DOCUMENTAR„IISUS IN INDIA”
Iisus in India – Mit sau adevar? (Documentar,2008)
In continuare va prezint 2 articole pe acest subiect, care sustin ipoteza documentarului:
Articol nr 1
O ipoteza cu conotatii medicale
Iisus nu a murit atunci cand a fost rastignit
Moartea pe cruce a lui Iisus din Nazaret a lasat o urma de nesters asupra a milioane de vieti umane. Tristetea de nedescris a sfirsitului si bucuria luminoasa a Invierii lui Hristos constituie piatra de fundament a religiei crestine. Dar iata ca hindusii, persanii si pakistanezii sint ferm convinsi ca Iisus a mai trait multi ani dupa rastignire pe paminturile lor si ca a murit la batrinete in Kasmir.
Prima mentiune in Coran: a existat un adapost pentru Avatar
In capitolul 23 al Coranului se gasesc urmatoarele rinduri: Noi (Allah) i-am facut pe fiul Mariiam (Iisus) si pe Mama Sa simbolul umanitatii si le-am dat un adapost la poalele unui munte spalat de un izvor proaspat. Ce inseamna acest citat? Se pare ca, potrivit credintelor musulmanilor, Iisus, impreuna cu Mama Sa Maria, cu apostolul Toma si cu Maria Magdalena, a parasit Palestina dupa ce a inviat si a mers pe drumul parcurs inca din tinerete, drumul catre Orient, catre India.
Date despre intoarcerea lui Iisus in India se pot intilni nu numai in textele islamice, ci si in cartile sfinte ale persanilor, ale budistilor, hindusilor, evreilor si ale crestinilor gnostici. Aici s-au pastrat insemnari despre viata lunga a lui Iisus in India si despre moartea Sa la Shrinagar.
Aceasta este capitala veche a Kasmirului, asezata printre riuri la poalele muntelui Himalaya si vizitata in fiecare an de zeci de pelerini. Pentru indieni, El este Avatarul dragostei, adica divinitatea intruchipata in om. Multi crestini care au venit in tinutul unde El si-a gasit linistea de veci au remarcat sentimentul de fericire si luminare care i-a cuprins in apropierea acestor locuri sfinte: Linistea si bucuria ne-au cuprins pentru ca noi tot timpul am simtit in adincul sufletului ca El nu a putut sa moara atit de ingrozitor – cu asemenea cuvinte descriu martorii minunea vederii ultimului adapost al lui Iisus.
Salvarea rasei umane s-a infaptuit prin singele lui Iisus
Haideti sa analizam faptele istorice si datele care au ajuns pina la noi, date care privesc circumstantele chinurilor si Invierea lui Iisus. Pentru inceput trebuie sa amintim un articol care a stirnit multe discutii: Salvarea deplina a corpului lui Iisus Hristos. Acesta a fost publicat in presa italiana, la data de 2 iulie 1960, de catre Papa de la Roma Ioan al XXIII si continea un mesaj al Papei catre episcopii catolici. In el se spunea ca salvarea rasei umane s-a infaptuit prin singele lui Hristos, de aceea pentru ispasirea pacatelor omenesti moartea Sa nu este esentiala.
Ce l-a indemnat pe Papa sa afirme acest lucru? De ce in anul 1960 dupa Nasterea lui Hristos autoritatile spirituale au simtit nevoia de a le comunica credinciosilor ca moartea Mintuitorului nu este o conditie esentiala a salvarii si ca ar fi suficiente varsarea singelui Sau si chinurile indurate pe cruce? Probabil ca cercetarile savantilor din toata lumea au avut asupra parintilor bisericii o influenta foarte serioasa.
In rindurile urmatoare o sa incercam sa analizam unele dintre aceste fapte. In primul rind, moartea ca urmare a rastignirii survenea de obicei dupa a patra zi de chinuri. Adesea, dupa o zi si jumatate, pedeapsa se considera savirsita, iar criminalul era coborit de pe cruce. Daca cei apropiati reuseau sa ii trateze ranile, cel rastignit continua sa traiasca.
Dupa trei ore pe cruce, Hristos a intrat intr-o stare de catalepsie
Numeroase marturii ale martorilor oculari arata ca ranile lui Iisus dupa ce a fost coborit de pe cruce au continuat sa singereze. Orice medic stie ca aceasta este o dovada incontestabila a faptului ca omul este viu. Cind se opreste inima, suvoiul de singe inceteaza sa mai curga, vasele sangvine subcutanate se golesc si nu mai pot singera. Golirea lor este si primul semn al mortii, golire care se manifesta printr-o paloare foarte pronuntata a pielii.
Pe baza tuturor datelor si scrierilor pe care le au despre rastignirea lui Iisus, expertii au ajuns la o concluzie: dupa trei ore petrecute pe cruce, Hristos a intrat intr-o stare de catalepsie, dar inima lui a continuat sa bata.
Aceia care au putut sa observe trecerea prin foc sau transa ca de moarte a yoghinilor (in aceasta stare toate procesele vitale sint incetinite pina la niste limite critice, practic neobservabile fara niste aparate extraordinar de sensibile) isi pot imagina starea in care a intrat Mintuitorul atunci cind a fost ranit. Durerile cauzate de loviturile de bici, durerile miinilor strapunse de cuie si spini s-au dizolvat intr-o stare stranie a constiintei.
Au mai ramas doar loviturile de sulita! Probabil ca acestea au provocat moartea. Cu toate acestea, singele si apa care, potrivit cuvintelor lui Ioan si ale altor martori, au curs din rana facuta de sulita nu aveau cum sa provina de la inima. Atunci cind acest organ vital este lovit direct survine moartea fulgeratoare, iar pierderea de singe este minima. Ranirea unei artere tangente, in schimb, ar fi provocat o hemoragie abundenta, cel ranit ar fi pierdut singe pe parcursul a citeva minute. Rana ar fi continuat sa singereze slab si dupa ce corpul a fost coborit dupa cruce. Probabil ca sulita nu a intrat foarte adinc si nu a atins inima.
In anul 1969, Vaticanul a poruncit demararea unor cercetari detaliate ale relicvelor sfinte reale care au ramas din acele vremuri. Cercetarile au durat sapte ani si au ajuns la unele rezultatele.
Pilat din Pont nu a dorit moartea Mintuitorului
Acum intram in zona presupunerilor si a enigmelor, care de asemenea au o baza destul de stabila – numeroasele marturii ale unor persoane istorice reale si documentele adevarate care au ajuns pina la noi.
Iata prima presupunere: Pilat din Pont nu a dorit niciodata moartea lui Iisus. Exista citeva dovezi care confirma acest fapt: unul dintre ele este originalul scrisorii trimise imparatului Tiberiu, scrisoare care se pastreaza la biblioteca din Vatican. In aceasta epistola, scrisa in anul 32 de la Nasterea lui Iisus Hristos, el il descrie pe Iisus ca pe o persoana remarcabila, care se gasea deasupra tuturor filozofilor si invatatilor acelor timpuri, si il recunoaste ca pe adevaratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Atitudinea lui Pilat fata de Nazaritean a provocat o stare de agitatie printre iudeii bogati, acestia l-au amenintat ca se vor adresa imparatului, iar din aceste conjucturi politice s-a ajuns la un moment dat la un compromis. Iisus a fost rastignit pe cruce. Neavind puterea sa il scape de chinuri, Pilat din Pont a organizat rastignirea in asa fel incit cel chinuit sa suporte caznele grele la care era supus.
Pestera din gradina lui Iosif din Arimateea
Iata mai departe citeva fapte care tin de istoria crestinatatii. Imediat dupa rastignire, Iosif din Arimateea i-a cerut lui Pilat permisiunea sa ia corpul de pe cruce, iar Pilat i-a dat voie, chiar daca cei rastigniti nu erau ingropati in morminte separate sau rudele nu puteau sa ii ia pentru a-i inmorminta. Se pare ca Pilat spera ca Iisus sa mai fie inca in viata.
Mergind mai departe, aflam ca trupul a fost dus intr-o pestera spatioasa si bine aerisita construita intr-o stinca in gradina lui Iosif din Arimateea. Intrarea in aceasta pestera era blocata cu o piatra foarte mare. Pina in zilele noastre au ajuns insa stiri cum ca din aceasta pestera exista o intrare tainica in casa lui Iosif. Chiar aceasta pestera a servit de adapost pentru familia lui Iosif in perioadele cu probleme sociale.
Iata din nou unele marturii din scrierile lui Ioan. Acesta spune ca a venit un om bogat, Nicodim, care a adus cu el aproximativ 40 de kilograme dintr-un amestec tamaduitor din smirna, aloe si alte plante care se foloseau la tratarea ranilor. Este interesant de remarcat ca farmacistii din evul mediu, folosind salvia si verbina, citau o poveste care spunea ca aceste ierburi si-au dobindit puterea deosebita pentru ca au crescut pe Golgota si au vindecat ranile lui Iisus.
Invierea dupa trei zile
Potrivit legendelor, Mintuitorul le-a spus ucenicilor ca templul corpului Sau va renaste dupa trei zile. Cuvintele Sale au fost luate de catre apostoli drept o metafora – Mintuitorul a trebuit sa le dovedeasca ca este viu: le-a aratat ucenicilor ranile, a mincat alaturi de ei – peste prajit si miere.
Izvoarele se contrazic unul pe altul in ceea ce priveste Inaltarea. Matei nici macar nu aminteste de acest lucru! O alta Evanghelie spune ca disparitia lui Iisus a avut loc in aceeasi zi ca si Invierea. O a treia afirma ca Iisus s-a intilnit cu ucenicii sai inca 40 de zile, dindu-le sfaturi pentru viitor. Ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic, Mintuitorul s-a intilnit cu ucenicii, probabil ca a petrecut cu ei 40 de zile, tratindu-si ranile si recuperindu-si fortele, iar dupa aceea a disparut. Unde a plecat insa?
In majoritatea izvoarelor si cronicilor acelor timpuri exista marturii ca Iisus si-a continuat misiunea, calatorind prin Orient, in cautarea ramurilor de israeliti rataciti. Asemenea neamuri existau foarte multe in Orient, pentru ca dupa distrugerea Imperiului Asirian numai o parte foarte mica a iudeilor s-au intors in Palestina. Celelalte zece triburi s-au imprastiat prin Persia, Baktria (astazi Afganistan) si dincolo de granitele Indusului – in Kasmir.
Aceasta tara din partea de vest a Tibetului himalayan este cunoscuta in Orient ca Raiul pamintesc. Pina in zilele noastre, in aceste tinuturi traiesc oameni care isi spun ben-e-Israil, ceea ce inseamna Fiii lui Israel. Exista de asemenea un numar foarte mare de lucrari, de cercetari vechi si contemporane care vorbesc despre originea israeliteana a locuitorilor Afganistanului si Kasmirului. Probabil ca spre acestia si-a indreptat drumul Iisus.
Drumul lui Iisus catre Kasmir
Multe dintre izvoarele sanscrite, cum ar fi Bhavisia Mahapurana, afirma ca Iisus a parasit Palestina imediat dupa sarbatoarea celor 50 de zile. Insotit fiind de Toma, de Nascatoarea Maria si de Maria Magdalena, El s-a indreptat catre Damasc, apoi pe un drum de caravane au trecut prin partea de nord a Persiei. Pe drum, Iisus a propovaduit foarte mult credinta, a vindecat numerosi bonavi, de unde si-a capatat numele de Tamaduitorul celor leprosi. Acest pelerinaj maret, in timpul caruia El a calatorit prin India, a durat citiva ani.
Potrivit spuselor Sfintului Toma si izvoarelor musulmane, Iisus, Maria si Toma s-au gasit pentru o perioada scurta de timp la Taksil (astazi teritoriul Pakistanului), de unde si-au continuat drumul catre Kasmir. Mama Sa nu a suportat greutatile drumului si a murit pe cind calatoreau. Pe locul unde s-a intimplat acest lucru, la 30 de mile de Ravalpindi, in zilele noastre se gaseste orasul Marri, denumit asa in cinstea ei. Mormintul ei din Pindi-Point ramine un loc sfint foarte important si in zilele noastre. In anul 1950, relicvele sfinte au fost restaurate datorita lui Khvadj Nazir Ahmad, autorul studiului Iisus in raiul pe pamint.
Mai departe drumul lui Iisus a trecut printr-o vale, astazi cunoscuta sub numele de Valea lui Iisus. Acesta este un loc minunat, intr-o zona de munte, iar in zilele noastre este populat de tribul iahudi, urmasii triburilor israelitilor. De aici, El s-a indreptat catre un tinut, denumirea caruia inseamna astazi locul unde s-a odihnit Iisus, iar in cele din urma a ajuns la Shrinagar, capitala Kasmirului.
Este important sa subliniem ca in ultima sa calatorie Iisus a repetat aproape in intregime drumul facut in tinerete, despre care ne sint cunoscute foarte multe lucruri.
Locurile prin care a trecut Mesia
Probabil ca multi dintre adeptii crestinismului timpuriu, facind descrierea vietii lui Iisus, au pus datele care se refereau la aceasta a doua calatorie pe seama primeia. Si numai in zilele noastre cercetatorii au putut sa descopere adevarul.
Din fericire, traditiile de neclintit ale Orientului au permis pastrarea aproape neschimbate a multor denumiri de regiuni si zone. Astfel incit, chiar si astazi, avem posibilitatea de a reface calatoria lui Mesia dupa denumirile geografice ale unor zone ale Kasmirului. Iata numai citeva exemple: Iuza-dhara – Izvorul lui Iisus, Iuzu-hatpura – Locul lui Iisus, Issa-Kus – Muntele lui Iisus, Iusu-maidan – Lunca lui Iisus, Ius-marg – Cararea lui Iisus, Tahte-taus – Locul unde a locuit Cel Maret.
Mormintul Prorocului – in cripta Rozabal
Potrivit manuscriselor Manastirii Himis si documentului Bhavisia Mahapurana, barbatul care a sosit in aceasta tara cu miinile si cu talpile ranite a produs o impresie extraordinara asupra imparatului Radja Shalevahin. Radja a fost atras de invataturile lui Iisus, L-a ajutat de foarte multe ori si I-a promis ca ii va urma sfaturile. Pina la sfirsitul vietii Sale, Iisus a trait intr-un adapost pe riul Dal si numeroase persoane au venit la El sa-i asculte propovaduirile si sa se tamaduiasca.
Atunci cind si-a presimtit moartea, Mintuitorul l-a sfatuit pe Toma sa urmeze drumul sau si, de asemenea, i-a cerut sa il ingroape in locul in care va muri. Acest mormint se gaseste astazi in centrul Shrinagarului contemporan, in cripta Rozabal, ceea ce in traducere inseamna mormintul prorocului.
Pe o tablita veche care s-a pastrat acolo se gasesc doua urme ale talpilor lui Iisus, pe care se vad foarte bine cicatricele care au ramas dupa rastignire. Inscriptiile de pe pereti scrise in evreieste spun ca acest loc sfint este chiar locul unde s-a petrecut Ridicarea finala la cer a lui Iisus.
Urmasii familiilor vechi pe aceste meleaguri au pastrat pe parcursul a 1900 de ani acest mormint. Documentele care s-au transmis din generatie in generatie ca mostenire permit presupunerea ca Iisus a murit la adinci batrinete, cu mintea sanatoasa si cu o memorie foarte buna.
Sfintul Toma a continuat misiunea lui Iisus
Documentele vechi afirma cu convingere ca credinciosul Toma a indeplinit cu exactitate poruncile Invatatorului. A vizitat din nou mormintul Maicii Domnului, dupa care a plecat prin toata India, propovaduind si explicind invatatura lui Iisus, a pus bazele comunitatii Kerale si si-a gasit sfirsitul in Madras, unde, pe muntele care ii poarta numele, deasupra mormintului sau a fost construita Biserica Sfintului Toma care a rezistat pina in zilele noastre.
Astfel, Fiul Domnului, marele Mesia, si-a gasit linistea in Kasmir. Drumul lui nu s-a terminat tragic, la virsta de 33 de ani pe pietrele blestemate ale Golgotei, ci a continuat in patria intelepciunii si a vechilor traditii. Raiul pamintesc a fost gasit de el in Shrinagar.
Hindusi si musulmani, budisti si crestini, reprezentantii tribului ben-e-Israil si multe alte neamuri indiene cinstesc memoria Prorocului, care a venit din Palestina cu cicatricele rastignirii pe miini si pe corp.
Mesia, care a vindecat numerosi bolnavi, a adunat in jurul sau mii de oameni, i-a ajutat pe cei saraci si le-a adresat cuvinte pline de Dragoste, Bunatate si Lumina.
Documentar de Georgeta Licsandru
Articol nr 2
Distribuit, în reţelele de televiziune, de Universal City Studios Productions, Jesus in India, filmul producătorilor Paul Davids şi Edward T. Martin, lansat în perioada Crăciunului lui 2008, la Sundance Channel, în încercarea de a arunca o rază de lumină, pe o perioadă obscură din viaţa lui Iisus Hristos, expediată sumar în evanghelii, într-un singur verset, coroborează declaraţiile multor personalităţii ale culturii şi religiei actuale: Prof. Elaine Pagels, Monsignor Corrado Balducci, Sfinţia Sa Dalai Lama, Sfinţia Sa Shankaracharya, Arif Khan, Suzanne Olsson, Dr. Paul R. Fleischman, Fratele Chidananda, Daniel Entin, Rabbi Yitzchok Adlerstein, Michael Hesemann, Prof. Alan C. Mitchell, Prof. Anthony Tambasco, Prof. James Deardorff.
Am ezitat o vreme să mă apropii, prea mult, de subiecte religioase fierbinţi şi o voi face în acest articol ceva mai amplu, fiindcă, spre ruşinea acestor vremuri, cuvinte abjecte, lipsite de conţinut, ca erezie sau blasfemie, continuă să facă parte din vocabularul nu doar al căpeteniilor religioase, ci şi al fundamentaliştilor de rând şi m-am decis, într-un final, să devin eu însumi intolerant, fiindcă nu mai tolerez de multă vreme intoleranţa cretină şi bigotismul celor care refuză să priceapă, după milenii de mistificare religioasă, că „izvoarele teologice” ce ne-au fost lăsate la îndemână, nouă, muritorilor de rând, de mai marii bisericilor, au fost cenzurate la maxim, pentru a le servi interesele materialiste meschine.
Printre rânduri, în diferite articole postate pe blog, m-am exprimat destul de dur, poate, la adresa bisericii creştine şi a celei catolice, în special, dar pe 30 martie a.c., TVR 1, a suplinit lipsa mea de implicare în afacerile ortodoxiei române, cel mai mare evazionist fiscal, difuzând un documentar, pe care vi-l recomand, spre trezire, „Averea bisericii”, ce a fost evaluată, modest, aş zice eu, la circa 3 miliarde de euro: 5.000 de hectare de pădure şi tot atâtea hectare de teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante, ferme agricole şi viticole şi, nu în ultimul rând, peste 18 milioane de credincioşi, dispuşi să umple buzunarele fariseilor moderni autohtoni, largi cât portbagajele maşinilor de lux, în care-şi plimbă fundurile „sfinte”.
Respingerea realităţii, refuzul de pune întrebări incomode, condamnarea feroce şi ostracizarea celor care o fac, lipsa documentării adecvate, interpretarea îngustă a izvoarelor religioase sau istorice, sunt doar câteva dintre caracteristicile comportamentale ale fundamentaliştilor actuali, prezenţi în orice religie, care ne împiedică şi azi să aflăm adevărul, monopolizat de mii de ani de purtătorii de anterie, care au epurat cu sălbăticie sau au blocat, în arhivele proprii, orice scriere religioasă autentică, în baza unor drepturi divine inventate şi impuse cu sabia şi rugul, ce au condus la instituirea unei ierarhii religioase monstruoase.
Vreme de circa 460 de ani (325-787), cele şapte Sinoade Ecumenice, s-au înscris într-un ciclu rotund, iniţiat şi finalizat la Niceea, al „formării şi îndrumării” moralei creştine, prin cenzurarea sau distrugerea tuturor documentelor istorice şi religioase care le-au căzut în mână, ciclu ce a fost redeschis în secolul trecut, prin monopolizarea şi blocarea accesului la documentele eseniene de la Qumran şi la cele de la Nag Hammadi, perpetuând, în locul unei religii a iubirii şi înţelegerii, aşa cum a încercat Iisus, o religie a terorii, centrată pe o pedeapsă cruntă, la o ipotetică judecată de apoi, de care nimeni nu va fi scutit, din moment ce până şi actul naşterii noastre, în această lume a aparenţei materiale, prin voinţă divină, a fost întinat, fiind definit drept păcat primordial.
Încă de la primul meu contact serios, cu această carte îndoliată, care este Biblia, nu am înţeles logica unificării a două scrieri fundamental diferite, Vechiul şi Noul Testament, primul fiind bântuit de o zeitate absurdă, răutăcioasă, geloasă, violentă şi răzbunătoare, care-mi aminteşte perfect de panteonul antic grec, plin de asemenea „zei” malefici, iar al doilea, fiind luminat de iubirea şi compasiunea celui mai mare sacrificat al religiei creştine – prin grija obtuzităţii contemporanilor şi a ipocritelor căpetenii religioase – Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât, Noul Testament, este repudiat de iudaism şi islam.
În pofida timpului avut la dispoziţie şi a îndărătniciei manifestate în „modelarea scrierilor religioase”, se pare că preoţii nu şi-au făcut prea conştiincios datoria, fiindcă mai există documente ce le-au scăpat sau documente ce au fost cenzurate neatent, din care se poate reconstitui, încă, viaţa lui Iisus, de exemplu, intenţie manifestată de documentarul de faţă.
O problemă controversată, tratată în documentar, rămâne absenţa din evangheliile oficiale, a unei perioade consistente, de circa 18 ani, din viaţa lui Iisus, de la rătăcirea de părinţi la vârsta de 12 ani şi regăsirea sa după trei zile, în Templul din Ierusalim, unde dădea răspunsuri documentate şi impresionante, întrebărilor cele mai grele, puse de învăţaţii vremii şi până la apariţia sa la fluviul lordan, când se supune botezului oficiat de vărul său, Ioan Botezătorul, fiind „ca de treizeci de ani” – Luca 3:23, pe atunci, toată perioada fiind „sintetizată” într-un unic verset, al aceleaşi Evanghelii după Luca, 2:53: „Şi Iisus sporea cu înţelepciune şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.”
Date fiind detaliile foarte amănunţite, cu care sunt descrise în evanghelii, cam toate evenimentele din viaţa lui Iisus Hristos, „rezumarea” într-o singură frază ambiguă, a majorităţii vieţii sale, tocmai la momentul când începuse să dea dovada unor calităţi ieşite din comun, punându-i în dificultate pe învăţaţi, prin cunoştinţele religioase profunde pe care le stăpânea, pare cel puţin dubioasă.
Ce anume, s-a întâmplat în acea perioadă şi noi nu ar trebui să ştim ?
De ce este atât de periculoasă, pentru religia creştină oficială, această perioadă vastă din viaţa Mântuitorului ?
Care sunt explicaţiile „savante” pe care (nu) ni le oferă exponenţii bisericii creştine ?
De regulă, ni se serveşte sintagma sfidătoare „Dumnezeu nu a vrut să ştim”, preoţii continuând să-şi aroge, cu nesimţire, dreptul de a vorbi în numele lui Dumnezeu, deşi nu este deloc clar, cine le-a dat acest „drept divin”.
Dacă suntem insistenţi şi dorim explicaţii ceva mai logice, putem căpăta răspunsuri tupeiste, ca ale Monseniorului Corrado Balducci, nunţiu şi prieten apropiat al Papei, exorcist al Arhidiocezei de Roma, care „în ciuda studiilor teologice intensive” nu a auzit niciodată de acea perioadă lipsă, de circa 18 ani şi, în nici un caz, de ipoteza călătoriilor orientale ale lui Iisus, bigotism surprinzător din partea unui personaj care, pe de altă parte, susţinându-l pe astronomul-şef al Vaticanului, José Gabriel Funes, afirma curajos, în problema extraterestră:
„Este foarte probabil să existe şi alte fiinţe, nu cred că este ceva straniu, fiindcă între natura umană şi cea angelică, despre care avem certitudini teologice, există prea mari discrepanţe.”
Ceea ce nu l-a împiedicat să-i blameze pe indieni, ale căror documente străvechi, le consideră pe toate ca fiind false, deşi aduce involuntar, cred, în discuţie, un element nou: toate întrebările ce i-au fost puse, se refereau la plecarea lui Iisus, în India, în jurul vârstei de 12-14 ani, o aproximare cât mai apropiată de textul evangheliei, dar episcopul avansează cifra de 17 ani.
Ciudat… sau, poate, a grăit adevărul, fără să vrea.
Alţii, precum Michael Hesemann, de la Universitatea din Göttingen, istoric şi jurnalist acreditat de Vatican, afirmă, conciliant în aparenţă: „istoricii sunt nerăbdători să afle adevărul” dar, în opinia lui, Iisus, vreme de 18 ani, a făcut simultan tâmplărie, meditaţie şi contemplaţie (practici pe care nu le ştiam ca aparţinând religiei israelite sau creştine), fiindu-i interzis să-şi taie barba sau părul şi respectând celibatul.
Sincer vorbind, nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta, un bărbat, cu barba şi părul netăiate vreme de 18 ani, fiindcă mă îndoiesc că i-ai mai putea deosebi capul, de o căpiţă cu fân, iar în privinţa celibatului cunoaştem astăzi, mai bine ca oricând, cât de convinsă este biserica catolică de respectarea lui şi îmi permit să vă ofer doar o mostră, ce reliefează o problemă extrem de gravă, pe care papalitatea o „tratează” prin compensaţii materialiste:
„Ordinul iezuit Oregon Province of the Society of Jesus din Statele Unite, a plătit, vineri, 25.03.2011, 166 de milioane de dolari, celor peste 500 de victime, ale abuzurilor sexuale săvârşite de preoţi catolici, în şcoli.
Despăgubirile au dus la falimentul Ordinului. Numeroşi preoţi catolici, din cadrul Ordinului Iezuit, sunt acuzaţi că, în perioada 1940 – 1990, ar fi abuzat copii amerindieni, în statele americane Alaska, Idaho, Montana, Oregon şi Washington. În cadrul aceleiaşi acţiuni, victimelor le vor fi prezentate scuze în mod public. Însă, avocatul Blaine Tamaki, a declarat că, nici o cantitate de bani, nu poate aduce înapoi o copilărie pierdută, o cultură distrusă ori o credinţă făcută ţăndări. Cea mai mare sumă, care a ajuns la victimele sexuale ale preoţilor catolici pedofili din Statele Unite, este de 660 de milioane de dolari, plătită de Dioceza Los Angeles.
Ea este urmată de Dioceza San Diego, care a despăgubit, 144 de victime, cu 198 de milioane de dolari.”
Sau, revenind la Iisus, am putea, noi înşine, argumenta, în spiritul doct al lui Hesemann, că, după ce, la numai 12 ani, dovedise o dezvoltare spirituală şi cunoştinţe religioase, mult deasupra celor mai şcoliţi teologi ai vremii, renunţă la tot, vreme de 18 ani învaţă tâmplăria, iar la 30 de ani, îl atinge iarăşi amocul religios, apucându-se de propovăduit şi, mai nou, de adunat discipoli, având ca prin minune, cunoştinţe şi puteri inimaginabile, dobândite prin meditaţia practicată sârguincios, în timpul rindeluitului.
Dap… totul e foarte logic şi simplu !
Că, Iisus, ar fi dus o viaţă „normală”, mi se pare foarte puţin probabil, dacă ţinem cont de faptul că, în toată perioada vieţii Sale, acoperită de scrierile Biblice, tot ceea ce a făcut Iisus, poate fi categorisit oricum, numai „normal” nu.
Nu contează unde a fost Iisus, în acea perioadă, mai susţin bigoţii, dacă vom continua să fim catâri, insistând pe acest subiect delicat.
Ce s-ar putea schimba ?
Absolut totul !
Şi de aceea nici nu se permite publicarea documentelor religioase, legate de acea perioadă din viaţa lui.
Faptul că nu există nici referinţe istorice, nu înseamnă absolut nimic.
Autoritatea laică şi biserica, sunt doar două faţete ale Puterii, pe care am fost „educaţi” să le vedem ca separate şi chiar antagoniste uneori, fapt pe care l-am mai susţinut şi cu alte ocazii.
Nu au fost niciodată, astfel şi, dacă în sfera religioasă, s-a luat decizia cenzurării unor aspecte ale vieţii lui Iisus, care-l apropiau de uman (căsătoria cu Maria Magdalena, contactul cu liderii spirituali budişti ş.a.m.d.), pentru a-L zugrăvi ca pe o fiinţă eterică sau poate un mit, un ideal aproape imposibil de atins, atunci mi se pare foarte logic ca, cenzura, să se fi extins şi asupra scrierilor laice, din care au fost excluse pasajele ce ar fi putut certifica prezenţa Lui, în spaţiul antic, ebraic sau indian sau de aiurea.
Explicaţii s-ar putea găsi, fireşte, în arhiva Vaticanului sau a altor instituţii religioase, acum ceva ani având privilegiul de a viziona un documentar Discovery, care confirma, pentru prima dată, existenţa unor scrieri cu caractere aproape runice, tăbliţele de lemn din Insula Paştelui (fapt negat cu îndărătnicie de istoria oficială), misionarii având şi misiunea de a distruge sau confisca documentele oricărei civilizaţii întâlnite şi de a le expedia la Vatican.
Au existat şi alte filme documentare, precum cel al National Geographic, „Mysteries of the Bible – The Lost Years of Jesus” ş.a., ce au lansat şi alte ipoteze, cum ar fi călătoria în Britania, însoţindu-l pe Iosif din Arimateea, care este posibil să-i fi fost unchi şi care avea interese comerciale în zonă sau, ulterior răstignirii, fuga în Franţa, fondând dinastia merovingienilor, linia Sa de sânge, protejată în timp de un ordin secret, Prieure de Sion.
Motivele pentru care biserica ar respinge relaţia Iisus – religii orientale, ţin în majoritate de aspectele puterii materiale, ale ierarhiei religioase creştine, propaganda făcută în ultima vreme ecumenismului şi stingerii efectelor Marii Schisme de la 1054, agravate de cea de-a patra cruciadă (1202-1204), vizând o soluţie numai în cadrul creştinismului, intoleranţa de milenii manifestată de preoţii creştini, faţă de alte religii oficiale, contrar învăţăturilor lui Iisus, nepermiţând nici astăzi, avansarea ideii de comuniune spirituală completă, deşi, cum spun budiştii, „toţi urcăm acelaşi munte, dar o facem pe cărări diferite”, fiindcă, pe de altă parte, un asemenea pas nu poate fi justificat în contextul secolelor de colonialism religios şi al atacurilor sângeroase la adresa tuturor celorlalte religii.
Revenind la film, India ca loc de studiu, în era noastră, pentru Iisus, pare o variantă foarte logică, fiindcă este cea mai apropiată zonă de Palestina, în care s-au păstrat învăţături religioase tradiţionale, dată fiind decăderea civilizaţiei egiptene, între învăţăturile Noului Testament şi spiritualitatea indiană, existând similitudini frapante, incontestabile, iar enigmei „celor trei magi de la Răsărit”, îi găsesc o rezolvare mult mai logică în spaţiul indian, decât în cel persan, amintit de Hesemann, care mi se pare o diversiune.
Textele din evangheliile apocrife, sună foarte diferit de variantele lor „oficializate”, apropiindu-se mult mai mult de învăţăturile budiste sau hinduiste, decât de limbajul închistat bisericesc creştin, complet lipsit de logică, în majoritatea cazurilor.
În aceeaşi ordine de idei, actualii lideri religioşi indieni, nu ar avea nici un interes în susţinerea unei astfel de ipoteze, fiindcă, spre deosebire de rapacea biserică catolică, hinduismul şi budismul nu şi-au propus niciodată hegemonia religioasă mondială.
În privinţa „anilor pierduţi” ai lui Iisus, ca un ultim argument, vă invit să reflectaţi asupra Evangheliei după Marcu, 6: 1-4:
„1. Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El.
2. Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El acestea ? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui ? Şi cum se fac minuni ca acestea, prin mâinile lui ?
3. Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi nu sînt, oare, surorile Lui aici la noi ? Şi se sminteau întru El.
4. Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decît în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.”,
de unde reiese foarte clar că, Iisus, călătorise în alte ţări, de unde venise cu noi cunoştinţe, uimitoare pentru contemporani şi unde fusese tratat cu onoare, ca prooroc, spre deosebire de ţara sa, unde se bucura de consideraţie doar printre discipoli.
Presupunând că am accepta, în cele din urmă, ipoteza studiilor indiene ale lui Iisus Hristos, atunci, dacă ar fi supravieţuit răstignirii, fiindcă există multe indicii în acest sens, este din nou foarte logic, ca un Iisus hăituit, considerat persoană indezirabilă, atât de semenii săi şi de autorităţile religioase israelite, cât şi de oficialităţile imperiale romane, să fi luat calea exilului, întorcându-se, după cele 40 de zile petrecute alături de discipoli, în ţara în care se bucurase de preţuire şi în care îl va urma cel mai sceptic dintre apostoli, Toma.
În privinţa supravieţuirii, în urma procesului crucificării, voi aminti doar câteva argumente:
1. Istoricul evreu Flavius Josephus, în Vita, IV, 75, menţionează că, în vremea lui Titus Caesar, fiind trimis de împărat, împreună cu 1.000 de călăreţi, într-un oraş numit Thecoa, pentru a verifica condiţiile de stabilire a unei tabere militare, într-o vreme de tulburări interne probabil, recunoaşte trei foşti tovarăşi, printre cei crucificaţi în acea zonă. Cuprins de durere, intervine pe lângă împărat şi obţine graţierea lor, doi decedând, dar al treilea revenindu-şi, în urma îngrijirilor medicale primite. Deşi foarte dureroasă, procedura barbară a răstignirii se pare că nu producea, obligatoriu, decesul celui pedepsit, aşa că este posibil ca şi Iisus, să fi supravieţuit unei proceduri, ce a durat doar aproximativ nouă ore, în cazul său.
2. În Evanghelia după Ioan 19:28-30, Iisus spune că îi este sete şi, paradoxal, dintr-un vas plin cu oţet, i se duce la gură un burete înmuiat în acel lichid, Iisus rostind „Săvârşitu-s-a” şi părând apoi a muri. Deci în locul apei solicitate, primeşte un burete înmuiat într-un lichid volatil, cu miros înţepător ca al oţetului, caracteristic agenţilor anestezici inhalatori halogenaţi, folosiţi astăzi în tehnicile de anestezie generală. Nu este deloc exclus ca „îşi dă duhul”, să fi însemnat, de fapt, inducerea unui somn anestezic.
3. Moartea sa aparentă, îl scuteşte de o procedură foarte brutală, care consta în zdrobirea tibiilor cu ciocanul. Există multe relatări istorice antice, care susţin că, moartea celor condamnaţi la răstignire, nu survenea din cauza hemoragiei sau durerilor, ci din cauza asfixiei consecutive zdrobirii tibiilor, deoarece condamnatul nu-şi mai putea susţine propria greutate. Moartea aparentă duce totodată la încetarea procedurii, Iisus fiind coborât de pe cruce, nu înainte ca un soldat roman să-l împungă în coaste cu o suliţă, hemoragia provocată indicând clar funcţionarea pompei cardiace (Ioan 19:32-36).
4. În aceeaşi seară de vineri, Iosif din Arimateea îi solicită, lui Pilat din Pont, trupul lui Iisus. Pilat, care trebuie să fi fost foarte obişnuit cu acest gen de pedeapsă, se arată, el însuşi, mirat că Iisus a murit atât de repede (Marcu 15:43-46).
5. Imediat după coborârea de pe cruce, Iosif din Arimateea şi Nicodemus, execută o procedură cel puţin stranie, ce nu avea nimic de a face cu ritualurile de înmormântare, tratând parcă trupul lui Iisus cu aloe şi mir, cunoscute pentru virtuţile lor tămăduitoare.
Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea, celor curioşi desigur, de a găsi şi alte izvoare istorice şi argumente în sprijinul unei asemenea ipoteze „eretice” !
Întreaga dispută, privind călătoriile indiene ale lui Iisus, s-ar termina abrupt dacă, Dalai Lama sau Papa, ar permite publicarea tuturor documentelor aflate în posesie, după ce ar fi certificate de martori neutri, de încredere, fireşte.
Naivă idee, nu-i aşa ?
Veţi descoperi că, Dalai Lama, procedează exact ca şi Papa, eliberând declaraţii de presă, fără a-şi manifesta intenţia de a infirma, prin documentele ce pot fi consultate doar la ordinul său, afirmaţiile făcute de cei doi călători ruşi ai secolului trecut, Nicholas Notovitch şi Nicholas Roerich.
Nu am avut niciodată încredere în Dalai Lama, fiindcă l-am simţit mereu plutind între două ape, numai în zona compromisurilor „corecte politic”, neluând niciodată o poziţie tranşantă, blocând astfel accesul la informaţii cruciale, dar este ceva scuzabil la o personalitate în exil, mai mult lider politic, decât religios.
Cu toate acestea, declaraţia finală din documentar, conţine o afirmaţie cam radicală pentru el, legată de „imensele beneficii obţinute, în ţările occidentale, de unii oameni, de pe urma creştinismului sau al iudaismului”.
Toată viaţa mea am fost învăţat, la modul idilic, că adevărul este un lucru puternic, care iese mereu la suprafaţă, care învinge într-un final şi, totuşi, cred că nu am întâlnit, toată viaţa, ceva care să fi eşuat atât de plenar, ca adevărul, fiindcă nimic nu este mai iritant, mai incomod, mai nediplomat, mai „incorect politic”, decât rostirea frustă a adevărului, atât de clar multora şi atât de rar pronunţat cu voce tare.
„Despre acest film, unii ar putea gândi, că are potenţialul de a revoluţiona creştinismul, în virtutea umanizării lui Iisus. Răpindu-I statutul de zeu, conferit Lui prin grija lui Constantin cel Mare şi ilustrându-L ca pe un genial şi curajos dascăl spiritual, care a reuşit să reunifice trei mari religii mondiale, înlătură superstiţia şi ritualurile din creştinism, lăsând totuşi, lumii, un magnific mesaj al speranţei şi renaşterii.”
Len Kasten,
Atlantis Rising Magazine
