Gheorghe Vâlcea – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA – „Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”
I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie
„Să-mi faci crucea”
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – „Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. „Ieromonahul”. Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: „Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum”. Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un „I” înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu – „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”.
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital. Pe drum, i-a spus la fel de direct: „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt”.
L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: „Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”. Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un „L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor – „Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. „De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!”.
Manastirea Prislop
Desenele unui artist
„Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!”
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doisprezece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care „domnul bătrân”, aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
„Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit – , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau”.
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş. „Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii… Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi”.
Chiliile ridicate după planul părintelui
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: „Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră”. Întâlnirea l-a bulversat. „Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume”. Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: „Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă”. Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. „De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”
Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar – şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. „I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”. A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. „Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”.
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. „Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit”.
După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: „domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”. Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind – „Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”. O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. „Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”. Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. „La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: . Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea”.
De dincolo de mormânt
Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic – „să vii la mormânt!”. Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţele l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. „Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
.jpg "ZONA NEUTRA, ZONA INTUNERICULUI, REÎNTRUPĂRILE, MISIUNILE, KARMA 81")
