ele au suferit o mare ,cădere’ în vibraţia lor spirituală anterioară, starea angelică a existenţei. Ele au experimentat instantaneu aproape o pierdere totală a conştiinţei, a conştientizării şi inteligenţei. În mai puţin de o clipire a ochilor, conştiinţa dinainte cu câteva momente, a cuprins întregul Univers şi experienţa Unităţii cu Duhul Universal / Dumnezeu practic a dispărut. Noua conştiinţă limitată a acestor creaturi demne de toată mila, le-au ,prins’ în planul fizic al Pământului, unde au trebuit să trăiască în ignoranţă, cu inteligenţa şi conştiinţa lor asemenea animalelor. Ele au fost brusc izolate de Universal / Conştiinţa Dumnezeiască şi prinse în suferinţa singurătăţii ,separării’ conştiinţei.

 Atlantidei

Această separare a conştiinţei a dat naştere la un fel de voinţă liberă separată care era ignorantă, folosind mai degrabă egoismul decât armonia cu voinţa lui Dumnezeu. În cele din urmă, ele au fost prinse în sclavie. Răul este progenitura egoismului, dar mai târziu, un şi mai mare grad al răului a venit (despre acesta vom discuta mai târziu). Tot egoismul şi răul a căzut de atunci în mod greşit pe aceşti sărmani nefericiţi ,primul val de umano-animale’. Fi sigur că unele aveau coarne, cozi, şi copite despicate – însă acestea erau folosite la ,căţărare’ şi în diversiune, în scop de apărare contra celorlalţi inclusiv a umanilor normali, pentru a evita responsabilitatea adevăratului rău, adevăratul diavol care era egoismul ce trăia în fiecare fiinţă umană care păstra separarea conştiinţei faţă de Unitatea cu Dumnezeu.”

[…]

Amintiţi-vă, noi am fost numai duhuri. Foarte ,subtile’, fiinţe de ,înaltă frecvenţă’ vibraţională, fără experienţă în acest tărâm fizic. Aceste umano-animale au coborât către îngrozitoarea lor soartă datorită unei rapide şi necontrolate încetiniri a frecvenţei lor vibraţionale, în scopul de a materializa ego-ul lor spiritual în planul material al Pământului. Aceasta a avut loc într-o manieră care le-a tăiat conştiinţa lor normală, precum schimbarea scalei unui radio pe o altă zonă de frecvenţă pe care nu aveau nimic de recepţionat. ,Radioul lor intern’ de conştiinţă nu mai era ,acordat’ pe frecvenţa lui Dumnezeu. A fost o materializare care a mers prea departe, prea adânc, în densitate, pe un plan fizic lent de vibraţie. Când frecvenţele fine au fost ,tăiate’, ei au părăsit ,legătura’ cu Dumnezeu şi restul creaţiei spirituale şi acea stare de conştiinţă a Unităţii cu Universul – Conştiinţa Lui Dumnezeu – Duhul Universal. Aceasta ia lăsat pe ei numai cu ,conştiinţa de sine separată’, au pierdut contactul cu ,Unitatea Conştiinţei’ sau ,Conştiinţa Universală’.”

„Atunci de ce nu ne-am pierdut cu toţii, de ce s-a pierdut legătura cu Dumnezeu?”

18476 550x crop

„Pentru vreo două motive. Unii dintre noi nu au ,căzut’. Cei care nu au căzut se aflau încă în starea lor angelică şi priveau cum se întâmplă toate acestea cu primul dintre valuri. Marele nostru maestru [Nota autorului: Cel cunoscut mai târziu ca Iisus în ultima dintre vieţile Sale pe Pământ], a organizat şi a condus o misiune de salvare. Prin marea lor Iubire şi compasiune, multe dintre celelalte fiinţe angelice care nu ,căzuseră’ au decis să ajute pe cei prinşi în primul val, chiar cu marele risc de a avea aceeaşi soartă. Ei au devenit ceea ce vom numi ,cel de-al doilea val’.

Cei din cel de-al doilea val ştiau că numai ei pot ajuta pe cei din primul val, dacă şi ei se vor materializa în forme care să le permită să lucreze cu sufletele pierdute (creaturile umano-animale) în propria lor dimensiune şi formă fizică. Iar marele maestru şi diferiţii îngeri voluntari ştiau că pentru a face acest lucru trebuiau să-şi coboare propriile vibraţii pentru a coborî în planul fizic iar ulterior, într-o anumită măsură, şi nivelul lor de conştiinţă. Ei ştiau că acest lucru este periculos, precum şi faptul că trebuia să fie foarte atenţi cum realizează asta şi să fie atenţi la modul profund cum vin în materia fizică ori cum ar putea de asemenea şi ei să fie prinşi în conştiinţa limitată la fel ca şi umano-animalele. Aceste străvechi învăţături atlante descriu cum cel de-al doilea val a devenit prima conştiinţă controlată prin proiecţia sau materializarea vieţii ,umane’ moderne pe Pământ (sau cum au ajuns în cele din urmă să devină oamenii moderni, cum s-au solidificat treptat în planul material din starea lor spirituală ,angelică’). Primul uman asemănător maimuţei a fost de fapt doar o alegere a
celui de-al doilea val, ca tip preferat de vehicul fizic după aceea şi ca model, pentru că a permis un mai mare control şi manipulare în planul fizic, acesta fiind necesar pentru a ajuta primul val. Din această cauză oamenii de ştiinţă nu pot găsi ,veriga lipsă’ – pentru că pur şi simplu nu există nici una. Deoarece nu există nici un fel de schimbări în evoluţie, existenţa noastră pe Pământ nu implică o evoluţie de milioane de ani de la maimuţe.”

418130 260544934028214 500163366 n

[…]

Pentru a realiza această ,operaţiune de salvare’, aşa cum ai numit-o tu, două lucruri ar trebui stabilite. Unu, metodele care ar fi trebuit concepute pentru a ajuta la RECÂŞTIGAREA conştiinţei spirituale şi a trezirii Unităţii cu Duhul Universal al umano-animalelor; şi doi, metodele care ar fi trebuit concepute pentru cel de-al doilea val, pentru MENŢINEREA conştiinţei spirituale şi a trezirii Unităţii cu Duhul Universal. Ambele au fost fondate în timpul celui de-al doilea val, create drept cale spirituală a Fiilor Legii Lui Unul, metode şi
învăţături care sunt încă folosite şi valabile şi astăzi.

Astfel, ordinul spiritual al Fiilor Legii Lui Unul a fost fondat cu un scop foarte specific şi unic. Şi în timp ce acest ordin includea aspecte ale celor ce vor deveni mai târziu numeroasele ,religii’, Fiii Legii Lui Unul era mai deosebită decât oricare altă religie care ar putea apărea vreodată pe Pământ. Şi aşa a rămas. Aceasta NU a fost creată pentru a umple nevoia din inimile şi minţile oamenilor, NICI pentru a crea frică în inimile lor, NICI una la care să se închine cineva vreodată, NICI să răspundă la întrebările spirituale care au apărut în masele ignorante spiritual, NICI să controleze aceste mase. Ea a fost creată chiar înainte ca toate aceste aspecte să existe.”

[…]

întreaga materializare a Fiilor a fost pentru salvarea celor ,prinşi’ şi reîntoarcerea celor din primul val către starea angelică a existenţei şi trezirii (Conştiinţei Universale). Astfel, întregul punctul principal al căii spirituale a Fiilor a fost acela de a putea intra în planul material în aşa fel încât să poată ajuta primul val, menţinând-şi în acelaşi timp propria conştiinţă şi stare angelică astfel încât ei să nu poată fi prinşi.

O nouă cădere

Ca o a doua misiune de salvare, aceasta a coborât treptat în materia şi forma umană, iar câţiva dintre ei, ademeniţi fiind de dorinţe egoiste s-au întors de la calea spirituală a Fiilor. Apoi, ei au pierdut conştiinţa spirituală şi s-au separat de Unitatea cu Dumnezeu. În cele din urmă, această divizare a creat două grupuri ,religioase’ ori ,filozofice’ în Atlantida cu scopuri şi ,politici’ diferite – Fiii lui Belial şi Fiii Legii Lui Unul. Fiii lui Belial imită pe Fiii Legii Lui Unul în multe feluri, chiar şi în sensul de a fi ,spirituali’ sau ,religioşi’. Însă ,practicile lor religioase’ îşi bat joc de adevărata spiritualitate – prin falsitate, goliciune şi aservire. Ei ar trebui să folosească ,rugăciunea’ şi vizualizarea pentru a atinge ceea ce doresc şi totuşi închid ochii la repercusiunile ce decurg din obţinerea a ceea ce vor de la ceilalţi. Unele dintre cele mai populare religii din ziua de astăzi sunt descendente ale religiei lui Belial. Şi apoi mai sunt şi societăţile secrete care încă mai practică acele căi originale ale lor.

198358 377117202342083 1007610987 n

În Atlantida cele mai semnificative controverse erau între Fii şi Belialieni despre ceea ce să facă cu umano-animalele. Umano-animalele erau uşor de controlat prin puterea minţii a celor din cel de-al doilea val şi putea fi controlate să facă orice doar prin vizualizare. Întrucât Belialienii s-au întors mult de la conştiinţa Unităţii cu Dumnezeu în favoarea egoismului, au dorit să folosească ,umano-animalele’ ca şi ,animale de companie’. Cu toate acestea, Fii încă doreau să ajute la întoarcerea umano-animalelor în starea lor înaltă de conştiinţă. Astfel, Fii au devenit ,activişti’, iar obiectivul lor ca ,mişcare’ de grup era încă acela de a elibera pe rudele lor prinse, însă acum ei mai trebuiau să lupte şi cu ceilalţi din cel de-a DOILEA val, cei ,pierduţi rău’.”

„Deci Noah, au câştigat Fiii în faţa Belialienilor – nu mai există nici un umanoanimal care să meargă pe Pământ nu-i aşa? Au fost cu toţii ucişi or au fost salvaţi?”

„Voi răspunde imediat, dar mai înainte dă-mi voie să-ţi spun că, până chiar şi cei mai buni dintre Fiii Legii Lui Unul, în cele din urmă au cedat într-o oarecare măsură la separarea de Spiritul Universal. Însă aceasta este o altă poveste care implică alegoria lui Adam şi Eva.

Acum, pentru a răspunde la întrebarea ta, în timp ce o parte din obiectivul Fiilor a fost în cele din urmă realizat (umano-animalele au fost eliberate din legătura lor cu originea animală după distrugerea Atlantidei), eliberarea din întuneric şi sclavie nefiind pe deplin realizată. Lupta continuă. Înainte să treacă primului val, reîncarnarea umanoanimalelor continua încă pe Pământ în trupuri normale – aşa cum le-ai văzut. Dacă eşti atent, poţi vedea subtile trăsături de origine animală, manierele sau aparenţa facială a multora dintre oamenii din lume. Dar cu umano-animale sau fără, anii de demult ai luptei dintre Fii şi Belialieni – lupta împotriva sclaviei continuă încă. Aceste zile ale sclaviei pot avea multe forme, pot fi cele tradiţionale, economice, opresiuni sociopolitice, pedeapsa cu închisoarea şi programarea mentală. Lumea este în principiu populată de cinci grupuri, Fiii, Belialienii, cei reîncarnaţi ca ,suflete pierdute’ din primul şi al doilea val şi iluminaţii. Cei mai mulţi din primul şi cel de-al doilea val au conştiinţa încă separată de Duhul Universal. Acest lucru îi face o pradă uşoară pentru Belialieni şi devin într-un fel sau altul pionii sau sclavii lor.

[Nota autorului – În ediţiile anterioare ale acestei cărţi, descrierea Belialienilor era făcută din vechile învăţături. Acest lucru poate lăsa în confuzie pe mulţi dintre oameni cu privire la cine şi ce au fost ei şi modul cum sunt ei priviţi în timpurile moderne. Belialienii nu sunt un fel de creaturi genetice care trăiesc în trupuri fizice şi au supravieţuit mii de ani.

270455 294775177307299 1982621080 n

Asemănători cu noi toţi, ei au continuat să se reîncarneze şi să trăiască în trupuri umane moderne. Dar sunt foarte răi, şi aceia dintre noi care sunt mai sensibili pot simţi lucrul acesta. Aceştia pot fi observaţi uneori chiar fizic sau intuitiv precum o fiinţă asemănătoare reptilei ori aşa cum o numesc vechile învăţături, „asemănător
şopârlei”. Însă, indiferent dacă îi poţi vedea sau simţi tu însuţi, îi poţi cunoaşte după planurile lor. Viaţă după viaţă, îşi păstrează modul lor maniacal pentru putere şi planul lor de înrobire şi dominare. Mulţi dintre ei sunt oamenii care conduc lumea. Eşalonul superior sunt adevărata putere care trage sforile din spatele scenei. Precum călugării Iniţiaţi din rândul Fiilor, nivelul înalt din rândul Belialienilor sunt total conştienţi de cine sunt şi ceea ce fac ei. Eşalonul de mijloc şi de jos sunt uneori în prim plan sau în ochii publicului, fiind în funcţii politice, militare sau lideri în afaceri cărora aparent nu le spune nimeni ce să facă – însă ei există cu adevărat.

Bineînţeles, unii dintre lideri sunt numai pioni şi nu sunt conştienţi pe cine servesc (şi oricum nu le pasă). Belialienii sunt de obicei născuţi în familii bogate şi puternice, care au deja strămoşi Belialieni iar familiile lor îi educă în continuarea tradiţiei lor. Ei merg la cele mai bune şcoli şi se bucură de fraternităţi şi cluburi cu „drepturi speciale”. Sunt instruiţi în modul de a folosi vizualizarea şi ritualul pentru practicarea magiei lor negre. Doresc totdeauna mai mulţi bani şi putere. Vor să menţină sclavia economică şi sclavia prin muncă a minorilor în lume şi chiar mai rău de atât. Vor o stare de totală monitorizare şi control al tuturor oamenilor (şi au făcut paşi mari în ceea ce priveşte acest lucru). Ei vor folosi forţa fizică dacă e necesar pentru a domina şi controla, dar şi programarea mentală prin educaţie, media, presiuni sau orice alte mijloace care au avut un mare succes – şi părinţii lor continuă de asemenea propria programare pentru copiii lor.

reptile

Examinaţi istoria lumii şi veţi vedea că aceste lupte continuă de-a lungul timpului – grupuri întregi de asupritori ai răului încearcă să subjuge. Noi continuăm lupta cu ei, iar ei continuă lupta cu noi. Aşa cum multe dintre progresele ştiinţifice vin de la oamenii de ştiinţă reîncarnaţi din Atlantida, tot aşa şi setea de putere şi control cu orice preţ vine din reîncarnările Belialienilor. Ei continuă să dezvolte metode mai sofisticate pentru a ţine populaţia sub controlul lor. Deci, cum îi putem identifica? Încă o dată, îi poţi simţi şi câteodată îi poţi vedea atunci când priveşti în ochii lor. Însă dacă cineva are un plan de control asupra celorlalţi, este fie un Belialian, fie unul dintre pionii lor. Ei au grijă numai de îi înşişi şi sunt pregătiţi să facă rău oricui sau chiar la oricine de pe planetă dacă acest lucru îi ajută să obţină mai multă putere – şi pot face asta tuturor, cu un zâmbet larg şi o strângere caldă de mână (gest care „cumpără” pe mulţi oameni considerând că aceea este o persoană „drăguţă”). Întreabă-te în sinea ta dacă acest lucru ar putea fi adevărat şi simte răspunsul vocii tale interioare.]

A presentation of The Children of the Law of One™ Traducere de Victor S.


NOTA : Consideram foarte aproape de adevar cele prezentate in aceasta carte, partial am vazut si noi acelasi lucru in Akasha Universala, cu mici nuante nedefinitorii in esenta. Am si descris in cartea Protectia Psi : Calea Reconectarii Divine, oarecum similar, aceasta istorie a planetei, desi vazuta din alta perspectiva. Dupa cum lasa de inteles printre randuri si acest fragment, istoria universala a Creatiei nu incepe pe Terra, iar Fii Legii Lui UNUL sunt un ordin spiritual de o vechime mult mai mare decat istoria acestei planete. De asemenea, ceea ce s-a intamplat pe Terra nu este singular si caderea sau caderile, nu au fost intamplatoare cum se lasa totusi de inteles in carte, ci previzibile, conflictele intergalactice dintre cei cazuti in Intuneric prin liber arbitru si cei din Lumina, fie ei rase extraterestre sau angelice / device, s-au extins aici din alte sisteme solare si chiar universuri, ajungand in final, sa produca o cadere masiva a spiritelor umanoide si angelice aici si nu numai. Aceasta cadere involuntara din gratie dar si voluntara ulterior, a determinat contaminarea Creatiei si infiintarea diferitelor Consilii Galactice si Ordine Spirituale, despre care ati mai auzit vorbindu-se si in alte carti si / sau documentare, articole. Consideram valoroasa aceasta prezentare si de aceea am inclus-o in acest site si ramane ca fiecare dintre dvs sa decida daca rezoneaza cu aceste informatii sau nu.

Anca & Catalin Bogdan https://www.evolutiespirituala.ro/fiii-legii-lui-unul-si-invataturile-pierdute-ale-atlantidei-fragmente/?feed_id=59617&_unique_id=64888bf3c8e06

/de
,

CITATE – Parintele Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca

CITATE & DOCUMENTAR – Parintele Arsenie Boca

 

 

Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.

Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.

Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.

Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.

Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

arsenie-boca

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările.

Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.

Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.

Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“…

Arsenie Boca


https://www.evolutiespirituala.ro/din-intelepciunea-parintelui-arsenie-boca/?feed_id=58987&_unique_id=6485a69fbf152

/de
, , , , , , , ,

Solstitiul de vara – cea mai lunga zi din an

solstitiu de vara 2018 05598200

Solstitiul de vara, cea mai lungă zi din an

Pe 21 iunie, este solstiţiul de vară în emisfera nordică, adică este cea mai lungă zi din an. Tot atunci, este Ziua Mondială a Soarelui. Marchează începutul verii astronomice. De acum, ziua se scurtează, devenind egală cu noaptea, la echinocţiul de toamnă.
.
Solstiţiul de vară a fost, din cele mai vechi timpuri, prilej de bucurie și sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început, serbarea coincidea cu data solstițiului, adică 21 iunie. Mai târziu, ceremonialul, fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie — ziua dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.Denumirea de solstiţiu provine din limba latină şi înseamnă „soarele oprit“, iar evenimentul care ar loc în fiecare an a provocat numeroase mituri şi superstiţii, de-a lungul timpului. În credinţa populară se spune că solstiţiul de vară este favorabil unor magii puternice, care îşi pot pune amprenta pozitivă asupra unor schimbări în dragoste, prosperitate sau sănătate.
.
Solstitiul de vara. Legende şi superstiţii
.
Energia solstiţiului de vară este considerată a fi o energie a pasiunii, vitalităţii, creativităţii şi belşugului.Solstiţiul de vară era în vechime şi un prilej de găsire şi folosire a apei magice.Îmbăierea în lacuri sau râuri avea un efect curativ, dar constituia şi un ritual de renaştere. În unele regiuni, spălatul cu roua adunată în ajunul solstiţiului reprezenta o practică magică de frumuseţe, iar în altele, îmbăierea în apa cu ierburi din noaptea solstiţiului reprezenta o cură de refacere a sănătăţii şi vigorii.

Pentru celţi, anul nou începea atunci când vechiul dragon era ucis şi apărea un alt dragon. Druizii, preoţii din regiunile celtice, sărbătoreau Alban Heruin, solstiţiul de vară, situat la jumătatea intervalului de timp dintre echinoxul de primăvară (Albam Eiler) şi echinoxul de toamnă (Alban Elfed). Acest festival al miezului de vară celebra apogeul Luminii, simbolizat uneori prin încoronarea „Regelui Stejar”, zeul creşterii anului. Solstiţiul de vară era celebrat în mod tradiţional prin ospeţe în păduri, jocuri şi mari focuri de tabără.

În China antică, ceremonialul solstiţiului de vară consta într-o sărbătoare dedicată pământului, forţei feminine şi pricipiului Yin. În vechea Galie, celebrarea solstiţiului de vară era denumită „Sărbătoarea lui Epona”, după numele unei zeiţe a cailor, personificând fertilitatea, independenţa şi agricultura.

Triburile celtice, slave sau germanicesărbătoreau solstiţiul de vară cu focuri de tabără. Noaptea solstiţiului era specifică festivalurilor focului şi magiei de dragoste, oracolelor iubirii şi divinăţiei. Se credea că lanurile de cereale se vor înălţa la fel de mult ca şi înălţimea la care săreau peste foc cuplurile de îndrăgostiţi. Puterilor magice ale focului permiteau fetelor să îşi ghicească viitori soţi.

În Suedia, un arbore al miezului de vară era înălţat şi decorat în fiecare aşezare. Sătenii dansau în jurul lui, iar femeile se îmbăiau într-un râu. Ritualul avea menirea de a aduce ploaia peste câmpuri.

Anumite ritualurile legate de miezul verii par să se regăsească în majoritatea culturilor. Solstiţiul de vară era o vreme a purificării prin apă şi foc, un timp când spiritele pământului şi cerului păşeau printre oameni. Puteau fi găsite comori îmbelşugate în aur, iar zânele şi vrăjitoarele erau mai prezente decât în orice altă perioadă a anului. Peste câmpuri erau purtate torţe în scopul îndepărtării bolilor din grane, iar vitele erau trecute prin foc pentru a se izgoni făpturi asemănătoare vampirilor.

Solstitiu de vara. Pregătirea de Sânziene

La români, solstițiul de vară este legat de sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie. Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile, care sunt zâne rele. Noaptea de Sânziene este înconjurată de o aură de mister și magie, fiind favorabilă vrăjilor și descântecelor de dragoste.

Coronițele de Sânziene lăsate noaptea afară puteau asigura fetele că vor face nuntă în vară, în cazul în care erau găsite dimineața acoperite de rouă. Florile culese de Sânziene, așezate sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, le puteau ajuta pe fete să își vadă în vis viitorul soț.

Festivitatea este dedicată Sânzienelor sau Drăgaicelor, personaje mitice nocturne, care apar în cete (de obicei în număr impar), cântă și dansează pe câmpuri în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul (23 spre 24 iunie). Ele umblă pe pământ sau plutesc prin aer, împart rod holdelor și femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor, apără semănăturile de grindină și vijelii. În anumite situații, când oamenii le nesocotesc ziua, Sânzienele pot deveni distructive: stârnesc furtuni și vijelii, aduc grindină, lovesc pe cei nepăsători cu boala numită „luatul cu Drăgaica”, lasă câmpurile fără rod etc.

În mitologia română sunt cunoscute și sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Rusalii, Nagode, Vântoase, Zâne, Domnițe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului și încă multe altele în funcție de regiune.

Sânzienelor le place să fie iubite. Se supără și pedepsesc dacă nu le iubești. Pot deveni la fel de rele și dușmănoase precum Ielele sau Rusaliile.

De momentul solstițiului de vară este legat și un ritual de transformare a unei bijuterii din aur în talisman norocos. Se foloseste orice fel de obiect din aur, indiferent dacă este un inel, o moneda sau pandativ.

Cu o zi inainte de solstițiu, bijuteria este pusă într-un vas rezistent la foc, plin cu ierburi uscate (cimbru, rozmarin, salvie, lavandă, mușețel, sunătoare), ce reprezintă elementul pământ.

În zorii zilei solstițiului de vară, se scoate obiectul de aur dintre ierburi și se pune într/un vas cu apă curată, apon prin flacăra unei lumânări galbene sau aurii. Astfel, bijuteria este purificată cu elementul focului. Cu flacăra de la lumânare, se dă foc ierburilor uscate din vas, lasându-le să ardă și să își împrăștie aromele.

De la mijlocul zilei și până la apus, se lasă obiectul de aur într-un loc sigur de afară, astfel încât să fie sub lumina soarelui. Seara, țineți strâns bijuteria într-o mână, închideți ochii și concentrați-vă asupra dorintei cele mai arzătoare, apoi pronunțați dorința cu glas tare, de 3 ori.

La final, se recită: „Fii vrăjit și legat, cu noroc, dragoste și lumină; belșugul să se reverse și energiile să străluce. Așa să fie”.

 

Ritualuri

Deși ritualurile legate de miezul verii sunt diversificate pe cuprinsul Europei, anumite teme par să se regăsească în majoritatea culturilor. Solstițiul de vară era o vreme a purificării prin apă și foc, un timp când practicile magice deveneau potente, iar spiritele pământului și cerului pășeau printre oameni.

În plus, solstițiul de vară este, se pare, favorabil unor magii puternice, care își pot pune amprenta pozitivă asupra unor schimbări din dragoste, prosperitate sau sănătate. Energia solstițiului de vară este considerată a fi o energie a pasiunii, vitalității, creativității și belșugului. Încă din antichitate, se credea că magia practicată în timpul solstițiului de vară are darul de a materializa dorințe sau aspirații aparent imposibile.

Solstitiu de vara 2018. În China antică, ceremonialul solstițiului de vară constă într-o sărbătoare dedicată pământului, forței feminine și pricipiului Yin. În mod complementar, solstițiul de iarnă era rezervat sărbătoririi cerurilor, forței masculine și principiului Yang.

Străvechii păgâni din Europa (triburile celtice, slave sau germanice) sărbătoreau solstițiul de vară cu focuri de tabără. Noaptea solstițiului era specifică festivalurilor focului și magiei de dragoste, oracolelor iubirii și divinației. Se credea că lanurile de cereale vor creşte până la înălțimea la care săreau peste foc cuplurile de îndrăgostiți. Prin intermediul puterilor magice ale focului, fetele își ghiceau viitori soți și, în același timp, flăcările alungau demonii și spiritele rele.

În Roma antică, festivalul Vestalia, dintre 7 și 15 iunie, era dedicat zeiței romane a căminului, Vesta. În această perioadă, femeile măritate aveau voie să intre în templul zeiței, în restul anului el putând fi frecventat numai de fecioarele vestale.

În străvechea Suedie, un arbore al miezului de vară era înălțat și decorat în fiecare așezare. Sătenii dansau în jurul lui, iar fetele și femeile se îmbăiau într-un râu, ritual având menirea de a aduce ploaia peste câmpuri.

 

Ziua Mondială a Soarelui este o sărbătoare anuală instituită de Societatea Internațională pentru Energie Solară și are drept scop popularizarea posibilităților de utilizare a energiei solare.

Potrivit astronomilor, Soarele este o sferă gazoasă gigantică, în vârstă de patru miliarde și jumătate de ani, stea care plutește pe un braț spiralat al Căii Lactee, printre miliarde de alte stele. Soarele are un diametru de 139.000.000 km și o masă de 2 miliarde de tone. Temperatura la suprafața Soarelui este de aproximativ 5.500 grade Celsius și în centrul său sunt 15 milioane de grade Celsius. În compoziția Soarelui sunt incluse hidrogenul, heliul, carbonul, azotul, oxigenul, neonul, fierul și alți atomi grei, potrivit astro-urseanu.ro.

Punerea în valoare a imensului potențial, pe care îl dăruiește planetei noastre, astrul zilei constituie în concepția oamenilor de știință soluția cea mai sigură și mai la îndemână pentru depășirea crizei energetice. Problema principală rămâne atât perfecționarea tehnologiilor de captare, conversie și stocare în instalații adecvate, cât și utilizarea durabilă a resurselor regenerabile și neregenerabile ale planetei, între ele existând o neîncetată interacțiune ce se răsfrânge în existența noastră planetară.

Solstitiu de vara 2018. Ziua Mondială a Soarelui a fost marcată pentru prima dată în România în 1997.

 

Sursa: www.stiripesurse.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/solstitiul-de-vara-cea-mai-lunga-zi-din-an/?feed_id=58924&_unique_id=64856e6022320

/de
, , , , , , , , , , , , , , ,

Existenţa lumilor invizibile

angel 4

Existenţa lumilor invizibile

Existenţa lumilor invizibile

 

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate deunde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o„minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa,îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.

Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.

Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.

Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.

Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.

Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.

După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.

Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.

În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

fragment “DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI”

prof. SCARLAT DEMETRESCU

https://www.evolutiespirituala.ro/existenta-lumilor-invizibile/?feed_id=58861&_unique_id=648535e3d817c

/de
, , , , ,

Rugaciunea Sfantului Ciprian

index 1

RUGACIUNEA SFANTULUI CIPRIAN  

Stapane Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule si Chivernisitorule a toate, Sfant si slavit esti; Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, slava Tie. Tu, Cel ce locuiesti in lumina cea nepatrunsa si neapropiata, pentru rugaciunea mea, a smeritului si nevrednicului robului Tau, departeaza demonii si stinge viclenia lor de la robii Tai; revarsa ploaie la buna vreme peste tot pamantul si fa-l sa-si dea roadele lui; copacii si viile sa-si dea deplin rodul lor; femeile sa fie dezlegate si eliberate de nerodirea pantecelui; acestea si toata lumea mai intai fiind dezlegate, dezleaga si toata zidirea de toate legaturile diavolesti. Si dezleaga pe robul Tau (numele) impreuna cu toate ale casei lui de toate legaturile satanei, ale magiei, ale farmecelor si ale puterilor potrivnice.
Rugaciunea Sfantului Ciprian
          Impiedica Tu, Doamne Dumnezeul parintilor nostri toata lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vraji si de toate lucrarile satanicesti si de toate legaturile lui, si distruge toata lucrarea vicleana prin pomenirea Prea Sfantului Tau nume.

Rugaciunea Sfantului Ciprian

          Asa, Doamne, Stapane a toate, auzi-ma pe mine nevrednicul slujitorul Tau si dezleaga pe robul Tau (numele) de toate legaturile satanei si daca este legat in cer, sau pe pamant, sau cu piele de animale necuvantatoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sange de om, sau cu al pasarilor, sau cu al pestilor, sau prin necuratie, sau in alt chip s-au abatut asupra lui, sau daca din alta parte au venit, din mare, din fantani, din morminte, sau din orice alt loc, sau daca a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasare, sau prin serpi (vii sau morti), sau prin pamantul mortilor, sau daca a venit prin strapungere de ace, dezleaga-le pentru totdeauna, in ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.
Rugaciunea Sfantului Ciprian
          Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunosti si stii toate, dezleaga, sfarama si distruge, acum, lucrarile magiei, iar pe robul Tau (numele) pazeste-l cu toti ai casei lui, de toate uneltirile diavolesti. Zdrobeste, cu insemnarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, toate puterile potrivnicilor. Pustieste, distruge si departeaza, pentru totdeauna, toate lucrarile magiei, vrajitoriei si fermecatoriei de la robul Tau (numele).

Rugaciunea Sfantului Ciprian

 

          Asa, Doamne, auzi-ma pe mine pacatosul slujitorul Tau si pe robul Tau cu toti ai casei lui, si dezleaga-i de demonul de amiaza, de toata boala si de tot blestemul, de toata mania, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinta, prostia, neintelepciunea, mandria, cruzimea, nedreptatea, trufia, si de toate ratacirile si gresalele, stiute si nestiute, pentru Sfant numele Tau, ca binecuvantat esti in veci.
AMIN!
Rugaciunea Sfantului Ciprian

Karanna Academy

PAGINA FACEBOOK

https://www.evolutiespirituala.ro/rugaciunea-sfantului-ciprian/?feed_id=58609&_unique_id=64833d486be68

/de
, , , , , , , , , , , , , , , ,

Talismane si Amulete Magice

Talisman Collection Collar 1

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Talismane si Amulete Magice

talisman

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

Gândirea magică și superstiția pot părea ridicole. Sunt lucruri care atrag ignoranții și impresionabilii. Paradoxal, iraționalul ne influențează de fapt creierul mai mult decât ar dori mulți să creadă.

Profesorul de psihologie, Bruce Hood, a demonstrat eficacitatea superstiției în timpul unei discuții la un târg științific. Hood a provocat publicul să încerce un sacou albastru în schimbul a zece lire sterline. Câțiva voluntari au fost de acord cu propunerea, dar înainte de a putea încerca sacoul, Hood le-a spus că îmbrăcămintea a aparținut criminalului în serie, Fred West. Cu aceste cunoștințe, majoritatea voluntarilor au refuzat pur și simplu. Ei s-au confruntat cu un act apotropaic, o respingere instinctivă a „răului” și un disconfort care stă la baza superstiției. Acest lucru apare chiar și la cei mai raționali oameni (la un târg științific). Interesant, experimentul s-a încheiat când Hood i-a informat pe voluntari că jacheta nu aparține cu adevărat niciun criminal în serie, arătând că mințile noastre determină cu putere atitudinile noastre față de obiectele de zi cu zi.

În plus față de „valoarea sentimentală” a obiectelor pe care le-am moștenit de la părinți, bunici sau de la cei prezenți în momentele istorice, obiectele au, de asemenea, de obicei multă energie psihică. Acestea nu trebuie explicate științific pentru a le recunoaște importanța. Gândiți-vă, de exemplu, la moaștele catolicismului și a crucifixelor.

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

 

Tselem

Cuvântul pentru IMAGINE din epoca veche este „Tselem” (צלם), care este o rădăcină tri-literă, folosită mai ales astăzi pentru cuvântul fotografie, care este „tsilom”, o fotografie este o imagine a ceva, dar nu lucrul în sine , reflectă o realitate 3D într-o imagine 2D mică. Un alt cuvânt corespunzător este „tsel” (צל), care este umbră, care are o simbologie foarte asemănătoare, întrucât planul pământesc este ca umbra luminii divine adevărate, la fel ca alegoria plato a peșterii, același lucru este valabil pentru tot. Este lumea fizică, potrivit filozofilor antici. Fizicul este o imagine, a unei realități eterice non-fizice, mai mari, a cărei mișcare este reflectată în „imaginea” cerului în mișcare.

După cum spune Platon „timpul este imaginea în mișcare a eternității”, iar planetele sunt roțile timpului, care se mișcă prin imaginile eterne (sau Ideile / formele lui Platon) sau semnele zodiacale, activând potențialele lor diferite, în multe moduri diverse pe pământ.

 

Cuvântul Talisman

Cuvântul Talisman este un cuvânt francez care provine probabil de la cuvântul ebraic „tselem” sau al omologului său cuvânt arab „tilsam” (figură magică), care este el însuși derivat din grecescul mijlociu „telesma”, „telesmos” (consacrare) și probabil din un cuvânt grecesc mai vechi „telein” care înseamnă inițiere și, de asemenea, finalizare (grecesc „telos”, ca în cuvântul „teleologie”, care este scopul final sau „cauza finală” aristotelică). Etimologia cuvântului ne dă impresia că un talisman este un obiect care este consacrat magic și este făcut pentru un scop specific.

Din această perspectivă, suntem cu toții talismane vii, create în imaginea unei ființe / esențe superioare sau a sinelui nostru superior, reflectând imaginea astrologică a timpului nostru de naștere, fiecare dintre noi este conceput individual pentru a anima diferite calități pentru un anumit scop sau experiență.

 

Magia talismanului

Ceea ce face magia talismanului este sa imite acest principiu, reflectă creația într-o scară foarte mică și specifică. Confecționarea talismanelor are o tradiție cu adevărat veche și lungă, de la Babilon și Egipt până în epoca elenistică, până la Renaștere și Evul Mediu. Se găsește sub diferite forme în multe culturi din întreaga lume, cum ar fi în India, de exemplu, unde este o măsură comună de remediere pentru multe boli și probleme.

 

Utilizarea tradițiilor magice

Utilizarea instrumentelor tradiției magice, ne ajută să folosim într-un mod mai conștient energiile sistemului nostru și ne ajută să navigăm și să controlăm mai bine acele energii în conformitate cu dorințele noastre.

Talismanul este o intenție născută în timp / spațiu, la fel ca o ființă umană. Are o hartă care prezintă calitățile, aspirațiile și circumstanțele sale. Desigur, talismanul nu este un corp viu în sine, ci este o intenție vie, cu propriul său spirit unic, sculptat din calitățile în mișcare ale timpului, și dat naștere de către artistul / Magul, care acționează ca un mediator și un amplificator al Intenției pentruTalisman.

Talismanul este considerat a avea un destin propriu (așa cum a fost ales în prealabil), este codat cu propriile „telos” sau intentia funcțională și esențială. Când o persoana poartă un talisman, cele două destine se amestecă, convingându-se delicat unul pe celălalt la o stare echilibrată, în conformitate cu nevoile din diagrama individului. Talismanul poartă calități care îl vor ajuta ușor pe purtător, pe măsură ce se sincronizeaza din ce în ce mai mult cu intenția si scopul talismanului si cu talismanul in sine.

 

NOTA : După ce a fost ales timpul favorabil pentru talisman, atunci vom efectua „ritualul” de consacrare, care este asamblarea și finalizarea Talismanului fizic, concentrându-ne în același timp pe intenția și puterile planetare invocate. Talismanele pot fi create pentru foarte multe scopuri, de la protectie pana la prosperitate, iubire, casatorie, succes, judecata dreapta, evolutie spirituala, conexiune cu Spirite Planetare si Universale, intuitie, putere, etc.

Talismanul poate avea diferite forme si poate fi creat din multe tipuri de materiale, in functie de obiectivul care se urmareste prin crearea respectivului talisman. Poate avea forma unei bijuterii magnetizate care poate fi purtata la vedere sau poate avea forme diverse (inscriptionari pe suport, obiecte) care pot fi expuse in anumite locatii la vedere sau dimpotriva. Aceste detalii vor fi stabilite dupa primirea comenzii si dupa o discutie prealabila cu clientul. Va rugam sa completati la rubrica „Mentiuni” detaliile pe care le considerati necesare pentru crearea talismanului. Va vom contacta prin email pentru detalii suplimentare daca este cazul. Multumim.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/talismane-si-amulete-magice/?feed_id=57853&_unique_id=6480999414579

/de
, ,

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

craciun oferte karanna

SARBATOAREA DE CRACIUN – inainte şi după Hristos

«De Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos…»
Oamenii contemporani grăbiţi ignoră misterul care învăluie cele două sărbători îngemănate la 25 decembrie, în solstiţiul de iarnă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină: – sărbătoarea gazdă a lumii vechi – ziua Moşului Crăciun /naşterea Soarelui nebiruit Mithra – sărbătoarea găzduită – ziua Naşterii Pruncului Sfânt al lumii creştine.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare naşterii lui Iisus Cristos iar Cultul soarelui – considerat păgân, era adânc înrădăcinat în conştiinţa maselor, Papa Liberius a decis ca la 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, să suprapună marea sărbătoare a creştinătăţii – Naşterea lui Iisus Christos.

.
1. Semnificaţia sărbătorii arhaice şi posibilele origini ale cuvântului Crăciun.

.
1.1. Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.
Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

.
Nu există nici o legătură între Moş Crăciun multimilenar al tradiţiei şi Santa Claus, imaginea gazetărească sau cea de marketing lansată în anii ‘30 de compania Coca-Cola,moşul în tunică purpurie cu guler alb, simbolizând licoarea roşie cu spumă albă de larg succes.

.
1.2. Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creştine. După vechile calendare, creştinii au sărbătorit mai mult de un mileniu Anul Nou în ziua de Crăciun: la Roma în Cancelaria papală era folosit şi în secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae, în Germania până în secolul al XVI-lea, în Anglia din secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea, în Franţa numai în 1564 s-a hotărât începerea Anului Nou la 1 ianuarie, în Rusia schimbarea s-a făcut sub Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.[5] La românii din Banat şi Transilvania, şi în prezent ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

.
1.3. Din ţinuturile acoperite de păduri şi nea, împânzite de sihăstrii, coborau an de an în satele din văi asceţi bătrâni în cojoace miţoase, cu desagii plini de crengi sfinte de vîsc, considerat panaceu, leac pentru toate bolile oamenilor (de inimă, de oase, epilepsie, astm, otrăvire, tumori, sterilitate) şi chiar pentru animale (contra viermilor în nas la miei şi mai ales a scorbutului, fiind bogat în vitamina C, ca vitele să nu-şi piardă dinţii şi să fie nevoiţi să le
taie). Vîscul conţine viscotoxină, viscoli, amine, aminoacizi, vitamina C şi E etc. Vîscul, planta miraculoasă veşnic verde, a cărui rădăcină nu atinge pământul, era atârnat sus la grindă, ca talisman care apără sănătatea şi casa. Când se usucă, vîscul devine ca aurul, de unde şi numele cărţii lui G.J. Frazer Creanga de aur . Poate cu aceste crengi verzi cu bobiţe albe colindătorii binecuvântau creştetul oamenilor de Anul Nou în obiceiul sorcovei.

.
Astfel, una din originile cuvântului Crăciun ar putea fi sărbătoarea « crăcilor de aur » sacre, iar Moşul cu crăci să fi primit de la săteni numele de Moş Crăciun, cum presupune cercetătorul Gabriel Gheorghe în studiul citat.

.
1.4. Crăciunul măsoară totodată rădăcinile adânci ale civilizaţiei europene, atingând perioada unui cult solar autohton (focul fiind simbolul soarelui, al luminii divine). Strămoşii românilor, consideraţi de Marija Gimbutas[7] (cercetătoare la U.C.L.A. – USA) drept cea mai veche civilizaţie europeană, Old European Civilisation -6.500-3.500 î.Hr., erau un popor stabil, care îşi construia aşezări şi trăia din agro-păstorit (când restul Europei zăcea
pentru încă trei milenii sub gheţurile glaciaţiei Riss-Wurm), ştiind să preţuiască soarele şi neavând nevoie să împrumute un cult solar din alte părţi ale lumii.

.
Prin urmare, în Europa solarismul este mai vechi decât cultul, presupus oriental, al lui Mithra, cum observă Petru Caraman. El aduce ca probe datini răspândite la aproape toate popoarele Europei (români, germani, sârbo-croaţi, bulgari, greci etc.): rostogolirea roţilor de foc din crăci aprinse pe costişă, colacii de Crăciun care imita forma soarelui, arderea butucului în noaptea de Crăciun (la sârbi : badnjak, badnje veče).

.La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”. Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

.

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”.

.
In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej Julia Maria Cristea relevă datini similare. În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „buturugii de lemn”, care este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş se face doar o prăjitură specială cu aspect de buturugă, numită “buche de noel”.În Scandinavia şi în nordul Germaniei se aprinde, prin tradiţie, unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun.

.
În Grecia o tradiţie veche, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. Timp de 12 nopţi (24 decembrie – 6 ianuarie) este ţinut aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, numiţi Kalikanzari, care în acest interval de timp devin foarte activi.

.
In Italia timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin, simbolizând pomul de Crăciun. Sorin Paliga observă că paralela Crăciun-butuc este întâlnită şi în cazul formei italiene ceppo, care înseamnă atât „Crăciun”, cât şi „butuc, buturugă”, deci sărbătoarea Crăciunului
este de fapt sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.

.
Aceeaşi moştenire spirituală precreştină e atestată de Joan Sabin şi la britanici: cazanele cu catran arzând purtate pe creştet de englezi la Allandale în Northumberland, cu care e aprins un rug uriaş în noaptea dintre ani, sau mingile de foc făcute din sârma împletită, umplută cu aşchii şi rumeguş muiate în parafină (swinging fireballs), aprinse la miezul nopţii şi rotite deasupra capului de scoţieni în Stonehaven.
Iată alte ilustrări de la români: «In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la
ziuã.

.
1.5. Românii din Bucovina cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an toţi oamenii să audă numele cel sfânt al Domnului şi să lase răutaţile. Când colindele nu vor mai răsuna pe pământ, lumea va încăpea pe mîna diavolilor.
Se cuvine o menţiune aparte despre datina umblatului în colindeţe în Transilvania: colindătorii, numiţi piţărăi, îşi pregătesc nişte ciomege din crăci de alun, «pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei, în formă de spirală, le udă şi le pun la fum, spre a ieşi pestriţe», apoi se adună în seara de Ajun, fac un foc, joacă hore, cântă şi spun poveşti până la miezul nopţii, când încep să colinde pe la gazde:

.

”Bunã sara lui ajun,/ Da-i mai bunã a lui Crãciun./ Dã-mi şi mie un pizărău,/ Cã-s pruncul lui Dumnezeu.” Stăpânul casei băga în traista fiecărui copil câte un pizărău, adică un colăcel făcut din făină de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci şi bani din metal, iar copiii se înghesuiau să le adune. «Când intră în casă răscolesc focul din vatră cu colindèţele lor, adică cu ciomegele, ca să arză astă noapte focul până la ziuă (…)

.
Colindătorii pleacă şi mulţămesc pentu darurile primite cu aceste cuvinte: Noi ieşim şi Dumnezeu intră. Săteanul nostru român ţine foarte mult la datina umblatului în colindeţe si fiecare îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul, căci în popor se crede că a umblat în colindeţe şi Domnul Hristos.».

.
Tudor Pamfile menţionează acelaşi obicei şi în nordul Olteniei: “ se alege un vătav, care se chiamă vătrai, fiindcă el intră întâiu în casa omului şi bodicăie cu colinda în foc… Când piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă in curte pe toţi şi scoate o coţovaică, – coajă de dovleac, – cu seminţe de cânepă, in, porumb, grâu, seminţe de dovleac şi i le dă vătraiului. Vătraiul ia cu mâna, aruncă în toate părţile, pe casă, pimniţi şi zice :Să crească,/ Să înmulţească,/ La mulţi ani ca sa înflorească !/ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă, / La anul şi la mulţi ani! Atunci
iese cu desagii şi le dă la toţi pe rând piţărăi. Piţărăi se dă : covrigi, simigi, boabe fierte, pere, mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele.”

.
Colindeţele – aceste toiege din beţe, nuiele sau crăci cu ornamente pirogravate, folosite pentru ritualul scormonitului în focul de Crăciun puteau de asemenea să contribuie la denumirea Crăciunului. Romulus Vulcănescu aminteşte şi bâtele magico-rituale cu cap de cal care simbolizau razele soarelui în dansul căluşarilor. El menţionează cultul cailor solari în Europa de vest sub formă de Pferd-Ritters la germani, cheval jupon la francezi şi hobby horse la englezi,[21]
precum şi dansul căiuţilor în solstiţiul de iarnă în România. Dansul căluşarilor a fost pus în legătură şi cu dansul antic al collisaliilor. In Oltenia se juca un «căluş de iarnă» la malul Dunării pe gheaţă. In dansul lor ritual, bărbaţii purtau toiege- mascoide din lemn cu capete de cai albi – cai solari, cu care alungau duhurile rele din pământ şi din văzduh.

.
1.6. Consacrarea rituală a bradului în sărbătorile solstiţiului de iarnă este anterioară erei creştine, aşa cum demonstrează cercetătorul Romulus Vulcănescu în studiul Mitologie română[22]: «In paleo-folclorul român bradul ca arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă: Sus în vârful muntelui / creşte bradu’ brazilor,/ de mare şi înfoiat / tot ceru’ l-a îmbrădat, / soarele în cetini,/ luna între ramuri / mii şi mii de stele, / între rămurele. (…)

.
Bradul a fost şi este prezent în ceremonii şi rituri proprii vieţii săteanului român ». Bradul este arbore de naştere, de înfrăţire simbolică între noul născut şi un brăduţ; este arbore de nuntă (stâlpul de nuntă pe care se leagă năframa, busuiocul şi plosca de vin care se înmânează miresei); arbore de judecată (bradul de jurământ şi bradul justiţiar); arbore funerar care ajută sufletul în marea trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră, arbore de pomană de care atârnă colaci şi mere; arbore de bun augur în colinde şi coloana cerului, axis mundi, având coroana în ceruri şi rădăcinile în pământ. Creatorul lumii a izbit cu toiagul în apele primordiale şi ele s-au deschis în locul acela şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent, picurând stropi de apă luminoasă.

.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului. La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii. Acelaşi rol îl are în Germania şi Austria tradiţia „Coroanei de Advent”, făcută din crengi de brad, cu lumânări care se aprind pe rând în decembrie, până în seara de ajun.

.
1.7. Cultul soarelui a fost asimilat în sărbătoarea creştină a Crăciunului. Grecii, egiptenii, sirienii serbau pe 25 decembrie naşterea Soarelui. In Egipt, fiul lui Isis, împărăteasa cerurilor, se naşte chiar în preajma solstiţiului de iarnă. Yule este numele caldeean pentru copil sau prunc. Însuşi numele popular al sărbătorii Crăciunului la britanici – Yule-day, îi dovedeşte originea păgână. Strămoşii anglo-saxonilor numeau data de 25 decembrie Yule-day sau Ziua-Pruncului, iar noaptea din ajun Noaptea-Mamei, cu mult înainte de a ajunge în contact cu creştinismul.

.
În Imperiul Roman în anul 274 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus a ridicat la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare nebiruit, apărător al imperiului, şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un cult oficial de stat: dies natales Solis invicti. Pentru cinstirea soarelui învingător se aprindeau focuri enorme,ca reprezentări
pământene ale zeului celest. Noul născut era personificat la egipteni ca un prunc, care era arătat mulţimii la miezul nopţii, ca prilej de bucurie: «Fecioara a născut, lumina creşte!». Sărbătoarea solstiţiului de iarnă, denumită în spaţiul germanic Julfest, (la englezi Yule) era ţinută în toate ţările Europei de nord, în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor prin petreceri şi ospeţe cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti etc.

.
1.8. Prin naşterea lui Mithra: “lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului”[27]. Mithra era cunoscut drept Domn al Adevărului şi al Luminii Cereşti.. Ecouri ale mithraismului se găsesc în unele colinde româneşti, unde Iisus îmbracă toate atributele lui Mithra (venerat atât în Dacia, unde s-au găsit 280 monumente, cât şi în Moesia Inferior – 90 monumente): „şi pe faţa fiului/ scrisă-i raza soarelui”.[28] Ecouri apar şi în onomastica românilor: Mitra, Mitrea, Mitru, Mitre, Mitran, Mitrică, Mitrancă, Mitrofan, Mitroi, Mitruş, Mitrelea, Mitrescu, Mitrican, Mitrici, Mitrin, Mitriev, Mitrovici, Mitruţoiu (chiar tatăl meu se numea Mitruţă).

.
1.9. În studiul Geneza creştinismului popular al românilor, Nelu Zugravu afirmă că „Nemurirea şi postexistenţa propovăduite de Zalmoxe ar fi putut anticipa şi pregăti creştinismul” [30]. Dobândirea nemuririi însemna şi un cod de legi morale: pietate, abstinenţă, puritate, curaj. Geto-dacii foloseau incineraţia, ca sufletul să supravieţuiască
purificat în cer, lângă Cel Preaînalt, părintele luminilor, eliberat de învelişul trupului corupt.

.
2. Împrejurările în care a fost instituită Sărbătoarea Naşterii Domnului
Troparul zilei specifică sensul acestei sărbători a Natalităţii (Nascere Domini): Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… Biserica a încercat să-şi apropie sărbătoarea Crăciunuluicu rădăcini milenare, «necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină», dedicând-o Naşterii Mântuitorului, numit Soarele Dreptăţii.

.
2.1. Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este următorul: Cristi autem generatio sic erat (Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost). Cuvântul grec genesis (naştere) a fost tradus in latină, în Vulgata, cu generatio, – onis (generare, naştere din părinţi) sinonim cu “natalis”.După Ovid Densuşianu, Al. Graur şi Al.Rosetti, apelativul Crăciun derivă din latinescul creatio. Dar limba Bisericii nu a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de “faire naitre du neant”. Prin urmare este un nonsens să legi etimologic numele Crăciun de termenul creatio,-onis, fiindcă termenul “creare” nu are sensul de “naştere”. Iisus Hristos S-a născut din veci din Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl, şi “la plinirea vremii” s-a născut cu trupul, fără de păcat, din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, aşa cum se afirmă în Crez: “născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.

.
2.2. Din latinul natalis avem însă în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul, adică fiecare cu obârşia lui, cu generaţia ( generatio-onis) neamului său. Cuvântul nat ( natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene.

.
2.3. Al. Graur mai derivă Crăciun şi din latinul calatio, care însemna “chemare”, şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de kalendae, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, cărindar). Dar Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare.

.
2.4. In textele bisericeşti româneşti numele Crăciun a fost eludat secole întregi (XVI, XVII, XVIII), datorită încărcăturii păgâne a sărbătorii, care asocia la Naşterea Domnului un alai de personaje de neînţeles cu măşti de Moşi, Cioban, Mut, Plugari, Ţigan, Căiuţi, Capră/Ţurcă, Urs. De exemplu în Cazania de la Govora – 1642 şi în Cazania lui Varlaam – 1643, numele sărbătorii Crăciunului a fost înlocuit cu “Sărbătoarea Născutului”. În schimb în
texte laice apare şi ca nume al sărbătorii: mitropolitul Sucevei, Ghedeon, şi mai mulţi boieri mulţumesc în scris craiului Gh. Racoţi pentru un ajutor în bani, “ pe care se îndatoreau a-i răspunde până în ziua Crăciunului”[35]. Gheorghe Mihăilă îl găseste atestat în sec. al XII-lea: crăciun (1198).

.
2.5. Datinile străvechi ale Crăciunului asociate la sărbătoarea împărătească a Naşterii Mântuitorului au persistat de-a lungul secolelor până în zilele noastre în ciuda interdicţiilor. Actul de martiraj al Sfântului Cračun, judeţul Constanţa) menţionează practicarea acestei sărbători de enoriaşi din toate categoriile sociale în secolul al IV-lea,« în ziua calendelor lui ianuarie…îmbrăcaţi în piei de capră… urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini»[37].
Acelaşi lucru se semnala şi în vestul Europei. In 742 Sfântul Bonifaciu scria Papei Zaharia (pontif între 741-752), scandalizat că la Roma, de Anul Nou, creştinii, deghizaţi în animale după obiceiul păgânilor, cântau şi dansau ziua şi noaptea, chiar pe treptele bazilicii Sf. Petru, refuzau din superstiţie să împrumute vecinilor foc sau unelte din fier. În spaţiul germanic la carnavalul Julfest apare personajul Julbock. Acesta este un ţap confecţionat din paie, legat cu o fundă roşie. În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la solstiţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este numit Joulupukki, cuvânt derivat de la
Julbock.

.
Conducătorii bisericii au luat poziţie şi împotriva obiceiului păgân de a face daruri pe 25 decembrie (obicei care îşi trage originea din Saturnalii, când cei bogaţi făceau daruri celor sărmani în cinstea vârstei de aur a libertăţii, când Saturn stăpânea toată lumea cunoscută).

.
2.6. Iată un exemplu cum la români sărbătoarea moştenită a fuzionat firesc cu creştinismul: «Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun : Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi. Moş Crăciun i-a răspuns: Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă – cu acest prilej,n.n.) şi team sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ». Parcă asistăm la Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon bătrânul (sărbătorită în calendar la data de 2 februarie), în ritualul punerii înaintea Celui Preaînalt a Pruncului Sfânt, Fiul Omului, întâi născut din Preacurata Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt.

.
2.7. «Creştinismul popular, afirmă Nelu Zugravu, s-a născut din convieţuirea religiilor în momentul de formare si ascensiune a religiei Mântuitorului în Imperiul Roman, din similitudinea practicilor, din supravieţuirea mitologiilor ancestrale, din revalorizarea simbolurilor preistorice şi din creştinarea unor divinităţi, credinţe şi cutume antice.». Întrucât sărbătoarea Crăciunului era prea adânc înrădăcinată în mentalitatea populară pentru a fi înlăturată, biserica a hotărât să o păstreze închinând-o Naşterii Mântuitorului. Ion Ghinoiu observă cum creştinismul a vehiculat numeroase practici precreştine pe care, fără să vrea şi fără să ştie, le poartă cu el. Fără creştinism multe credinţe şi superstiţii nu ar fi ajuns până în secolul XXI.

.
Practicile religioase au fost preluate prin tradiţie, fără să existe îndrumări scrise privind de exemplu închinatul spre răsărit, orientarea estică a mormintelor, a altarului bisericilor şi a icoanelor în casă, palma deschisă cu degetele răsfirate în chip de raze (simbol solar) cu care preoţii invocă duhul sfânt şi binecuvântează credincioşii, tămâiatul,
aprinsul lumânărilor şi candelei, primirea şi transmiterea luminii de Paşti, stropirea cu apa sfinţită, pomenile etc.

.
Istoricul Socrate Scolasticul, citat de cercetătorul Nelu Zugravu susmenţionat arată că nici apostolul Petru, nici evangheliştii nu au impus celor convertiţi cum să celebreze sărbătorile: «Căci nici Mântuitorul, nici Apostolii n-au impus pentru aceasta nici un precept şi n-au stabilit nici o pedeapsă contra celor ce le-ar comite… Apostolii n-au cugetat niciodată să prescrie sărbători. Ei n-au avut grijă decât să recomande pietatea».[44] Mântuitorul însuşi
a spus: «N-am venit să stric, ci să împlinesc».

.
2.8. La primele popoare creştinate, numele sărbătorii arată exclusiv evenimentul creştin al naşterii Domnului, fără trimitere la străvechea sărbătoare pre-creştină: latină- Natales, italiană– Natale, spaniolă– Navidad, portugheză– Natal, provensală– Nadal, franceză- Nativité/ Nöel, engleză- Nativity/Christmas, rusă- Rozdjestvó, ucraineană –
Rizdvò, polonă– Bože Narozdenie, sârbă-croată-slovenă– Bozic, bulgară –Bozik, cehă– Vanoce, slovacă – Vianoce.
Petru Caraman, studiind răspândirea geografică a cuvântului Crăciun îl găseşte numai la români şi la locuitorii din imediata vecinătate a graniţelor etnice româneşti: la ucrainienii carpatici Kerečunj večery, la slovaci tot Kračun (numai la cei din est), la unguri Karácson, cu acelaşi sens ca şi la români. Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la români.

.
In concluzie constatăm că la toate popoarele Europei elementele asociate sărbătorii multimilenare a Crăciunului fac parte dintr-un sistem coerent de reprezentare mitico-rituală a lumii, care dovedeşte continuitatea a unei credinţe monoteiste în Dumnezeul Luminii şi al Dreptăţii. Pretutindeni apare aceeaşi dezvoltare spirituală: cultul solar al Crăciunului este absorbit organic în sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, o dovadă convingătoare despre
comunitatea de origine a popoarelor europene.

.
Această origine este autohtonă, strict europeană şi nu indo-europeană cum s-a susţinut în mod eronat. De ce? Deoarece cultul soarelui este axiomatic legat de agricultură, iar cercetări arheologice recente precum şi datările cu C14 au dovedit că agricultura îşi nu are originea în ţinutul arid al Indiei, ci în bazinul carpato-dunărean situat in inima Europei. Munţii Carpaţi au fost habitatul primitiv al arienilor care au populat India, aşa cum dovedesc cercetătorii britanici în The Cambridge History of India. Autohtonii carpato-dunăreni practicau agricultura încă din epoca pietrei (7800 î.Hr.), arând pământul cu plug din corn de cerb şlefuit şi placat cu silex. S-au descoperit semnificative depozite de graminee carbonizate în gospodăriile neolitice. Cercetările arheologice ale Grupului de lucru Schela Cladovei –Lepenski Vir efectuate între 1990-2000 au dus la concluzia că agricultura a
început la Porţile de Fier.

.
In acelaşi timp, cercetătorul italian Marco Merlini sesizează cu justeţe că recunoaşterea internaţională a primordialităţii civilizaţiei carpato-dunărene are repercusiuni culturale importante asupra identităţii spirituale comune a popoarelor care locuiesc bătrânul continent Europa: „Teorema clasică Ex Oriente lux este schimbată în Ex Occidente lux (…). Aceasta aduce o îmbogăţire şi expansiune a matricei istorice şi culturale pe care se bazează identitatea noastră europeană, pentru că civilizaţia Dunării este acum considerată ca una din „mamele” culturii europene moderne.”

.
In ceea ce priveşte tema prezentului studiu, sărbătoarea solară a Crăciunului este una din mărcile de străvechime ale neamului românesc şi ale spiritualităţii europene.

 

Autor: Prof. Dorina Şuhanea

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/sarbatoarea-de-craciun-inainte-si-dupa-hristos/?feed_id=57664&_unique_id=647ff0d334400

/de
, , , , , , , , , , , , , , , ,

Talismane si Amulete Magice

Talisman Collection Collar

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Talismane si Amulete Magice

talisman

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

Gândirea magică și superstiția pot părea ridicole. Sunt lucruri care atrag ignoranții și impresionabilii. Paradoxal, iraționalul ne influențează de fapt creierul mai mult decât ar dori mulți să creadă.

Profesorul de psihologie, Bruce Hood, a demonstrat eficacitatea superstiției în timpul unei discuții la un târg științific. Hood a provocat publicul să încerce un sacou albastru în schimbul a zece lire sterline. Câțiva voluntari au fost de acord cu propunerea, dar înainte de a putea încerca sacoul, Hood le-a spus că îmbrăcămintea a aparținut criminalului în serie, Fred West. Cu aceste cunoștințe, majoritatea voluntarilor au refuzat pur și simplu. Ei s-au confruntat cu un act apotropaic, o respingere instinctivă a „răului” și un disconfort care stă la baza superstiției. Acest lucru apare chiar și la cei mai raționali oameni (la un târg științific). Interesant, experimentul s-a încheiat când Hood i-a informat pe voluntari că jacheta nu aparține cu adevărat niciun criminal în serie, arătând că mințile noastre determină cu putere atitudinile noastre față de obiectele de zi cu zi.

În plus față de „valoarea sentimentală” a obiectelor pe care le-am moștenit de la părinți, bunici sau de la cei prezenți în momentele istorice, obiectele au, de asemenea, de obicei multă energie psihică. Acestea nu trebuie explicate științific pentru a le recunoaște importanța. Gândiți-vă, de exemplu, la moaștele catolicismului și a crucifixelor.

Conceptul de Talisman își are rădăcinile În vechile viziuni asupra lumii metafizice și cosmologice, în principal tradițiile ermetice și neoplatonice. Aceste filosofii servesc ca idei și principii care stau la baza aplicării în practicile Astrologiei, Magiei / Teuriei și Alchimiei.

Anticii credeau că lumea „superioară” se reflectă în cea „inferioară”, ceea ce este premisa de bază a astrologiei și magiei și că, cu anumite mijloace, se pot crea intenționat „imagini” care reflectă acele „idei” superioare și virtuțile lor corespunzătoare, sau esențele si principiile arhetipale.

Un talisman este un cuvânt generic pentru un astfel de obiect, este un recipient destinat să surprindă o anumită esență superioară sau „imagine”, întrucât sintagma biblică este „după chipul lui Dumnezeu (hebreu: צלם – tselem) pe care l-a creat”. Recipientul poate fi un obiect fizic specific, cum ar fi o bijuterie sau un bibelou, o bucata de metal panza sau hartie inscriptionate.

 

Tselem

Cuvântul pentru IMAGINE din epoca veche este „Tselem” (צלם), care este o rădăcină tri-literă, folosită mai ales astăzi pentru cuvântul fotografie, care este „tsilom”, o fotografie este o imagine a ceva, dar nu lucrul în sine , reflectă o realitate 3D într-o imagine 2D mică. Un alt cuvânt corespunzător este „tsel” (צל), care este umbră, care are o simbologie foarte asemănătoare, întrucât planul pământesc este ca umbra luminii divine adevărate, la fel ca alegoria plato a peșterii, același lucru este valabil pentru tot. Este lumea fizică, potrivit filozofilor antici. Fizicul este o imagine, a unei realități eterice non-fizice, mai mari, a cărei mișcare este reflectată în „imaginea” cerului în mișcare.

După cum spune Platon „timpul este imaginea în mișcare a eternității”, iar planetele sunt roțile timpului, care se mișcă prin imaginile eterne (sau Ideile / formele lui Platon) sau semnele zodiacale, activând potențialele lor diferite, în multe moduri diverse pe pământ.

 

Cuvântul Talisman

Cuvântul Talisman este un cuvânt francez care provine probabil de la cuvântul ebraic „tselem” sau al omologului său cuvânt arab „tilsam” (figură magică), care este el însuși derivat din grecescul mijlociu „telesma”, „telesmos” (consacrare) și probabil din un cuvânt grecesc mai vechi „telein” care înseamnă inițiere și, de asemenea, finalizare (grecesc „telos”, ca în cuvântul „teleologie”, care este scopul final sau „cauza finală” aristotelică). Etimologia cuvântului ne dă impresia că un talisman este un obiect care este consacrat magic și este făcut pentru un scop specific.

Din această perspectivă, suntem cu toții talismane vii, create în imaginea unei ființe / esențe superioare sau a sinelui nostru superior, reflectând imaginea astrologică a timpului nostru de naștere, fiecare dintre noi este conceput individual pentru a anima diferite calități pentru un anumit scop sau experiență.

 

Magia talismanului

Ceea ce face magia talismanului este sa imite acest principiu, reflectă creația într-o scară foarte mică și specifică. Confecționarea talismanelor are o tradiție cu adevărat veche și lungă, de la Babilon și Egipt până în epoca elenistică, până la Renaștere și Evul Mediu. Se găsește sub diferite forme în multe culturi din întreaga lume, cum ar fi în India, de exemplu, unde este o măsură comună de remediere pentru multe boli și probleme.

 

Utilizarea tradițiilor magice

Utilizarea instrumentelor tradiției magice, ne ajută să folosim într-un mod mai conștient energiile sistemului nostru și ne ajută să navigăm și să controlăm mai bine acele energii în conformitate cu dorințele noastre.

Talismanul este o intenție născută în timp / spațiu, la fel ca o ființă umană. Are o hartă care prezintă calitățile, aspirațiile și circumstanțele sale. Desigur, talismanul nu este un corp viu în sine, ci este o intenție vie, cu propriul său spirit unic, sculptat din calitățile în mișcare ale timpului, și dat naștere de către artistul / Magul, care acționează ca un mediator și un amplificator al Intenției pentruTalisman.

Talismanul este considerat a avea un destin propriu (așa cum a fost ales în prealabil), este codat cu propriile „telos” sau intentia funcțională și esențială. Când o persoana poartă un talisman, cele două destine se amestecă, convingându-se delicat unul pe celălalt la o stare echilibrată, în conformitate cu nevoile din diagrama individului. Talismanul poartă calități care îl vor ajuta ușor pe purtător, pe măsură ce se sincronizeaza din ce în ce mai mult cu intenția si scopul talismanului si cu talismanul in sine.

 

NOTA : După ce a fost ales timpul favorabil pentru talisman, atunci vom efectua „ritualul” de consacrare, care este asamblarea și finalizarea Talismanului fizic, concentrându-ne în același timp pe intenția și puterile planetare invocate. Talismanele pot fi create pentru foarte multe scopuri, de la protectie pana la prosperitate, iubire, casatorie, succes, judecata dreapta, evolutie spirituala, conexiune cu Spirite Planetare si Universale, intuitie, putere, etc.

Talismanul poate avea diferite forme si poate fi creat din multe tipuri de materiale, in functie de obiectivul care se urmareste prin crearea respectivului talisman. Poate avea forma unei bijuterii magnetizate care poate fi purtata la vedere sau poate avea forme diverse (inscriptionari pe suport, obiecte) care pot fi expuse in anumite locatii la vedere sau dimpotriva. Aceste detalii vor fi stabilite dupa primirea comenzii si dupa o discutie prealabila cu clientul. Va rugam sa completati la rubrica „Mentiuni” detaliile pe care le considerati necesare pentru crearea talismanului. Va vom contacta prin email pentru detalii suplimentare daca este cazul. Multumim.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][/vc_column][/vc_row] https://www.evolutiespirituala.ro/talismane-si-amulete-magice/?feed_id=57601&_unique_id=647fb89390a47

/de
, , , , , , , , , , , , ,

INTALNIRI CU IELELE – RUSALIILE

ielele333

IELELE – RUSALIILE

Dansul ielelor dezbracate

 

 

Ielele sunt fapturi feminine supranaturale intilnite in mitologia romaneasca, foarte raspindite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice. Totusi, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niste fecioare zanatice, cu o mare putere de seductie si cu puteri magice, avind aceleasi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar si ca Sirenele.

Ielele locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, in munti, pe stinci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspintii, scaldindu-se adesea in izvoare.

Se crede despre ele ca apar in special noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de riuri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh, dansind goale, numai cu sinii goi, cu parul despletit, mai rar cu vestmint de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe care au dansat ramine ars ca de foc, iarba nemaiputind creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind pirlite; mai tirziu, cind iarba rasare din nou, culoarea acesteia este verde-intunecata, nu e pascuta de vite, iar terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia „lingura zinei”.

Ielele apar uneori cu trup, alteori sint doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul le reprezinta tinere si frumoase, voluptuoase si seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pina la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice.

ielele3

Ielele vin fie in numar nelimitat, fie umbla in cete de sapte, uneori chiar 3, in acest ultim caz (raspindit in Oltenia), legenda le considera fiicele lui Alexandru Machedon si le numeste Catrina, Zalina si Marina.

Nu sint considerate, in general, genii rele; ele se rabuna doar atunci cind sint provocate, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod obisnuit sint invizibile, putind fi zarite rareori si numai noaptea), insa atunci pedepsesc pe cel vinovat pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cintecul si cu virtejul horei jucate in jurul acestuia de trei ori.

Principalele lor insusiri sint coregrafia si cintecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca „ielele beau noaptea apa de prin fintini si oricine va bea dupa dinsele, il pocesc”. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind „noua mari si noua tari” intr-o singura noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc.

Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri. In aproape toate descrierile care li se fac, Ielele apar acorporale. Foarte importanta in sistemul lor de seductie este imbracamintea.

Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin care li se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sint considerate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identice cu Eriniile din mitologia greaca (la romani, Furii).

Chinuri si sminteli, pedepsele Vintoaselor

Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si ismintitii.

Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans in claie dintr-o data luat si dus de Vintoase – un fel de vartej format din curenti turbionari care se formeaza istantaneu si dispar undeva prin paduri.

Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pe distante foarte mari. Se spune totodata ca oamenii ori vitele care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor mor in mod misterios.

Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuite tot puterilor malefice ale acestor fapturi.

La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pe cimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele.

Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.

Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramane mut.

dsc-1008-2

 

 

 

Rusaliile

La 50 de zile dupa Pasti poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile. Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure.

Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos. Danseaza in aer sau pe pamint, noaptea, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din greseala cineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita, in limbaj popular, „luat de Rusalii”.

Remedii magice

Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latina Rosalia = sarbatoarea trandafirilor, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile – femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credintei populare, Rusaliile le iau oamenilor mintile.

Acest mit – sarbatoare pagina – , a fost suprapusa ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. Sarbatoarea este legata de abundenta vegetala a verii.

Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeile romance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogea romanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatie directa cu pomenirile din cultul mortilor.

Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate la briu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei.

Tot pentru a evita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor. Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multe popoare.

Tacitus, in „Anale”, vorbeste despre un grup de romani care „cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care „le-a dat sminteala si delir”.

Un gen de Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferat este arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.

iele

Dimitrie Cantemir despre iele

In „Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea Ielele „nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.

Nu se cunoaste originea acestui mit. „Iele” nu este un nume, ci pronumele personal feminin „ele”, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii: epitete impartiale – Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase si epitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.

In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatii periculoase.

Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji. Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de dupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu minia Ielelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si „smintiti”, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.

Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinile sau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa de razbunarea Ielelor.

Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. Cine, din intimplare, le aude cintecul, ramine mut.

iele44

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii

Sanzienele sunt niste flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere.

La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui.

Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde.

Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul.

Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.

La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele.

De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei – fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei.

Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.

iele666

Alte denumiri: ielele, sanzienele, frumoasele, sfintele, maiestrele, maiastrele, mandrele, soimanele, soimaritele, vantoasele, dansele, milostivele, milostivnicele, miluitele, zanele, rusaliile, dragaicele, domnitele, puternicele, nagodele, samovilele, valvele, iezmele, iroditele, musatele, fetele codrului, imparatesele vazduhului.

INTALNIRI CU IELELE

Relatarea despre Achim Roman

Achim, da din mana si-mi povesteste cum era copil normal pana la 11 ani si atunci, deodata, fara sa stie de ce, a ramas asa, fara sa se mai poata misca, fara sa mai creasca. De-asta are inaltimea unui copil si de-asta oasele au inceput sa i se deformeze, si nici un doctor n-a putut spune ce s-a intamplat de fapt.

Bietul Achim a fost paralizat timp de 19 ani, imobil ca un lemn urcat in pat. Abia putea vorbi, durerile ii strabateau trupul ca niste fulgere fara leac, dar atunci, in 1988, dupa ce s-a petrecut minunea, el s-a dat jos si a mers.

Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca paralizia inexplicabila a lui Achim s-ar fi declansat intr-o noapte de primavara, cand, copil neastamparat, ar fi deranjat ielele, frumoasele noptii care danseaza in clar de luna, care impletesc coamele cailor si innoada crengile inflorite ale pomilor, si ielele l-ar fi pocit pentru ca le-ar fi vazut dansand. Nici un muritor nu le poate vedea fara a plati pret greu.

sanzienele

Misterele padurii Drocaia

Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare.

La granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi.

Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori.

Blestemul (copilul crescut de Muma Padurii)

Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor.

Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica.

Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi.

In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu – in amintirea orfanului salbaticit.

Calauza noastra ofteaza: �Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat.

jocul_ielelor1

Barbatul furat de iele

Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri – cum se spune cand se face numaratoarea familiilor.

Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv…

In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand.

Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului.

La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani… In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi…

Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna… De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig.

Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani…

L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. L-am rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, dar mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie.

Au facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta.

Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?

 

Povestile Dadei Anica
– Rotita de la carucioara ielelor –

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: „Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!” – spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.

Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului.

iele44

<< Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor".

Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit.

Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos.

Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul.

Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor.

Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti.

Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii.

Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea.” >>

In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma.

Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau.

Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.

Babu, inteleptul din Gura Raului

La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu.

In satele din Marginimea Sibiului, Babu inseamna mos, al batran, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.

Despre Maiestre

Si eu am auzit odata Maiestrele, numai ca nu le-am vazut. Ca daca le vedeam, nu mai eram aicea sa povestesc. Ba eram pocit sau paralizat. Eram acolo, aproape de sat, cu oile la strunga. Erea pa toamna. Dormeam pa o cojoaca aproape de zorii zilei, cand canta cocosii. Se-mpreuna zorile.

Atunci am auzit ca prin vis un cantec ceresc si cand deschid ochii, vad miscand pe sus ceva, ca un fum. Ca o frunza pe boare mergea de lin. Si-am zis: Astea-s Maiestrele!. Erau sus, cat biserica. Am inchis ochii sa nu le vad. Stiam bine ce-i, din batrani. Si cantaau, cantau cantec ce nu s-o auzit pe asta lume. Cantau de deasupra si eu sedeam asa, cu ochii stransi, in cojoaca, si ascultam. Or cantat pe deasupra, poate jumate de ceas, poate mai mult, pana or rasarit zorile.

Si dupa ce-or rasarit, numa atuncea am deschis si eu ochii. Acuma s-o rait lumea. Duhurile ceresti nu-s ca in alte vremi. S-or dus si nu s-or mai inturna pana-i veac.

 sanzienele33

 

Proorocul din varful dealului

La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, IOAN SURDUC are 68 de ani si o familie numeroasa.

Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai.

Hora de ingerite

Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a „flacaias” si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului.

Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost „rapit in duh”, aidoma apostolului biblic!

„Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat… A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic… Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri.

Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe „Fata Padurii”, cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului.

Nu stiu daca era asa… Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!”.

Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe… Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul.

Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati – Petre, Mihai si Nicolae – plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile.

„Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: „Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile…”

Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme… De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus „proorocul” si vestea s-a raspandit in tot satul!

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/intalniri-cu-ielele/?feed_id=57160&_unique_id=647e2e1f6737b

/de
, ,

CARTEA URANTIA

CARTEA URANTIA

CARTEA URANTIA

 

În conformitate cu Cartea Urantiei, Urantia este autenticul nume al planetei pământ. Cartea , care susține a fi o revelație dată planetei pământ, a fost publicată în 1955, cu presupuși autori de ființe cerești în colaborare cu un medic numit William S. Sadler, care trăia în apropiere de Chicago. Un grup de voluntari din acea epocă ,cunoscuți sub numele de Comision de contact, s-au reunit sub conducerea acestui medic pentru a colabora în recepția Carții Urantia. S-au ascuns intenționat numele tuturor oamenilor implicați în proiect pentru a împiedica apariția de viitori „sfinți”.

Părţi din Carte

Partea I

Universul Central şi Supraunversurile
Sponsorizat de un Corp din Uversa de Personalităţi ale Superuniversului acţionînd prin autoritatea Celor Vechi de Zile din Orvonton

Partea a II a

Universul local
Prezentat de un Corp din Nebadon al Universului Local Personalităţi activând cu autoritatea lui Gabriel al Salvingtonului

Partea a III a

Istoria Urantia
Aceste capitole au fost prezentate de un Corp de Personalităţi ale Universului Local acţionând prin autoritatea lui Gabriel din Salvington.

Partea a IV a

Viaţa şi învăţăturile lui Iisus

Acest grup de capitole a fost garantat de o comisie de doisprezece mediani ai Urantiei care acţionează sub supravegherea unui Melchisedec conducător de revelaţie.
Baza acestei povestiri a fost furnizată de un median secundar care a fost cândva însărcinat cu supravegherea supraumană a Apostolului Andrei

FRAGMENTE CARTE:

(1.5) 0:0.5 Lumea voastră, Urantia, este una din numeroasele planete locuite similare, care formează universul local al Nebadonului. Acest univers, împreună cu alte creaţii similare, formează suprauniversul Orvontonului, a cărui capitală este Uversa, locul de unde vine comisia noastră. Orvontonul este unul din cele şapte suprauniversuri evolutive ale timpului şi spaţiului care învăluie universul central al Havonei, creaţia fără început şi fără de sfârşit a perfecţiunii divine. În inima acestui univers etern şi central se găseşte neclintita Insulă a Paradisului, centrul geografic al infinitului şi lăcaşul Dumnezeului etern.

(1.6) 0:0.6 Cele şapte universuri în evoluţie, împreună cu universul central şi divin, sunt numite de noi, în general, marele univers; acestea sunt creaţiile organizate şi locuite în prezent. Ele sunt toate o parte a maestrului univers, care îmbrăţişează de asemenea universurile spaţiului exterior, nelocuite, dar aflate în curs de mobilizare.

Insula Paradisului- Paradisul, fără nici o altă însuşire, este Absolutul controlului materialgravitaţional al Primei Surse-Centru. Paradisul este lipsit de mişcare şi este singurul lucru staţionar din universul universurilor. Insula Paradisului are o amplasare în univers, însă nu are o poziţie în spaţiu. Această Insulă eternă este sursa efectivă a universurilor fizice – trecute, prezente şi viitoare. Insula nucleară de Lumină provine din Deitate, însă nu se poate spune că ea este Deitate. Creaţiile materiale nu sunt nici o parte a Deităţii; ele sunt o consecinţă a acesteia.

(7.11) 0:4.13 Paradisul nu este un creator; este un controlor unic al unor numeroase activităţi ale universului, mai mult ceva care controlează decât care reacţionează. De la un capăt la altul al universurilor materiale, Paradisul influenţează reacţiile şi conduita tuturor fiinţelor care au de-a face cu forţa, energia şi puterea, însă Paradisul în sine este unic, exclusiv şi izolat în universuri. Paradisul nu reprezintă

24.1) 1:2.3 Actualitatea existenţei lui Dumnezeu este demonstrată în experienţa umană prin prezenţa divină interioară, Veghetorul spiritului trimis din Paradis pentru a trăi în mintea muritoare a oamenilor, şi pentru ai ajuta să dezvolte un suflet nemuritor destinat să supravieţuiască etern. Prezenţa acestui Ajustor divin în mintea umană este revelată prin trei fenomene experienţiale:

(24.2) 1:2.4 1. Capacitatea intelectuală de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – conştiinţa de Dumnezeu.
(24.3) 1:2.5 2. Imboldul spiritual de a-l găsi pe Dumnezeu – căutarea lui Dumnezeu .
(24.4) 1:2.6 3. Dorinţa lăuntrică ca personalitatea să fie asemeni lui Dumnezeu – dorinţa sinceră de a face voia lui Dumnezeu.

(24.5) 1:2.7 Existenţa lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată dovedită prin experienţe ştiinţifice, nici prin deducţii logice ale raţiunii pure. Nu putem realiza ceea ce este Dumnezeu decât în domeniile experienţei umane. Cu toate acestea, adevăratul concept al realităţii lui Dumnezeu este rezonabil pentru logică, plauzibil pentru filozofie, esenţial pentru religie şi indispensabil oricărei speranţe de supravieţuire a personalităţii.

(24.7) 1:2.9 Teoretic vă puteţi gândi la Dumnezeu ca fiind Creatorul, şi el este într-adevăr creatorul personal al Paradisului şi al universului central al perfecţiunii. Însă universurile timpului şi spaţiului sunt toate create şi organizate de corpurile paradisiace ale Fiilor Creatori. Tatăl Universal nu este creatorul personal al universului local al Nebadonului. Universul în care trăiţi este creaţia Fiului său Mihail. Cu toate ca Tatăl nu creează personal universurile evolutive, el le controlează în multe din relaţiile lor universale şi în anumite manifestări ale lor de energii fizice, mentale şi spirituale. Dumnezeu Tatăl este creator personal al universului Paradisului şi, în asociere cu Fiul Etern, creatorul tuturor celor celorlalţi Creatori personali ai
universurilor.

(26.1) 1:3.7 În experienţa lăuntrică a omului, mintea se îmbină cu materia. O astfel de minte legată de materie nu poate supravieţui decesului muritorului. Pentru a adopta tehnica de supravieţuire, trebuie să se efectueze ajustările voinţei umane şi transformările minţii muritoare prin care un intelect conştient de
Dumnezeu se lasă învăţat treptat şi, în cele din urmă, condus de spirit. Din această evoluţie a minţii omeneşti de la asocierea cu materia la uniunea cu spiritul, rezultă o transmutare a fazelor potenţial spirituale ale minţii muritoare în realităţi morontiale ale sufletului nemuritor. Mintea umană subjugată
materiei este sortită să devină din ce în ce mai materială şi, în consecinţă, să sufere în cele din urmă anihilarea personalităţii. Mintea care s-a lăsat dominată de spirit este sortită să devină din ce în ce mai spirituală şi să atingă în cele din urmă unitatea ultimă cu spiritul divin care supravieţuieşte şi o călăuzeşte, şi
în felul acesta să atingă supravieţuirea şi veşnicia existenţei personalităţii.

(26.2) 1:3.8 Eu vin din Etern şi m-am întors de nenumărate ori în prezenţa Tatălui Universal. Cunosc actualitatea şi personalitatea Primei Surse-Centru, Tatăl Etern şi Universal. Ştiu că Marele Dumnezeu, fiind absolut, etern şi infinit, este de asemenea bun, divin şi îngăduitor. Cunosc adevărul marilor afirmaţii:
„Dumnezeu este spirit” şi „Dumnezeu este iubire,” şi aceste două însuşiri sunt revelate universului în modul cel mai desăvârşit în Fiul Etern.

(26.5) 1:4.3 Când veţi fi terminat aici jos, când vă veţi fi încheiat parcursul terestru în forma voastră temporară, când veţi fi sfârşit călătoria voastră de încercare din trup, când ţărâna care compune tabernaculul muritor se va fi „întors în pământul de unde provine”, atunci, conform revelaţiei, „Spiritul care vă locuieşte se va întoarce la Dumnezeul care l-a dăruit”. Un fragment din Dumnezeu, o parte integrantă a divinităţii se află în fiecare fiinţă muritoare a acestei planete. Acest fragment nu vă aparţine încă printr-un drept de posesie, însă el este menit anume pentru a fi una cu voi dacă supravieţuiţi existenţei muritoare.

(36.6) 2:3.1 Dumnezeu este drept; prin urmare, el este just. „Domnul este drept în toate căile sale.” „Nu am făcut fără motiv tot ceea ce am făcut, spune Domnul.” „Judecata Domnului este cu totul adevărată şi dreaptă.” Justeţea Tatălui Universal nu poate fi influenţată de faptele şi de realizările creaturilor sale, „căci nu există nedreptate în Domnul nostru Dumnezeu, nici deosebire de persoane, nici acceptare de daruri.”

(36.7) 2:3.2 Cât este de inutil şi de pueril să se pretindă de la un asemenea Dumnezeu să îşi modifice hotărârile sale imuabile, pentru a evita justele consecinţe ale operării înţeleptelor lui legi naturale şi ale justelor lui porunci spirituale. „Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se ia în derâdere, căci ce va semăna un om, aia va şi culege.” Este adevărat, chiar şi atunci când această dreptate face să se strângă recolta faptelor rele, această dreptate divină este întotdeauna moderată de îndurarea. Înţelepciunea infinită este arbitrul etern care determină proporţiile de dreptate şi de milostenie care vor fi împărţite în orice circumstanţă dată. Ceea mai mare pedeapsă (care este în realitate o consecinţă inevitabilă) pentru nelegiuire şi pentru rebeliune deliberată contra guvernării lui Dumnezeu, este pierderea existenţei ca supus individual al acelei guvernări. Rezultatul final al păcatului intenţionat este anihilarea. În ultimă analiză, indivizii care sunt identificaţi cu păcatul s-au distrus pe ei înşişi, devenind întru totul ireali prin faptul că au adoptat inechitatea. Cu toate acestea, dispariţia efectivă a acestor creaturi este întotdeauna amânată până când rânduiala stabilită a dreptăţii curentă în universul respectiv a consimţit pe deplin la aceasta.

(37.1) 2:3.3 Încetarea existenţei este de obicei decretată la judecata regatului sau a regatelor, care are loc într-o epocă de distribuire. Pe o lume aşa cum este Urantia, ea are loc la sfârşitul unei distribuiri planetare. În astfel de momente, încetarea existenţei poate fi decretată prin acţiunea coordonată a tuturor tribunalelor de jurisdicţie, mergând de la consiliul planetar, trecând prin curţile Fiului Creator, până la tribunalele judecăţii ale Celor Îmbătrâniţi de Zile. Decizia de disoluţie pleacă de la curţile superioare ale suprauniversului ca urmare a unei confirmări neîntrerupte a acuzaţiei provenind din sfera de rezidenţă a răufăcătorului. Şi apoi, când sentinţa de anihilare a fost confirmată sus, execuţia are loc printr-un act direct al judecătorilor care se găsesc în sediul suprauniversului şi care activează de acolo.

(37.2) 2:3.4 Când această sentinţă este definitiv confirmată, fiinţa identificată cu păcatul devine instantaneu ca şi cum nu existase. O astfel de soartă nu comportă nici o reînviere; ea este perpetuă şi eternă. Factorii energetici vii ai identităţii se dizolvă, prin transformările timpului şi prin metamorfozele spaţiului, în potenţialele cosmice din care au apărut anterior. Cât despre personalitatea celui nelegiuit, ea se găseşte privată de un vehicul vital continuu din pricina nereuşitei creaturii în alegerile şi în deciziile finale care i-ar fi asigurat viaţa eternă. Când îmbrăţişarea continuă a păcatului de către mintea asociată culminează în autoidentificarea completă cu nelegiuirea, atunci, după încetarea vieţii şi disoluţia cosmică, această personalitate izolată este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o fracţiune a experienţei evolutive a Fiinţei Supreme. Ea nu mai apare niciodată ca personalitate. Identitatea sa devine ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dacă este vorba de o personalitate locuită de un Ajustor, valorile spirituale ale experienţei supravieţuiesc în realitatea Ajustorului care continuă să existe.

 

Website Oficial Cartea Urantia: www.urantia.org/ro

  https://www.evolutiespirituala.ro/cartea-urantia/?feed_id=57097&_unique_id=647df5db71d25

/de
, , , , , , , , , ,

Rusaliile – Ielele

rusalii 3 1280x720 1

Rusaliile – Ielele

 

Rusaliile (Sărbătoarea Cincizecimii) cad întotdeauna în ziua de Duminică. Acesta este o sărbătorire cu adevărat remarcabilă, dar este vorba nu numai despre ce s-a întâmplat în aceea zi, cum și de ce și când, a făcut Dumnezeu acest lucru. Da, a fost fără discuție un dar foarte important pentru tine.

 

Ce s-a întâmplat la Rusalii?

Dacă ați auzit despre Rusalii, atunci probabil ați înțeles că Duhul Sfânt a locuit printre oamenii care L-au urmat pe Iisus. Dumnezeu a creat Biserica prin ”cei aleși”, Capitolul 2 din Faptele Apostolilor vorbește tocmai despre lucrurile acestea.În ziua aceea, Spiritul lui Dumnezeu a coborât la 120 de oameni care au urmat învățăturile lui Iisus, iar acești oamenii au început să vorbească cu putere, în diferite limbi (altele decât limba lor de baștină). Acesta a creat o adevărată revoluție pentru că erau mii de oameni în Ierusalim. Atunci și ei au văzut ce s-a întâmplat. În fața mulțimii, Petru a propovăduit pentru prima dată Evanghelia, iar mesajul transmis a avut un impact mare, 3000 de oameni au devenit ucenicii lui Iisus, chiar din ziua aceia (Faptele Apostolilor 2:41). De atunci, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni. Totul a început cu prima Duminică a Cincizecimii.

Acestă s-a întâmplat la 50 de zile de la Învierea lui Iisus. Undeva înainte de 50 de zile, ucenici au fost convinși că Iisus va fi Înviat din morți. În Duminica de Rusalii, totul s-a făcut public și istoric totul s-a schimbat. Fie că, crezi sau nu că a Înviat Iisus,viața ne-a fost schimbată după Duminica de Rusalii.

Deși înțelegem că Rusaliile sunt adevărate, aceasta nu este totul. Mulți oameni s-au pocăit tocmai de Rusalii și tocmai prin experiențe similare. Deoarece primii ucenici ai lui Isus au avut această experiență de Rusalii prin „așteptarea darului Duhului”, astăzi oamenii speră să primească “acel dar” în mod similar. Oamenii așteptă și invocă pe Dumnezeu să li se dea o altă sărbătorea de Rusalii. A gândi în acest fel presupune că a fost așteptarea și rugăciunea care mișca Duhul lui Dumnezeu în acel moment. A gândi în acest fel înseamnă să pierdeți de fapt esența faptului că Cincizecimea (Rusaliile) înregistrată în Faptele Apostolilor Capitolul 2 nu a fost prima Cincizecime.

Paștele prin legea lui Moise

Paștele este în fiecare an o sărbătoare a Vechiului Testament. Moise (1500 î.e.n.) a stabilit mai multe sărbători în fiecare an. Paștele era prima sărbătoare în calendarul evreiesc. Iisus a fost crucificat în ziua Paștelui. Timpul exact al morții Sale la sacrificiile mieilor de Paște a fost considerat un semn.

Al doilea festival este Sărbătoarea Primăverii (în Israel prima pârgă este în anotimpul primăverii), legiferată de Moise și care se sărbătorește ‘a doua zi’ anume în Duminica Paștelui. Iisus a înviat în ziua de Duminică adică exact de Sărbătoarea Primăverii. De vreme ce Învierea s-a înfăptui de ‘Sărbătoarea Primăverii’, înțelegem că Promisiunea este pentru cei ce vor fi înviați mai târziu (și asta pentru că ne încredem în El). El, Iisus, este Învierea, înfăptuită literalmente prin ‘Sărbătoarea Primăverii’, așa cum a fost profețit.

Exact după 50 de zile de la ‘Sărbătoarea Primăverii’, duminica evreii celebrează Cincizecimea (adică de 10 ori 5 = 50), care se numea Sărbătoarea Săptămânilor, deoarece este calculată prin 7 săptămâni. Evreii, au sărbătorit Paștele vreme de 1500 de ani. Sărbătoarea Paștelui, este de asemenea menționata în Faptele Apostolilor 2. Motivul pentru care oamenii sărbătoresc în toată lumea Ziua Paștelui în Ierusalim, și în care au auzit clar mesajul lui Petru, este tocmai pentru că au înțeles ce înseamnă a sărbătorii Paștele, cum s-a întâmplat în Vechiului Testament. Și astăzi evreii sărbătoresc Paștele iar sărbătoarea se numește Shavuot:

Să număraţi cincizeci de zile, până în ziua care vine după al şaptelea Sabat, şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. (Leviticul 23:16-17).

Acuratețea Rusaliilor este evidența unei Minți

Rusaliile din Faptele Apostolilor 2 cade în aceiași zi cu Paștele din Vechiul Testament(Sărbătoarea Săptămânilor). Crucificarea lui Iisus a fost de Paște iar învierea lui Iisus a fost de Sărbătoarea Săptămânilor și în Faptele Apostolilor 2 Sărbătoarea Primăverii apare exact în calendarul evreiesc, totul fiind coordonat de O Minte de-a lungul istoriei. Cu atâtea zile într-un an, ne punem întrebarea: de ce răstignirea lui Iisus, învierea și coborârea Duhului Sfânt s-a petrecut cu precizie în fiecare zi a celor trei Sărbători ale Primăverii din Vechiul Testament, cu excepția cazului în care acestea ar fi fost planificate, iar acest lucru este posibil numai dacă ‘O Minte’ a coordonat totul de-a lungul istoriei.

Evenimentele din Noul Testament s-au petrecut tocmai în cele trei Sărbători de Primăvară ale sărbătorilor din Vechiul Testament
Evenimentele din Noul Testament s-au petrecut tocmai în cele trei Sărbători de Primăvară ale sărbătorilor din Vechiul Testament

O fi aranjat Luca lucrurile ca sărbătorile să coincidă cu Rusaliile?

Sunt unii care cred că Luca (unul din autorii Faptelor Apostolilor)a făcut ca evenimentele din FA 2 ‘să se potrivească’ cu Sărbătoarea Primăverii. Atunci, el a făcut să se potrivească ‘mintea’ care controlează evenimentele? În relatarea lui Luca în FA 2 el nici măcar nu vorbește despre ‘înfăptuirea’ Sărbătorii de Paști. De ce ar fi trebui să facă ceva atât de creativ și în acelaș timp dramatic “ca să se întâmple” în acea zi, dar să nu ajute cititorul să vadă cum “se desfășoară” Sărbătoarea de Paști? De fapt Luca a făcut a treabă foarte bună despre evenimentele acelea și nu o interpretare făcută de el, cu atât mai mult cu cât oamenii de astăzi nu știu despre faptul că Cincizecimea în FA 2 este de asemenea ziua Sărbătoarii Săptămânilor. Majoritatea oamenilor cred pur și simplu Cincizecimea, relatată în FA 2. De vreme ce majoritatea oamenilor de astăzi nu înțeleg conexiunea dintre cele două evenimente, Luca ar fi făcut o situația imposibilă și ar fi trebuit un geniu care să inventeze legătura, ori Luca nu era un geniu și ar fi fost imposibil ‘să ne vândă așa ceva’.

Rusaliile: o nouă putere

Ceea ce ne prezintă Luca, de fapt este profeția din Vechiul Testament – anume cartea lui Ioel – în care el prezice că în ziua aceia Duhul Sfânt va atinge mulți oameni. La Rusalii (FA 2) s-a întâmplat tocmai acest lucru extraordinar.
Unul din adevărurile pentru care Evanghelia este ‘vestea buna’ este asigurarea că oamenii se schimbă cu adevărat în bine. Viața acum intră în armonie cu Dumnezeu. Această uniune se produce prin Duhul Sfânt, care este cu ei, eveniment înfăptuit la Rusalii, menționat în FA 2. Această Veste Bună ne asigură o viață schimbată într-un mod cu totul diferit, omul intră în relație cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Biblia spune în diferite pasaje:

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit 14 şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)

Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. (Romani 8:11)

Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:23)

Duhul Sfânt locuiește printre oamenii care se vor schimbați – prima pârgă – în așa fel încăt se produce completa transformare a omului în ‘copii ai lui Dumnezeu’.

Evanghelia oferă abundență pentru oameni, dar nu din punt de vedere material: case, mașini, plăceri, putere, bogăție și altele lucruri care sunt doar mofturi, pe care Solomon le numește ‘goană după vânt’. Însa în cine locuiește Duhul lui Dumnezeu, se produce schimbarea. Dacă este adevărat – și Dumnezeu este cel care ne oferă în dar mântuirea – aceasta este vestea bună. În Vechiul Testament, Paștele se sărbătorește folosind pâinea frântă, pregătită cu drojdie, ceea ce semnifică o viață din belșug. Acuratețea dintre Vechea și Noua Cincizecime este dovada clară că Dumnezeu este ‘Mintea’ din spatele acestor evenimente încât omul să aibă viață din belșug.

 

Sărbătoarea Rusaliilor – tradiții, obiceiuri și superstiții

 

calusari

 

Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile este sărbătoarea creștină care comemorează pogorârea Sfântului Spirit asupra ucenicilor lui Hristos și se celebrează anual la 50 de zile după Înviere.

Se pare că sărbătoarea Rusaliilor se ține diferit în funcție de fiecare regiune a țării. Astfel, în Moldova și Transilvania creștinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în Muntenia și Oltenia,  Rusaliile se întind pe o perioadă de 7 zile, iar în Banat 8 zile.

În tradiția românească se spune că cine nu va respecta sărbătoarea Rusaliilor va avea de-a face cu Ielele, spirite malefice, care provoacă boala denumită popular “luat din Rusalii”.

La sate se păstrează tradiția conform căreia credincioșii trebuie să ducă la biserică crenguțe de tei și nuc, pentru a fi sfințite. Cu aceste ramuri sfințite se vor împodobi, mai apoi, casele și icoanele, deoarece acestea au puterea de a alunga spiritele rele. În unele zone, pe lângă tei și nuc, credincioșii mai folosesc leuștean, usturoi și pelin.

De asemenea, oamenii obișnuiesc să poarte în sân sau în buzunare aceste buruieni, pentru a nu fi “luați din Rusalii” sau pociți de către Ielele neiertătoare.

O sărbătoare așa de mare și complexă, cum este cea a Rusaliilor, aduce cu ea o sumedenie de obiceiuri întâlnite cu precădere în satele și orașele mai mici.

Dansul Călușarilor este un obicei întâlnit mai ales în Oltenia, fiind considerat un joc tămăduitor, care aduce sănătate și noroc. Grupați în cete de câte 7-8, călușarii își încep dansul a doua zi de Rusalii, mergând din casă în casă pentru a colinda și a alunga spiritele malefice. Oamenii obișnuiesc să-i întâmpine pe călușari cu frunze de nuc, pelin, usturoi, apă și sare, uneori chiar și bani.

Un alt obicei specific Rusaliilor care se întâlnește prin zonele ardealului poartă numele de “Împănatul boului”. Obiceiul constă într-o procesiune ce se desfășoară pe ulițele satului, iar personajul principal este un bou împodobit cu fel și fel de ornamente din flori. Preotul are datoria de a-l sfinți când alaiul ajunge în fața bisericii, după care va da de băut participanților. La un moment dat boul va fi eliberat, iar o tânără fată va trebui să-l stăpânească și să ocolească o masă de trei ori. Tradiția spune că acea fată se va căsători în anul ce urmează.

Tot în Ardeal, imediat după Rusalii, se practică obiceiul numit “udatul nevestelor”. Pentru ca femeile să fie sănătoase și frumoase în tot restul anului tradiția spune că acestea trebuie stropite cu apă

Pe langă multitudinea de tradiții și obiceiuri, de Rusalii întâlnim și o serie de superstiții, dintre acestea câteva mai cunoscute, sunt următoarele:

  • În zilele de Rusalii nu e bine să mergi la câmp, pentru că Ielele te pot prinde și pedepsi;
  • De Rusalii nu se intră în vie, nu se merge în locuri pustii, pe langă păduri sau fântâni fiindcă te poți întâlni cu spiritele rele;
  • Cine lucrează în ziua de Rusalii va fi pedepsit de puterea Ielelor, deoarece nu cinstește și prețuiește cum se cuvine ziua;
  • De la Rusalii timp de 9 săptămâni nu se vor mai culege ierburi de leac;
  • În ziua de Rusalii nu e bine să te cerți cu alții fiindcă vei fi “luat din Rusalii”, etc.

 

Surse:  vesteabuna.thelife.one,  traditii-superstitii.ro

 

  https://www.evolutiespirituala.ro/rusaliile-ielele/?feed_id=56467&_unique_id=647bc2e772f92

/de
,

Gheorghe Vâlcea – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA – „Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”

parintele arsenie boca13

Gheorghe Vâlcea – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA – „Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”

I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie

 

„Să-mi faci crucea”

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – „Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. „Ieromonahul”. Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: „Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum”. Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un „I” înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.

Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu – „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”.

arsenie-boca-5
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt”.

L-a ascultat buimăcit. Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: „Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”. Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.

Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un „L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor – „Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. „De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!”.

Desenele unui artist

„Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!”

Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care „domnul bă­trân”, aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.

„Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit – , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau”.

Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş. „Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii… Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi”.

 parintele-arsenie-boca

Chiliile ridicate după planul părintelui

A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: „Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră”. Întâl­ni­rea l-a bul­versat. „Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me”. Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt.

Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: „Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă”. Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. „De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.

Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”

Pelerinaj-la-mormantul-Parintelui-Arsenie-Boca--28-nov-2009

Miracolul

Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar – şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. „I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”. A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. „Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”.
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. „Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit”.

După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie. Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: „domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”. Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind – „Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”. O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.

parintele-arsenie-boca-28-noiembrie_20fcaa6d09369b
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. „Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”. Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. „La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: . Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea”.

De dincolo de mormânt

Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.

Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic – „să vii la mor­mânt!”. Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bă­trâneţele l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.

arsenie boca mormant
Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. „Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

https://www.evolutiespirituala.ro/gheorghe-valcea-tamplarul-parintelui-arsenie-boca-unul-ca-el-se-naste-o-data-la-o-mie-de-ani/?feed_id=56404&_unique_id=647b8a6b1078d

/de
, , , , ,

Rugaciunea Sfantului Ciprian

RUGACIUNEA SFANTULUI CIPRIAN  

Stapane Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule si Chivernisitorule a toate, Sfant si slavit esti; Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, slava Tie. Tu, Cel ce locuiesti in lumina cea nepatrunsa si neapropiata, pentru rugaciunea mea, a smeritului si nevrednicului robului Tau, departeaza demonii si stinge viclenia lor de la robii Tai; revarsa ploaie la buna vreme peste tot pamantul si fa-l sa-si dea roadele lui; copacii si viile sa-si dea deplin rodul lor; femeile sa fie dezlegate si eliberate de nerodirea pantecelui; acestea si toata lumea mai intai fiind dezlegate, dezleaga si toata zidirea de toate legaturile diavolesti. Si dezleaga pe robul Tau (numele) impreuna cu toate ale casei lui de toate legaturile satanei, ale magiei, ale farmecelor si ale puterilor potrivnice.
Rugaciunea Sfantului Ciprian
          Impiedica Tu, Doamne Dumnezeul parintilor nostri toata lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vraji si de toate lucrarile satanicesti si de toate legaturile lui, si distruge toata lucrarea vicleana prin pomenirea Prea Sfantului Tau nume.

Rugaciunea Sfantului Ciprian

          Asa, Doamne, Stapane a toate, auzi-ma pe mine nevrednicul slujitorul Tau si dezleaga pe robul Tau (numele) de toate legaturile satanei si daca este legat in cer, sau pe pamant, sau cu piele de animale necuvantatoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sange de om, sau cu al pasarilor, sau cu al pestilor, sau prin necuratie, sau in alt chip s-au abatut asupra lui, sau daca din alta parte au venit, din mare, din fantani, din morminte, sau din orice alt loc, sau daca a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasare, sau prin serpi (vii sau morti), sau prin pamantul mortilor, sau daca a venit prin strapungere de ace, dezleaga-le pentru totdeauna, in ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.
Rugaciunea Sfantului Ciprian
          Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunosti si stii toate, dezleaga, sfarama si distruge, acum, lucrarile magiei, iar pe robul Tau (numele) pazeste-l cu toti ai casei lui, de toate uneltirile diavolesti. Zdrobeste, cu insemnarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, toate puterile potrivnicilor. Pustieste, distruge si departeaza, pentru totdeauna, toate lucrarile magiei, vrajitoriei si fermecatoriei de la robul Tau (numele).

Rugaciunea Sfantului Ciprian

 

          Asa, Doamne, auzi-ma pe mine pacatosul slujitorul Tau si pe robul Tau cu toti ai casei lui, si dezleaga-i de demonul de amiaza, de toata boala si de tot blestemul, de toata mania, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinta, prostia, neintelepciunea, mandria, cruzimea, nedreptatea, trufia, si de toate ratacirile si gresalele, stiute si nestiute, pentru Sfant numele Tau, ca binecuvantat esti in veci.
AMIN!
Rugaciunea Sfantului Ciprian

Karanna Academy

PAGINA FACEBOOK

https://www.evolutiespirituala.ro/rugaciunea-sfantului-ciprian/?feed_id=56278&_unique_id=647b1a275d837

/de
,

Erezii periculoase

biblia

 Erezii periculoase

 

Erezii care au stat in umbra in perioada Evului Mediu si care si-au gasit noi raze de speranta in prezent. Unele isi vor gasi poate mai multi adepti in viitor. Iata cum arata acest viitor.

Iisus a avut o fire umana si una divina sau le-a avut pe amandoua? Dumnezeu este intrupat in trei persoane sau numai Tatal este cel adevarat? Sfantul Duh a fost creat de Fiu? Atat de multe intrebari si tot atatea erezii? De unde a stiut biserica ce este adevarat si ce nu este?

Ce a fost demn de crezare si ce nu? Care teorie a fost adoptata, care a trecut de Canon? Si care a fost redusa la tacere? Cati au fost prigoniti? Cati au fost inchisi, ucisi si cator eretici li s-a inchis gura? Cati au fost arsi pe rug?

Dar mai ales cati au fost dati uitarii?

Reinviem acum aceste erezii mai mult umane decat divine. O lupta eterna pentru detinerea adevarului suprem.

KENOSIS – Teoria kenotica stabileste ca Isus a renuntat la unele din atributele sale divine cat timp a fost om aici, pe pamant. Aceste atribute erau omniscienta, omniprezenta si omnipotenta. Hristos a facut acest lucru voluntar astfel incat sa fie aidoma unui om pentru a implini lucrarea de mantuire. Aceasta opinie a fost prima oara expusa la sfarsitul anilor 1800 in Germania de catre Gottfried Thomasius (1802-1875), un teolog lutheran.

MACEDONIANISMUL – denumita si  erezia pneumatomahiana – o erezie crestina din secolul al patrulea care nega deplina personalitate si divinitate a Sfantului Duh. Potrivit acestei erezii, Sfantul Duh a fost creat de Fiu si ca atare era subordonat Tatalui si Fiului. (In teologia crestina ortodoxa, Dumnezeu este unul ca esenta, dar intreit ca persoana — Tatal, Fiul si Sfantul Duh, care sunt distincti si egali.)

MODALISMUL sau SABELIANISMUL si MONARHIANISMUL MODALISTIC– Modalismul este probabil cea mai obisnuita eroare teologica privind natura lui Dumnezeu. Este o negare a Treimii, sustinand ca Dumnezeu este o singura persoana care, de-a lungul istoriei biblice, s-a dezvaluit pe Sine in trei moduri ori forme. Astfel, Dumnezeu este o singura persoana care prima data s-a manifestat pe Sine in chipul Tatalui in vremurile Vechiului Testament. La intrupare, modalitatea a fost Fiul. Dupa inaltarea lui Isus, modalitatea a fost Sfantul Duh. Aceste modalitati sunt consecutive si niciodata simultane. Cu alte cuvinte, Tatal, Fiul si Sfantul Duh nu au existat vreodata toti in acelasi timp, ci doar unul dupa altul. Modalismul neaga distinctia intre cele trei persoane ale Treimii, chiar daca  pastreaza divinitatea lui Hristos.

MONARHIANISMUL – Monarhianism (mono – “unul“; arche – “conducere“) a fost o greseala referitoare la natura lui Dumnezeu care s-a dezvoltat in secolul al doilea A.D. S-a nascut ca o incercare de a mentine monoteismul si a respinge triteismul. Din nefericire, ea contrazice doctrina ortodoxa a Treimii. Monarhianismul invata ca exista un singur Dumnezeu ca persoana unica: Tatal. Treimea inseamna ca exista un Dumnezeu in trei persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Treimea este monoteista, nu politeista cum le place unora dintre criticii ei sa sustina. Monarhienii erau impartiti in doua mari grupari, monarhienii dinamici si monarhienii modalisti.

MONARHIANISMUL DINAMIC – Monarhianismul Dinamic, precum Monarhienii Modalisti, si-au bazat invataturile lor pe stricta unicitate a lui Dumnezeu invatata în Biblie (monarhia, provenind de la radacinile din greaca pentru „singur” si „inceput”, „sursa”, sau „domnie”, precum este in cuvantul „monarhie”).

SABELIANISMUL – In crestinism, sabelianismul (cunoscut si ca modalism, monarhianism modalist ori monarhism modal) este credinta nontrinitariana care sustine ca Tatal Ceresc, Fiul Inviat  si Sfântul Duh sunt moduri sau aspecte diferite ale unui Dumnezeu (pentru noi doar), in loc de trei persoane distincte (in El Insusi). Se spune ca Dumnezeu are trei “fete” sau “masti” (grec. prosopa). Intrebarea este: “este treimea lui Dumnezeu o problema pe care o vedem în mod eronat (sabelianism/modalism), sau este o chestiune a esentei lui Dumnezeu dezvaluita ca trei-intr-unul (trinitarianism ortodox)?”

mary baby jesus1
MONTANISMUL – Montanismul, cunoscut si ca Erezia Catafrigiana si Noua Profetie, a fost o miscare eretica intemeiata de profetul Montanus care a aparut in Biserica Crestina din Frigia, Asia Mica, in secolul al II-lea. Ulterior s-a extins si spre Vest, in principal in Cartagina, sub indrumarea lui Tertullian, in secolul al III-lea. Era aproape disparut in secolele al V-lea si al VI-lea, cu toate ca unele dovezi arata ca supravietuia undeva prin secolul al IX-lea.

MONOTELITISMUL – Monotelismul nu este altceva decat o prelungire a monofizismului.  Doctrina cristologica ce sustinea ca Isus a avut o singura vointa, insa doua firi (cea divina si cea umana). Sub influenta Patriarhului Sergius I al Constantinopolului, monothelitismul s-a dezvoltat pe parcursul domniei lui Heraclius (610-641), ca si consecinta a esecului Monoenergismului, ca si încercare de reconciliere a Miaphysisilor (cei ce nu erau Chalcedonieni) cu Chalcedonienii. Oricum, a fost respinsa de catre Biserica, si nu a fost niciodata acceptata nici de catre Miaphysisi. Un oponent puternic al doctrinei a fost Maximus Confesorul, care a pus accent in schimb pe dythelitism, convingerea ca Hristos a avut doua vointe in loc de una.

MONOFIZITISMUL – Monofizitismul este doctrina care sustine ca Isus Hristos a avut numai o natura, nu doua– divina si omeneasca.  Aceasta credinta este cunoscuta sub numele de Eutychianism, dupa Eutyches, un arhimandrit de la mijlocul secolului V dintr-o manastire a Constantinopolului. Eutyches invata ca in Isus Hristos, umanitatea a fost absorbita de divinitate, „dizolvata ca o picatura de miere in mare”.  Eutyches lupta impotriva doctrinei Nestoriene care sustinea ca cele doua naturi ale lui Hristos reprezentau doua persoane diferite. Doctrina lui a fost condamnata ca fiind eretica, la Conciliul de la Chalcedon în 451.

NESTORIANISMUL – Nestorianismul este convingerea cum ca Iisus ar fi doua persoane diferite. Erezia este numita dupa Nestorius, care s-a nascut in Syria si a muriti in 451 d.Hr. , care a sustinut aceasta doctrina.  Nestorius a fost un calugar ce a devenit Patriarhul Constantinopolului si a respins denumirea de ”Mama a lui Dumnezeu”. El considera ca Maria a fost mama lui Hristos numai pentru partea sa umana. Consiliul din Ephesus a fost convocat în 431 sa se pronunte in legatura cu aceasta problema si au decis ca Iisus a fost o singura persoana cu doua firi inseparabile: cea divina si cea umana.

PATRIPASIANISMUL – In teologia crestina, patripassianismul este o erezie trinitariana; este un mod de a intelege cum relationeaza persoanele lui Dumnezeu una cu alta, care a fost respins de catre biserica. In particular, patripassianismul este o forma de modalism, invatatura care sustine existenta unui singur Dumnezeu care apare în trei moduri diferite (in opozitie cu invatatura ortodoxa ca este un singur Dumnezeu, care exista in trei persoane).

ebc96dcccbb1038eab1941d2962ec7dePELAGIANISMUL –   Pelagianismul deriva, ca denumire, de la Pelagius, care a trait in secolul al cincilea A.D. si a fost profesor in Roma, cu toate ca era britanic prin nastere.  Este o erezie care abordeaza natura omului.  Pelagius, al carui nume de familie era Morgan, gandea ca oamenii au capacitatea de a indeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertatii vointei umane, independent de slava lui Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, libera vointa a unei persoane este pe de-a intregul capabila sa-L aleaga pe Dumnezeu si /sau sa faca bine sau rau fara ajutorul interventiei divine. Pelagianismul spune ca firea omului este buna, la baza.  Astfel ea neaga pacatul originar, doctrina conform careia noi am mostenit o fire pacatoasa de la Adam.  El spunea ca Adam si-a facut rau doar siesi, cand a decazut, iar toti descendentii sai nu au fost afectati de pacatul lui Adam.  Pelagius sustinea ca o persoana este nascuta cu aceeasi puritate si virtuti morale ca cele ale lui Adam, atunci cand a fost facut de Dumnezeu.  El afirma ca oamenii il pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru si a gandirii rationale.  Slava lui Dumnezeu, atunci, ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar veni catre El.

QUIETISMUL – este o filozofie crestina care a strabatut Franta, Italia si Spania in timpul secolului al XVII-lea, avand insa origini mult mai timpurii. Misticii cunoscuti ca quietisti insista, cu mai mult sau mai putina emfaza, pe nemiscarea intelectuala si pasivitatea interioara ca si conditii esentiale ale desavarsirii; toate au fost in mod oficial proscrise ca erezie, in termeni foarte expliciti, de Biserica Romano-Catolica.

SOCIANINISMUL – este o forma de antitrinitarianism, denumita dupa Laelius Socinus (decedat în 1562 la Zurich) si dupa nepotul sau Faustus Socinus (decedat in 1604 în Polonia). Cel dintai a fost unul dintre fondatorii unei societati religioase care era nevoita sa functioneze in secret pentru a evita persecutiile. Secta sociniana a cunoscut o raspandire mai larga dupa ce Faustus Socinus, nepotul lui Laelius Socinus, i-a devenit membru de valoare. In 1574, socinienii, care se numeau pe sine drept unitarieni, au emis un „catehism al unitarienilor”, in care si-au asternut pe hartie viziunea asupra naturii si perfectiunii Dumnezeului lor conducator, precum si alte principii ale grupului lor.

Cred ca acest miscari nu au fost unele de revolta ci de gandire, de reflectie. Primii crestini au incercat sa inteleaga mai bine aceasta noua religie. Este vorba de un zeu sau de trei intr-unul singur? Exista un Iisus divin si altul uman? De  ce trebuie sa existe un pacat originar? Au incercat sa aduca mai mult sens si inteles crestinismului. Au incercat sa aduca logica intr-un sistem de labirinte.

Asta a fost cea mai mare greseala a lor. Au incercat…

Sursa: mythologica.ro

https://www.evolutiespirituala.ro/erezii-periculoase/?feed_id=56215&_unique_id=647ae1e782ebd

/de